https://ratioetrevelatio.com/produs/in-sfera-tacerii-richard-wurmbrand-in-dosarele-securitatii-editie-ingrijita-de-maria-hulber/

Richard Wurmbrand, de la personaj legendar la personaj istoric

Am dat de cărțile lui Wurmbrand foarte devreme, din fericire. În vara lui 1994, adolescent fiind, citeam cu aviditate Cu Dumnezeu în subterană, carte cu caracter autobiografic-memorialistic (încă nu-l descoperisem pe Steinhardt cu Jurnalul fericirii). Deși descria orori, cartea mi s-a părut fascinantă. Autorul părea să fi reușit cumva să transfigureze toate suferințele și toate tortúrile, făcând din ele material de modelat caractere impresionante.

Odată lectura încheiată, Wurmbrand a devenit pentru mine un erou legendar, aproape mitologic, un luptător dârz cu un sistem represiv infernal și ucigaș – cel inventat de comuniștii care se lăudau că vor să salveze lumea prin formarea „omului nou”. În paranteză fie spus, peste tot unde a ajuns, comunismul a recurs la teroare, tortură și crimă sistematică, organizată – nu e doar un rateu local, ci produsul inevitabil al unei ideologii bazate pe ură și încălcarea oricăror valori sociale și individuale.

La evanghelicii români nu există un cult al martirilor, cu toate că se regăsesc cel puțin două precedente ilustre în istoria protestantă: Cartea martirilor (1563) de John Foxe și Oglinda martirilor (1660), o lucrare de peste 1600 de pagini despre persecuțiile la care au fost supuși anabaptiștii. Dacă ar exista însă astfel de recunoașteri, Richard Wurmbrand ar fi unul dintre candidații serioși la veșnică pomenire.

Drumul de la eroul legendar la personajul istoric a fost unul marcat de câteva momente interesante. Pe acest traseu, pe lângă episodul dedicat lui Wurmbrand în emisiunea Memorialul durerii, aș mai puncta 2 referințe care, la vremea lor, m-au surprins.

În jurnalul său (Jurnal 1941-1969), Mircea Eliade marchează momentul în care Richard Wurmbrand ajunge în atenția Occidentului (atenție care va spori exponențial după 6 mai 1966, dată la care a fost audiat de o subcomisie a Senatului SUA).

New York, 24 aprilie (1966)

Aflu de la B.C. că un pastor luteran, Richard Wurmbrand, tocmai a sosit din România. (A fost „răscumpărat” de luteranii suedezi.) B. îmi spune că este un soi de Sfântul Paul. Evreu convertit care crede așa cum se credea în vremea persecuțiilor. Zece ani de închisoare. Torturat (i se văd încă urmele rănilor), pe deasupra și tuberculos, supraviețuiește printr-un fel de miracol. Știe destul de bine engleza, este un predicator inspirat, clocotitor. Cum a fost internat într-un lagăr în timpul guvernării Antonescu, nu poate fi bănuit de „fascism”. Aproape nu îndrăznesc să povestesc ororile la care a fost martor în închisoare.

Eliade adaugă pe urmă câteva dintre atrocitățile petrecute în pușcăriile comuniste, iar însemnarea următoare din jurnal o dedică tot lui Wurmbrand.

Steinhardt îl pomenește pe același Wurmbrand în Jurnalul fericirii, dar îl surprinde pe pastorul luteran într-o ipostază mai neplăcută – cea de luptător împotriva sectanților iehoviști (cu care se pare că avea o relație destul de tensionată în pușcărie). Autorul este surprins, de vreme ce imaginea sa, conturată în închisoare, despre Wurmbrand e una eminamente pozitivă:

Gherla, 1964

Se organizează ședințe. La una dintre ele, pentru combaterea sectanților, ia cuvântul pastorul luteran Wurmbrandt care-i beștelește pe iehoviști. (Urât. Nu-mi place. Iehoviștii sunt cum sunt, dar deocamdată ne aflăm camarazi de suferință. Dar nu-i adevărat ce spune Wurmbrandt? E, adevărul însă nu se cuvine a fi rostit oricând și oriunde. Ne o valoare absolută. În curtea închisorii și-n prezența administrației adevărul despre iehoviști este că sunt niște bieți nătângi, ci că sunt niște victime și niște martiri.) Sunt cu atât mai nelămurit cu cât despre Wurmbrandt nu știu și n-am aflat decât lucruri foarte bune.

Lucrurile bune care se știau despre Wurmbrand în pușcărie sunt confirmate de către alți colegi de celulă. Preotul greco-catolic Tertulian Langa îi face un portret foarte grăitor:

Wurmbrand era aşa de slăbit încât abia îşi trăgea sufletul, răspundea tuturor întrebărilor cu multă amabilitate dar abia trăgându-şi sufletul. A fost un model de reculegere, de interiorizare, de trăire în unire cu Cristos, dar era atât de slab, atât de slăbit, încât numai sufletul era viu în el, iar trupul urma sufletul, era ca o umbră care mergea după sufletul mereu viu, mereu în viaţă. Ăsta era pentru mine acolo Wurmbrand. Îmi dovedea ce înseamnă puterea spiritului, cum spiritul poate să ducă un trup mort după el. Wurmbrand era o mumie, dar care avea un spirit viu în ea şi care târa după ea această mumie…

Iar cel care avea să-i devină un bun prieten, reformatul Ferenc Visky îi dedică mai multe istorioare dintr-o cărțulie despre viața în închisorile comuniste (70 de povestiri despre pușcărie și prieteni), pe care le inaugurează însă cu acest portret – care confirmă strategia torționarilor de a-i pune pe toți preoții și pastorii laolaltă, ca să nu-și continue activitatea pastorală:

La începutul anilor de pușcărie, eram într-o celulă comună cu ceilalți deținuți politici, mai târziu însă ne-au adunat pe toți preoții la un loc, fiindcă cei mai mulți își continuau pastorația și printre deținuți.

Odată, ușa celulei s-a deschis și printre noi a fost azvârlit un bărbat înalt, doar piele și os. S-a uitat în jur și a spus apoi, fără teamă:

– Fraților, Domnul își adună iar poporul Său.

Era Richard Wurmbrand. Se potrivea greu șabloanelor la îndemână, nu doar prin statura înaltă, ci și prin alcătuirea sa spirituală. Cunoștea toate închisorile mari ale României. Nu toată lumea vorbea admirativ despre el, dar doar acela să arunce asupra lui piatra dogmaticii, a rasismului său sa a oricărei teorii, care a trecut prin bolgiile închisorilor, de la Jilava, prin Pitești, până la Gherla.

S-a împlinit oare, prefeția lui Richard? Români, unguri, sași, evrei, evrei creștinați, reformați, ortodocși, catolici, evanghelici, greco-catolici, unitarieni, reprezentanți ai unor confesiuni mai restrânse, monahi și mireni, la etajul al II-lea din aripa veche a închisorii din Gherla, într-o singură celulă. Prilej mai bun nici că se putea.

Casa rugăciunii, iată.

Un fapt care a stârnit controverse și patimi este presupusa convertire a lui Wurmbrand la ortodoxie. Cei care plasează această ipotetică convertire în perioada detenției nu au de partea lor vreo atestare documentară în dosarul de la CNSAS. Iar o schimbare a confesiunii pe patul de moarte este infirmată ferm de către cercul apropiaților lui Wurmbrand, din ultima parte a vieții sale. Deși pare, așadar, foarte improbabil să fi existat o convertire, rămâne interesantă în sine această bătălie pentru personalitatea lui Wurmbrand purtată de ortodocși și evanghelici, în condițiile în care personajul-problemă era un luteran cu puternice deschideri ecumenice.

Richard Wurmbrand poate fi trecut, fără teama de a greși, în rândul personalităților care au luptat să convingă Occidentul că dincolo de Cortina de Fier se întâmplă crime cumplite. Alături de un Viktor Kravcenko, a cărui carte I Choose Freedom (1946, SUA) când a fost tradusă în franceză, în 1947, i-a determinat pe comuniștii francezi să-l dea în judecată pe autor; de Alexander Soljenițân, cu Arhipelagul Gulag (1973); sau de românul Paul Goma, expulzat în 1977 și supranumit „Soljenițîn român”.

Cel mai important pas pentru așezarea personajului legendar Wurmbrand în istorie este însă cel al documentelor. Cercetătoarea Maria Hulber și-a asumat (la îndemnul lui Otniel Vereș, după cum mărturisea la lansare) acest efort de restituire istorică și, după ce a parcurs cele peste 8000 de file și peste 9500 de pagini ale dosarului în 36 de volume de la CNSAS, a făcut o sinteză a celor mai reprezentative documente pe care le-a publicat în cartea În sfera tăcerii. Richard Wurmbrand în dosarele Securității (Oradea, Ratio & Revelatio, 2018).

Documentele sunt prezentate în ordine cronologică (atât cât a putut fi reconstituită), urmărind 3 perioade: (1) activitatea interbelică, (2) dictatura lui Ion Antonescu și (3) perioada 1945-1979. E important de precizat aici că, după anul 1965, când Richard Wurmbrand pleacă din țară, documentele atestă efortul Securității de a-l compromite pe plan extern prin toate mijloacele posibile. Și se pare că a avut mulți voluntari dispuși să denigreze imaginea lui Wurmbrand, între care se remarcă luteranul Paul Hansen, secretar general al Alianței Luterane Mondiale.

În această carte m-au interesat îndeosebi chestiunile de dinainte de război – activitatea lui Wurmbrand ca activist comunist – și informațiile furnizate de către pastor în timpul detenției. După propriile declarații, în perioada tinereții comuniste, a fost arestat de zeci de ori și a avut parte de mai multe condamnări, unele executate la celebrele închisori Doftana și Jilava. Într-un rând, a fost chiar coleg de celulă cu Lucrețiu Pătrășcanu, unul dintre părinții mișcării comuniste, cu care se cunoștea însă dinainte.

În 1933, a fost arestat în Timișoara de către un fost coleg de celulă trecut de partea Siguranței (cum se numea pe atunci serviciul secret) și cu largul concurs al șefului comunist local (care se temea, pare-se, că Wurmbrand i-ar putea lua locul). Acest incident îi zdruncină definitiv încrederea în camarazii lui și, coroborată cu teama de proverbialele torturi aplicate comuniștilor de șeful Siguranței din zona Banatului (Râmneanțu), Wurmbrand devine informator și martor al acuzării în „procesul ceferiștilor”, din 1934. Criza lui continuă și cu mustrări de conștiință (toată viața va purta cu sine părerea de rău că au fost oameni care au avut de suferit din pricina trădării sale) după ce se pronunță 22 de condamnări.

În 1937 survine convertirea, iar curând după aceea (de prin 1938) începe activitatea de militant creștin a lui Richard Wurmbrand, în care se va angaja cu aceeași fervoare și pasiune. După al Doilea Război Mondial, va avea o intensă activitate caritabilă transconfesională, iar odată cu instalarea rușilor în țară, va iniția activități misionare printre ruși. Comuniștii îl arestează în 1948 (e efectiv răpit de pe stradă) și va fi eliberat abia în 1956. Pe urmă e arestat din nou în 1959 și va fi eliberat în 1964, odată cu marea amnistie a deținuților politici. În 1965 va primi viza să plece din țară, după ce este răscumpărat de către luteranii norvegieni, contra sumei de 10 000 (sau 7 000?) de lire sterline.

Ca element de noutate, am aflat că Wurmbrand a fost de acord ca, după ieșirea din pușcărie, să se prezinte periodic la Securitate ca să dea note informative sub numele conspirativ „Richard Willy”. Una dintre acestea e chiar savuroasă, fiindcă Wurmbrand nu face decât să pledeze pentru libertatea religioasă aproape neîngrădită într-un stat totalitar. Deși, în aparență, el divulgă informații din discuțiile pe care le-a avut cu sutele sau miile de oameni cu care se întâlnea, în realitate ducea doleanțele lor în fața autorităților.

Una dintre constantele ce se regăsește în foarte multe note informative (erau mulți și harnici informatori în jurul său) este ecumenismul lui Wurmbrand. Pare a fi chiar imboldul care-i determină pe unii să-l toarne la Securitate. Iar când spun ecumenism am în vedere faptul că era dispus să colaboreze cu ortodocșii (inclusiv cu unii dintre consilierii patriarhului Iustinian zis și „Patriarhul Roșu”), cu baptiștii, penticostalii, creștinii după Evanghelie, credincioșii din Oastea Domnului, reformații – pe lângă luteranii de care aparținea oficial și unde a slujit ca pastor.

O prezență deosebit de luminoasă inclusiv în notele informative ale turnătorilor este Sabina Wurmbrand, care a suferit și ea nu doar privațiunile prin care treceau cam toate familiile deținuților politici, ci chiar a fost arestată și trimisă în lagărul de muncă de la Canalul Dunăre-Marea Neagră. În orice caz, declarațiile informatorilor îi creionează un portret mai degrabă măgulitor: inteligentă, integră, binevoitoare, deosebit de credincioasă, curajoasă, altruistă, împăciuitoare, generoasă, înțeleaptă.

Străbate inclusiv din documente forța credinței care îl animă și îl întărește pe Richard Wurmbrand. Iar prețul pe care a trebuit să-l plătească este acum atestat și istoric, nu doar memorialistic. Controlul pe care-l exercita Securitatea și felul în care-și infiltra informatorii, colaboratorii și agitatorii confirmă malignitatea și ticăloșia sistemului comunist totalitar. Toate procesele au doar aparență de legalitate, acuzațiile grave nu pot fi dovedite, iar acuzațiile reale nu puteau fi incriminate. O uriașă urzeală de minciuni și mistificări înconjura fiecare condamnat.

Avea dreptate Steinhardt când susținea că alături de diavol nu-ți pui semnătura nici pentru a susține adevărurile cele mai incontestabile. Orice adevăr prezent în aceste documente este, în fapt, denaturat de contextul în care e așezat. Cu siguranță, acum, la rece, unele lucruri pot fi discernute și înțelese, dar totul trebuie citit cu precauția că Securitatea nu se dădea în lături de la distorsionări ale faptelor dictate de interese oculte.

Cercetătoarea nu face o evaluare explicită a omului Richard Wurmbrand, ci lasă în seama cititorului această chestiune. Cartea este o bornă necesară, care facilitează accesul la arhive și face posibilă, în viitor, o monografie Wurmbrand. Nu există în prezent o lucrare serioasă, care să documenteze activitatea pastorului luteran, iar perioada de după 1979 rămâne încă neacoperită (există doar mărturiile sale și ale celor care l-au cunoscut).

În studiul introductiv, Maria Hulber sugerează (și pe bună dreptate) o lectură paralelă a documentelor cu scrierile memorialistic-autobiografice. Iar cărțile care trebuie avute în primul rând în vedere sunt Cu Dumnezeu în subterană, Strigătul bisericii prigonite (apărută în engleză sub titlul Tortured for Christ)

100 de meditații din închisoare, Dacă zidurile ar putea vorbi și Predici în celula singuratică.

 

Notă: Textul de față reprezintă o prelucrare a prezentării pe care am susținut-o la lansarea volumului În sfera tăcerii. Richard Wurmbrand în dosarele Securității și care poate fi vizionată mai jos (înregistrarea îi aparține lui Alin Cristea).

Reclame

6 gânduri despre “Richard Wurmbrand, de la personaj legendar la personaj istoric


  1. https://polldaddy.com/js/rating/rating.jsFrumos. Multumesc. V-am urmarit si inregistrarea cu lansarea de la Oradea. Sunt mai batrin ca dvs; l-am urmarit pt RW atit anecdotic de prin anii ’60 -fosti puscariasi, etc- cit si prin predicile din tinerete inregistrate pe benzi vechi de magnetofon; studii pe Luca dactilografiate, etc, In ’90 am stat mult de vorba cu el. RW din tinerete era diferit de cel din casetele anilor ’90. Cei ce pot crede intr-o convertire la ortodoxie nu-l cunosc pe RW; eu n-am nevoie de dovezi. Prin ’64-’65, pastorul Cocian inceca sa-l convinga sa treaca la baptisi; Luteranii voriau sa-l de afara. Pe Mihai W il dadusera afara de la seminarul Luteran. Am comandat cartea. Sunt curios daca scrie despre studiile sale din URSS.

      • Multumesc.
        Un caraghioslic. Desi ma dau mare Wurmbrandist, nu mi-am dat seama ca RW vorbea romaneste cu topica germana pina nu l-am auzit pe Panican imitindu-l. E normal; pina la 9 ani,el a vorbit germana acasa. Probabil pt a-i proteja, RW nu vorbea niciodata de fratii lui (parca fusesera 9 la parinti).
        Impresionant la RW era si curtoazia. Ne vorbea unui grup de tineri cind au aparut –in casa Igna, Arad 1990- un grup de batrini. RW s-a sculat [cu greu] si-a interrupt expunerea si ni i-a prezentat de parca erau papa de la Roma. “As vrea sa cunoasteti pe acesti minunati frati ai mei. Toti am suferit in inchisoare , dar nimeni ca adventistii” . Apoi i-a imbratisat cu o deferenta si un respect care nu putea fi fals. RW avea o imensa dragoste de copii. White, care i-a urmat la conducerea VOM, mi-a povestit ca RW isi lipea nasul de geam si facea mutre ca s-o distreze pe fetita lui White. RW avea un “soi de crestinism” foarte diferit de cel comun evanghelic. Cind White a fost capturat in Cuba, RW s-a oferit lsa execute sentinta in locul acestuia dar cubanezii n-au acceptat schimbul.
        Am citit destul de mult dar nu ma pot lauda cu o cultura serioasa. Totusi, in studiul pe Luca, RW mi se pare ca face observatii originale; unele erau chiar simple pe texte cunoscute dar nu auzisem pe nimeni sa le faca. In plus, citeaza din mistici si din sfinti catolici desi are aspre cuvinte/critici la adresa catolicismului in aceeasi carte.
        Despre propria-I inchisoare, RW spunea c-a intilnit multi sfinti dar cei mai mari au fost N. Moldoveanu si un ungur (banuiesc, Cortzogyi). Moldoveanu, la rindul, are cuvinte de apreciere despre RW din inchisoare.
        Nu stiu dac-o face intentionat –banui ca da- dar RW te contrariaza. Mediataiile-i zilnice sunt scrise parca dupa mina cu care s-a sculat din pat. Apar in ele exemple de la limita existentei umane –din lagare de concentrare- precum si observatii din lumea mondena. RW n-a avut o linie teologica consecventa dar eu l-am gasit in toate cristocentric.

  2. Branzei spune: RW a fost o personalitate complexa. Da, era ecumenic: “n-au ortodocsii destule icoane cite pot eu saruta”- s-a “aparat” RW dupa vizita de la Sibiu. AM citi si eu pe Steinhardt. Descrierea lui insa este diferita de-a lui Visky (cartea pomenita de dvs). Acolo apare un episod cu RW intolerant fata de apa sfintita si creaza un conflict in celula cu ortodocsii. Incidentul cu martorii lui Iehova e mai complicat (vezi amintirile lui Visky). Desi m-a socat si pe mine c-a accepta colaborarea cu Secu nu ma surprinde. RW era complet diferit de noi. Logica lui e una de “argument rabinic”. El e in stare sa apere pe pacatosi si sa se identifice, sa provoace. I-am spus in ’90: “acusi muriti, spuneti-mi despre perioada comunista”. “Citeste-mi cartile” -mi-a spus. “Dar nu scrie in ele” -i-am retezat-o. Vazindu-ma trist, mi-a spus ceva “a la RW”. (Era inainte de alegerile din ’90). “Uite! Eu am o intelegere cu Iliescu; nu ma amestec in alegeri, iar el nu se amesteca in predicile mele” – desigur afirmatia era metaforica, dar eu mai degraba ma intelegeam cu dracu. Nu m-a surpins c-a obtinut loc pt libraria Stefanus in buricul tirgului (Bucuresti). Unchiul evreului Roman -mi-a explicat RW- fusese ranit in Spania si tratat la clinica din Paris a fratelui Sabinei. Evreii ramin evrei! Am putea invata si noi crestinii din asta…. RW a fost extrem de complex. As putea scrie o carte “Intelegindu-l pe RW”. Pastorul Nicolescu spunea: “il citesc cu placere pe RW pt ca e interesant. Si cind scrie prostii e interesant”. (Nicolescu a stat o vreme in casa RW impreuna cu multi tineri fara parinti. Tot el ne-a confirmat ca RW vorbea in limbi). Etc, etc.

Spune-ți părerea

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s