Drepturile de autor în muzica evanghelică

Sau despre compromisul (inevitabil!) dintre vocație și profit

copyright

Notă: Citiți textul integral înainte să trageți concluzii și nu folosiți, în eventualele comentarii sau replici, idei scoase din context.

Problema drepturilor de autor poate fi discutată cât de cât pertinent numai dacă se lămuresc alte câteva probleme fundamentale deosebit de relevante pentru aceast subiect. Mai întâi trebuie să ne hotărâm cum ne raportăm la autor și, pe urmă, în ce context plasăm creația lui.

Voi adopta în acest text „confuzia” între creator și interpret și îi voi suprapune, pentru că adesea sunt unul și același om. Merită discutată și situația în care ei sunt persoane distincte, dar e un subiect aparte și, în orice caz, principiile care se aplică ar trebui să fie aceleași.

În context creștin, creatorul trebuie să aibă un statut care să țină cont și de cele sfinte, și de cele lumești. Acest statut însă este esențial pentru modul în care vom discuta drepturile care-i revin în temeiul legilor eterne și al celor trecătoare.

Dacă creatorul de muzică (și nu numai) este doar un tip foarte talentat, capabil să creeze muzică sau poezie, atunci el este cumva în afara bisericii. Adică, deși este creștin ca apartenență religioasă, este liber să facă orice dorește cu creația lui, în limitele moralei și adevărului.

Dacă, dimpotrivă, autorul este unul care are un dar de la Dumnezeu, atunci acest dar ar trebui folosit, potrivit învățăturilor biblice, în interiorul și pentru folosul comunității. Prin urmare, autorul nu este chiar liber să facă orice dorește cu rezultatul muncii lui.

Această problemă eu nu știu să fi fost tranșată încă niciodată foarte clar (vezi cazul fratelui Bach). Putem însă specula din comportamentul comunităților față de muzicienii „creștini” că se subînțelege cumva că aceștia ar trebui să-și exercite talentul (sau darul) în limitele comunității creștine și în spațiile consacrate sau, eventual, în niște spații neutre din punct de vedere al semnificațiilor lor religioase (adică nu în bordel, nu în bar, nu în discotescă etc.).

Astfel, în cazul în care artistul creștin este înzestrat cu un dar prin bunăvoința divină, mi se pare că e în logica și spiritul Scripturii să presupunem că el trebuie să și-l folosească întâi de toate în slujba comunității imediate și a celei largi creștine.

Orice invocare a vreunui „drept de autor” este aici abuzivă, din mai multe motive. În primul rând, dacă creația este considerată un act de închinare menit să îmbogățească închinarea întregii comunități, orice taxă va limita accesul celor săraci. Nu vă luați după cei care spun că toată lumea are 15 lei pentru un cd, fiindcă respectivii fie nu prea știu ce vorbesc și sunt în alte sfere financiare, fie s-au lăsat prinși de valul argumentării.

În al doilea rând, chiar dacă ar avea toată lumea bani, însăși ideea ca accesul la închinare să fie condiționat economic e o aberație. Pe lângă că discriminează financiar membrii unei comunități, aduce și un criteriu cu totul străin în miezul manifestării duhovnicești a bisericii. Mamona hotărăște cine poate să cânte sau nu „o cântare nouă” sau, cu alte cuvinte, să beneficieze de un dar încredințat de Dumnezeu unui confrate!

Asta nu înseamnă însă decât că fiecare comunitate creștină (locală, regională, națională, confesională, cum doriți) ar trebui să se îngrijească de nevoile autorului înzestrat de Dumnezeu și să-i asigure un trai normal, decent. Or eu nu știu să existe o procedură consacrată pentru așa ceva. Și sigur ar fi și autori care nu s-ar mulțumi să le fie impus un standard finaciar exterior.

În cazul în care considerăm că artistul e un ins înzestrat cu un talent nativ pe care poate sau nu să-l folosească exclusiv în biserică, atunci discuția trebuie purtată în contextul socio-cultural al vremii, unde se aplică toate legile și regulile statului și ale societății actuale.

Se pare însă că, atunci când vine vorba despre locul de manifestare și de contextul în care ar trebui să existe creatorul creștin îl închidem repede între pereții bisericii și, eventual, în curtea ei. Dar când trebuie să-l și plătească cineva, îi deschidem larg poarta și vorbim despre „drepturi de autor”, ca să trăiască și el cumva, doar nu l-om întreține noi. Nu-i mai puțin adevărat că până și unii creatori preferă această situație ambiguă, fiindcă pot profita mai bine de statul lor confuz.

Trebuie să recunoaștem însă că situația este oricum ingrată, fiindcă omul care face muzică (fie că îl considerăm hăruit sau doar talentat) are o familie, trebuie să-și procure instrumente, trebuie să se facă cunoscut. Bisericile sunt adânc înrădăcinate în aceeași logică mercantilă și publicitară pe care o reproșează societății.

Îi rămâne atunci creatorului posibilitatea să recurgă la „dreptul de autor”. Acest compromis este o invenție modernă, căci nimeni nu s-ar fi plâns în Antichitate, în Evul Mediu și Renaștere sau în zona folclorului că i s-a „încălcat” proprietatea intelectuală. Dimpotrivă, era mare semn de prețiuire a unei piese muzicale, de pildă, cu cât o preluau mai mulți trubaduri, menestreli, rapsozi sau doinași.

Dreptul de autor e o găselniță relativ recentă (maxim 3 secole), despre care se poate discuta numai de când vorbim despre „individ” și despre „drepturi”. Nu spun că ar fi rău sau că n-ar trebui respectat, ci spun că, în raport cu imperativele creștine, e o modalitate inferioară – moral și spiritual – de a asigura un venit unui om înzestrat de către Dumnezeu cu un dar pentru folosul Bisericii.

Felul în care se discută în context creștin evanghelic despre „drepturile de autor” mă fac să mă gândesc la faptul că porunca „să-l iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți” a fost înlocuită cu mult mai pasiva și convenabila „să nu furi”. E bine și atât, dacă mai mult nu se poate.

Mi se pare că ar fi de folos să se lămurească cât de cât statutul creatorului de muzică în bisericile evanghelice, căci astfel ar fi mai limpede poate și pentru „pirați” (sau „haiduci”) unde greșesc, ar fi mai limpede și pentru enoriași ce-i cu muzicanții, dar și pentru muzician ce și cui datorează.

Am vorbit cu un astfel de „pirat”, foarte amabil și foarte deschis, care era convins că face o lucrare duhovnicească, punând la dispoziția celor interensați, fără niciun ban, cărți, muzică și predici. Când i-am spus că există niște legi pe care le încalcă, s-a speriat și a renunțat. Dar ideea care-l mâna pe el nu e una de lepădat și trebuie împăcată cumva, creștinește, cu „drepturile” laice.

Admit că mai degrabă am deschis o problemă spinoasă decât să ofer vreo soluție. Avem „dreptul de autor” și îl respectăm, dar asta nu rezolvă problemele ridicate. Relația reglementată prin legile statului este, trebuie s-o recunoaștem, doar un prim nivel (cu destule elemente discutabile, cum s-a văzut) într-o comunitate care se pretinde creștină.

Articole pe teme similare:

Anunțuri

16 gânduri despre “Drepturile de autor în muzica evanghelică

  1. Reblogged this on Frică şi cutremur and commented:
    De acord, în principiu, cu mențiunea că în contextul actual s-a ajuns la penibila situațiune a plagiatului, condiție care – haideți să recunoaștem – este cea mai de jos pentru un creator al zilelor noastre (nu contează domeniul) …

  2. Stiu ca ma bag ca musca-n lapte, numa sa ma aflu si eu in treaba, mai ales ca nici nu-i oala mea dar am urmatoarea propunere: joi si duminica , poate chiar si vineri, sa cante in cadrul serviciului divin din biserica, in cursul saptamanii sa cante pe strada in fata aceeasi biserici , fac si reclama, alunga si cersetorii, fac si misiune, castiga si bani, specatacolul se da in jurul unui joben asezat pe caldaram…, fac si studiu psiho-social cu aceasta ocazie …

    Mai bine ma opresc poate chiar dau idei cuiva..

    P.S.
    Sa nu mai folosesti cuvantul ,,Mamona” , suna urat, poate ii dai si tu o forma mai calda, cum ar fi ,,Mamon” sau ,,Papa” , pentru ca sunt demult relatii intime intre ,,maleficul” zeu drag si dragii de noi! Si cum tu esti baiat destept ,de la ,,Mamon” in timp treci la Madona(nu la a noastra ,la aia pe care o imita Loredana Groza), de la Papa la Patriarh,si uite-asa vor intelege bietii muritori ca toti suntem o apa si-un pamant, mai mult pamant decat apa …

    • Au înțeles muritorii că toți SUNTEȚI o apă și-un pământ. Dar NOI suntem mai de soi, ce vrei tu să zici: că semănăm cu popii voștri și cu năravurile voastre? Piei d-aci! 😉

      Ideile tale nu-s rele deloc. Dar îți dă mâna să vorbești, că pe tine nu te plătește nimeni pentru cântare și așa te-ai alege și tu cu ceva…

      • Acuma nu ma plateste ca m-am ramolit, bine macar ca ma accepta sa cant pe langa consacrati, dar mai demult eram platit , cand eram invitati pe la biserici si nu putin, crede-ma!Orice biserica poate sa plateasca un cantaret talentat si sa-i organizeze spectacole, locale sau internationale, numai ca sfanta comoditate troneaza peste tot, cat despre coruri , macar decontare de abonament de la primarie poate sa obtina, si asta nu e prea greu, doar sa existe interes, oamenii ar fi multumiti, cu atat de putin poti sa multumesti un om, uneori si daca-i spui pe nume e fericit, pur si simplu ca stie ca cineva a retinut cum il cheama( cred ca te-au invatat la Pastorala tertipuri de-astea de-a te face placut oamenilor, in mod sigur ei le-au uitat).

        Cat despre asemanarea dintre voi si popii nostri, am prins asa un fir cum ca ar veni un grup de prelati in delegatie la voi in schimb de experienta pecuniara, si-au dat seama orotodocsii ca au metode invechite care nu mai sunt ancorate in biblia contemporana si nu stiu cum sa abordeze problema zeciuile care le trage cu ochiul de ani de zile dar nu indraznesc… Poate ii invata fratii penticostali ? 🙂

  3. Pornind de la dezideratul : Tot ce faceți să faceți ca pentru Domnul (sau așa ceva, citez din amintiri) problema cântatului pe bani sau fără e una în primul rând administrativă și apoi etică. De regularizat oficial nu se poate decât partea administrativă. La asta ar fi trei situații:
    1. biserica locală decide prin vot sau reprezentanții ca artiștii să se producă în cadrul programului religios fără pretenții pecuniare și fără promovare și/sau vânzare directă. În afara programului conștiința personală e cea care decide.
    2. biserica locală decide să-și promoveze talentele în și în afara programelor oficiale așa că bugetează o sumă pentru susținerea lor indiferent unde se produc
    3. biserica decide să nu facă diferență între artiștii muzicali, cei oratorici sau alte domenii și să-și facă programele după nevoile colective și nu după cele ale grupurilor de interese așa că problemele tehnico-legale ale acestora nu fac parte din preocupările ei.

    Cum spune a și ante-comentatorul, și eu vorbesc din afara sistemului pentru ca să mă aflu în-treabă.

    • Nu cred că soluții de acest gen mai sunt posibile. Poate că unele dintre ele chiar n-ar fi rele deloc. Dar ar trebui să se schimbe prea multe în mentalitatea bisericii și a artistului ca să se ajungă la un model care să nu fie mediat de bani.

  4. Nu cred ca drepturile de autor intra in vreun conflict cu vreun soi de datorie crestina, cel putin in ce-l priveste pe el. Nu sunt de acord ca doar in trecut preluarea operei de catre alti interpreti reprezenta un motiv de mandrie – cred ca e exact aceeasi situatie si in ziua de azi, dar legile s-au schimbat, iar corectitudinea aceastei preluari trebuie judecata prin prisma lor, ca ne place, ca nu.

    Revenind la aceste drepturi, ele ofera autorului unei opere dreptul de a copia, modifica, distribui, vinde sau a face publica acea opera. Mai mult, isi poate ceda aceste drepturi in masura in care doreste.Prin urmare, nu vad ce i-ar opri pe autori crestini talentati sa ofere, sa zicem, posibilitatea cantarii pieselor lui in biserici, fara nicio restrictie. E liber sa ‘confectioneze’ un CD cu piese si sa-l vanda, fara ca cineva sa castige financiar dupa munca lui.

    Daca ar fi sa vorbim de latura morala a unor practici, sa luam cazul recent al fratelui nostru (nu conteaza numele, ca nu-i nici primul si n-are sa fie nici ultimul) care a tradus piese celebre laice, le-a cantat si le-a vandut pe CD-uri – lucru ilegal din multiple motive. Hai ca daca le-ar fi cantat pur si simplu in serile de tineret, duminica in program sau intr-o misiune pe nu stiu unde, poate n-ar fi asa grav (moral vorbind, facand abstractie de faptul ca savarsirea unui act ilegal e cam imoral in sine). Insa ce face el nu e doar furt ci, mai presus de toate, lene – in opinia mea, pacatul capital in ce priveste actul creatiei.

    Repet, prescurtand: cred ca e total cinstit ca un autor (fie crestin, fie nu) sa pretinda castiguri financiare exclusive. Mai apoi, e complet liber sa gestioneze aceste castiguri si accesul la opera sa in felul in care il indeamna Duhul/duhul.

    • Nu zic că autorul n-ar trebui să beneficieze și să dispună după cum dorește de drepturile și banii lui. Spun că dacă vorbim despre un dar spiritual, devine foarte problematic faptul că este „comercializat”, indiferent cât de legitim este acest demers din punct de vedere legal. Creștinii nu avortează, chiar dacă e legal s-o faci. Asta ca să aduc un contraexemplu foarte clar unde legile nu au treabă cu creștinismul.

      Recunosc însă că pot exista nuanțe numeroase aici.

      Ce aș vrea eu să obțin este un plus de limpezime în privința statului artistului. Asta chiar cred că ar folosi, în condițiile în care se arată tot mai mulți oameni cu talente în artă (muzică, literatură, pictură, poate chiar teatru, film, coregrafie, în curând).

      • Mi se pare un pic confuz articolul. Nu e artificiala separatia arta-inchinare? Ori e arta si are valoare dincolo de apartenenta la o biserica sau alta, ori nu. Daca vorbim de artisti, n-ar trebui ca sfera lor de actiune sa fie un pic mai larga, dincolo de comunitatea locala? In plus de asta, mai sunt si alti oameni care sunt inchinatori si nu apartin neoprotestantilor.
        Nu vad de ce ar fi o problema obtinerea directa a unor beneficii materiale din muzica. Nu toate legile sunt rele. Care biserica isi sustine artistii acordandu-le si libertate in creativitatea lor? In fine, multe nuante…

        • Da, Viorel, este o confuzie în text, însă ea vine din confuzia existentă în realitate. Aici am pornit tocmai de la poziția incertă a creatorului în raport cu biserica. Eu pot să încerc o delimitare așa cum o văd, însă ea nu ajută prea mult, fiindcă probabil că o să-mi dai tu dreptate și încă cățiva, dar situația voastră rămâne nelămurită.

          Problema fundamentală mi se pare aceea a darurilor duhovnicești a felului în care sunt ele integrate în biserică. Din punctul meu de vedere, de pildă, există daruri care sunt date pentru biserică, dar există și daruri sau vocații care au ca țintă principală lumea din exteriorul bisericii. Dar, ori de câte ori vine vorba de muzicieni sau poeți, li se cere și explicit și implicit să „producă” pentru folosul comunității. Or, dacă așa se pune problema, atunci mi se pare legitim să vorbim și despre susținerea lor. Dacă nu îi susținem, hai să nu le pretindem ca ei să facă totul „pentru Domnul”, iar noi să nu fim deloc dispuși să le sprijinim vocația, ci doar să profităm de ea.

          Cum spuneam, cred că-i necesar să respectăm dreptul de autor, dar e o concesie pe care biserica o face cu mult prea mare ușurință unui standard de rang inferior. Pentru creștin, imperativele morale interioare ar trebui să fie mult mai puternice decât o lege și să nu se cramponeze de ea. Etica autentică știe când să „încalce” o lege pentru un principiu mult mai înalt etc.

  5. Nici eu nu am o perspectiva clara dar inclin sa cred ca daca ”muzica crestina” ar iesi din nisa/subcultura in care este si ar intra cumva pe acelasi fagas cu muzica laica, am avea de castigat. Copyright-ul e necesar atunci cand cineva vrea sa obtina bani cu ceea ce tu ai creat. In rest, in biserici, in inchinare, nu e aplicabil (vorbesc de folosirea unei piese in inchinarea colectiva). Pentru ca nu se aplica, se fac cd-uri piratate care oricum se vand prin biserici si statul nu incaseaza nimic. De ce am da cezarului ce e al cezarului, nu?
    Iesirea din nisa ar aduce multe avantaje. Muzica cu mesaj crestin ar putea fi apreciata mai larg si procesul de selectie ar fi mai dur. Asta ar imbunatati calitatea. Deci, eu zic sa ne laicizam un pic si sa intram in legalitate. 🙂
    Daca totul e de la noi pt noi, s-ar putea sa fim departe de lumea in care traim si sa nu fim decat o enclava de prost gust, de incultura, etc.

    • Sunt mai multe probleme cu această „ieșire”, dar e un subiect pe care consinder că ar merita insistat. O să încerc să-l mai tatonez și eu și din alte unghiuri. Cel puțin în niște discuții cu oameni interesați mi-ar plăcea să-l văd abordat.

Spune-ți părerea

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s