Credulitatea (disperată?) a părinților – o inconsecvență ciudată

Reprezentare falsificată a unui galop (Gericault, sursa)

Avem două premise: (1) Creștinii, indiferente de culoarea lor confesională, consideră că idealurile „lumii” sunt în mod fundamental greșite – tocmai de aceea consideră necesară evanghelizarea și mărturisirea; (2) Tot mai frecvent în ultima vreme, se manifestă un spirit critic (uneori chiar acid), dar nu neapărat justificat, la adresa liderilor de opinie din mediile creștine – nu doar evanghelice.

Cu toate acestea, există cel puțin un domeniu în care aceste premise par să nu funcționeze și creștinii de mai toate culorile se înfruptă cu nesaț (și parcă cu o anumită disperare) din învățătura celor pe care-i contestă. Iar acest domeniu îl reprezintă tocmai complexa și delicată misiune a creșterii copiilor.

Mămici care se dau în vânt după „studii recente” privitoare la disciplină, la școlarizare, la erori ale părinților fără să poată însă discerne cine stă în spatele acestor învățături și ce scopuri au „grupurile de cercetători/experți [eventual și britanici]”, de pildă. S-ar putea să fi chestie de marketing, un interes financiar, vanitate, un grant al UE care trebuie să producă și un rezultat „concret”, un experiment etc.

Or, în chestiunea creșterii copiilor, mi se pare esențial măcar să te întrebi – chiar dacă nu poți și să-ți răspunzi – cine sunt și ce credibilitate prezintă autoritățile cărora le dai ascultare. Prea adesea, aceste autorități sunt selectate mai degrabă pe criterii subiective, de genul traumelor suferite în copilărie, a preferinței pentru un anumit stil care-ți conferă un confort psihic (mie „nu-mi place” cum gândeau…) etc.

E posibil să fie doar impresia mea, însă risc să afirm că adesea creșterea copiilor seamănă mai degrabă cu

Publicitate

Învățăturile unui dascăl din trecut către cei din prezent (1)

Cred cu tărie că educația este cel mai important domeniu în care poate o nație să investească. Finlandezii sunt dovada recentă, dar și un elementar exercițiu de logică ar trebui să ne dovedească un fapt de domeniul evidenței: dacă nu ai oameni bine instruiți, orice ai vrea să faci este din start compromis de incompetență.

Medicii, inginerii, arhitecții, muncitorii, profesorii, magistrații, preoții – peste tot se poate constata că o educație temeinică are consecințe benefice. Cu siguranță, asta nu garantează că oamenii vor fi mai puțin coruptibili, dar crește șansele ca în toate domeniile să primeze competența, iar asta este deja o modalitate de a stârpi corupția.

Așadar, dacă România ar avea interesul să-și facă un sistem de învățâmânt solid, bine gândit, ghidat de valori, nu doar de interese imediate, într-un viitor nu foarte îndepărtat, s-ar vedea deja primele beneficii. Timpul va mătura oricum generațiile compromise, iar niște generații noi, bine pregătite, și-ar găsi până la urmă locul, schimbând inclusiv fața dezgustătoare (astăzi) a politicii.

N-am idee dacă sunt șanse reale pentru o schimbare de paradigmă în acest domeniu, dar cred că măcar niște insulițe de normalitate – generate de un om sau doi – ar putea măcar să încetinească dezastrul care se profilează și compromiterea fără putință de întoarcere a educației publice în România. Poate că e timpul să apară școlile particulare foarte bune, care să adune nu profesori cu multe patalamale europene de doi bani, ci oameni cu conștiință, competenți și dascăli cu har.

Spiru Haret – al cărui nume a fost compromis de o „universitate” cu trist renume – este unul dintre reformatorii sistemului românesc de învățământ. În 1907, își dădea girul pentru apariția unei lucrări de pedagogie scrisă de un neamț (Dr. Adolf Matthias – Pedagogia practică), în traducerea lui G. Bogdan-Duică. E o carte care are încă multe de spus generației actuale de profesori și cred că ar fi mult mai utilă decât o mare parte dintre porcăriile publicate pentru puncte, cu fonduri europene sau grație pilelor din ministere.

În limitele timpului disponibil, voi încerca să postez fragmente din această carte (din ediția a II-a, publicată în 1923), în speranța că poate vor folosi cuiva. Precizez că selecția textelor nu îmi aparține, ci eu vin doar pe urma altuia care a citit cartea și a însemnat pasajele cele mai interesante. Păstrez, pentru savoare, nealterat limbajul epocii.

Cartea începe cu o introducere despre pedagogia practică. Iată câteva considerații:

 Tradiție și inovație:

…curentele vremii sunt adeseori bolnăvicioase și unilaterale; iar boalele și unilateralitățile se combat mai ușor dacă chemăm în ajutor toate spiritele bune ale trecutului și dacă opunem experiențele vechi și bune, care nu s-au născut așa într-o clipă, cât ai bate din palme, ci și-au dovedit valoarea printr-o aplicare îndelungată, care contrastează plăcut cu impetuozitatea neîndreptățită a ideilor nouă.

Adevărată pedagogie practică trebuie să culeagă îndemnurile de oriunde s-ar găsi, chiar dacă s-ar ivi și în întrebările și răspunsurile elevilor. De câte ori se întâmplă doar că o întrebare sau un răspuns din clasă ne pun pe drumul cel bun tocmai când suntem în primejdie să apucăm pe drumul greșit?! Înțelepciunea pedagogică se găsește și în sufletul copilului.

 Buna dispoziție și umorul: