De ce iliescianismul este mai rău decât băsismul

Mai nou, fostul președinte Iliescu pare să fie privit cu crecândă simpatie și e oarecum regretat, fiindcă există convingerea difuză că avea capacitatea să stabilească un echilibru liniștitor între implicare partizană și neutralitatea cerută prin fișa postului prezidențial . Mai ales după impresia lăsată de dublul mandat băsist (cu președinte „jucător”), dar și în contextul primelor concluzii la prestația noului președinte („turist”), sunt oameni care se întorc cumva nostalgic spre anii ’90 și primii patru ani din noul mileniu. În acest bilanț, ca o umbră fantomatică apare și dispare rapid în negura istoriei și mandatul CDR-Constantinescu – învinșii sistemului.

Culmile vulgarității și ale scandalului atinse în perioada băsesciană au lăsat urme puternice chiar și printre susținătorii onești ai prezidentului, dar care și-au luat libertatea să gândească singuri, să nu se supună ideologic și slugarnic unor directive care să le spună cum să citească realitatea.

Cu toate că războiul politic și mediatic al mandatului lui Băsescu a stârnit reacții și pasiuni aprige, nocive, care nici măcar nu s-au stins încă (există oameni și instituții media blocate încă într-un antibăsism rezidual), cred că iliescianismul a fost în esența lui mai rău decât băsismul și vreau să aduc câteva argumente pentru această teză.

În decembrie 1989, România avea șansa să se reașeze într-o normalitate socio-politică la care unii sperau încă de prin 1947-1948. A fost un moment unic, despre care e greu de crezut că va mai reveni în viitorul apropiat în acea formă. Comunismul sovietic se dizolva, în Europa de Est bătea un vânt de libertate, se deschideau cărțile adevărului cu privire la „orânduirea socialistă”, începeau să se vadă limpede și fără cosmetizări ororile, eșecurile pe toate planurile, minciunile atent construite etc.

În aceste condiții, în România se instaurează, cu consecințe greu de estimat, tocmai iliescianismul, care, înainte să fie bine fixat și legitimat, girează mai mult sau mai puțin intenționat (sperăm să aflăm cândva) încă niște crime, care să se adauge la pomelnicul victimelor comunismului. Despre aceste crime, în regimul iliescian nu se va putea vorbi deloc, dar se va simula convingător faptul că există toată deschiderea să se vorbească. Un simulacru copie la indigo după stratagemele comuniste consacrate.

Iată câteva lucruri care se pot și trebuie imputate regimului iliescian, care a acționat în fiecare caz în funcție de niște interese ce pot fi presupuse, dar nu au fost, în niciun caz, „interesele poporului român” – pe care toate cele trei garnituri de demnitari iliescieni pretindeau că-l slujesc și-l apără de cine știe ce primejdii, mai ales externe.

Lipsa unui proces de condamnare a comunismului. Condamnarea ar fi fost necesară nu pentru a potoli setea de răzbunare a celor oprimați, ci pentru reabilitarea unor adevăruri esențiale. La mijloc erau crime, familii distruse, personalități mutilate – toate în numele unei ideologii care se folosea de un ipotetic bine care trebuia instaurat cu preț de sânge. Unul dintre efectele pe termen lung, dar nu cel mai grav, al lipsei de interes în ce privește adevărul despre comunism este nostalgia pe care o resimt românii în raport cu trecutul și cu persoana lui Ceaușescu.

Din păcate, nu avem cum să estimăm care ar fi fost rezultatul unei confruntări prompte cu adevărul despre răul intrinsec, constitutiv al comunismului. Putem doar aproxima, văzând cum afectează recunoașterea adevărului o persoană sau o familie (sau, negativ, cum afectează fuga permanentă de adevăr) sau să privim în istorie la un moment precum Procesul de la Nürnberg.

Așa cum s-a făcut el ulterior, procesul comunismului și condamnarea oficială lasă posterității măcar un document consistent în care se recunosc orori și se denunță boala. E un diagnostic tardiv, dar tot e mai mult decât nimic. Cu totul alta era însă atmosfera și receptivitatea populară la o condamnare a comunismului în anii ’90.

Demersurile paralele de arheologie a crimelor comunismului poartă mărcile specifice ale unor instituții, persoane, organizații. La un moment dat, exista chiar o luptă pentru întâietate în lupta pentru denunțarea ororilor comuniste. Există organizații cu puternice accente naționaliste care și-au cules martiri proprii dintre victimele închisorilor. Gulagul comunist românesc a devenit subiect de dispute tocmai între cei care doreau să-l demaște, subminând o dată în plus credibilitatea acestui demers.

În acest context, „Memorialul durerii” inițiat în ani ’90 poate fi văzut și ca o supapă lăsată premeditat și precaut de regimul iliescian. Există și două posibile explicații pentru această variantă și care țin de practica sistemelor comuniste: (1) supape care să mențină tensiunea socială la un nivel acceptabil; (2) critica greșelilor făcute de regimurile comuniste anterioare pentru a alimenta iluzia unui progres – s-au practicat ambele și în România, și în URSS. Chiar dacă așa ar sta lucrurile, nu se poate deduce de aici nimic despre calitatea și importanța în sine a documentarului, care rămâne un material de referință.

Nesancționarea călăilor și a complicilor din sistemul represiv.

Publicitate

Nostalgia comunismului sau când nu știi ce să faci cu libertatea

Demolarea Bisericii Ienei, by Radu Stefanescu (sursa)

Sunt născut sub comunism și am trăit suficient de mult până în 1990, încât să am amintiri și nostalgii din acea perioadă. E, cred, un dat uman general ca perioada copilăriei să stârnească, peste ani, ecouri nostalgice și amintiri înconjurate de o aură caldă, îmbietoare.

Inevitabil, o parte dintre tarele comuniste sunt incluse în acele amintiri și nu neapărat într-o lumină proastă, nici într-o perspectivă critică. Faptul că primeam ciocolată rar se traduce, în amintiri, doar în gustul extraordinar al ciocolatei atunci când era. Faptul că vedeam o dată pe an portocale se traduce în religiozitatea cu care le tratam când le aveam. Etc.

Din tot tabloul sumbru în care viețuiau cei mari (părinți, bunici, neamuri, apropiați), e destul de normal ca noi, copiii, să fi păstrat numai bucuriile și, eventual, relele grave, care ne afectau viața într-un fel sau altul.

Cu toate acestea, cred că după o anumită vârstă și cu capacitatea de a privi în urmă mai critic și mai detașat, dobândești discernământul necesar să înțelegi că unele lucruri erau suficient de rele încât să nu le regreți, chiar dacă le păstrezi încă în tezaurul amintirilor proprii.

E la modă acum să te extaziezi în fața colosalei performanțe reușite de Ceaușescu de a plăti toate datoriile externe ale României. Iar asta devine automat o înaltă formă de patriotism. Povești! În exact aceeași perioadă, tocmai ca să plătească datoriile respective, dictatorul își sărăcea populația, aducând-o la limita suportabilității. Frig, întuneric și foame. Astea nu-s povești, ci ingredientele atmosferei ultimilor ani de comunism.

Nu-mi spuneți că patriotul din fruntea țării nu știa. Știa foare bine unde voia să aducă țara, că nu degeaba se inspira din „revoluția culturală chineză” sau se avea bine cu o seamă de dictatori din alte țări.

În Frații Karamazov, capodopera lui Dostoievski, există celebrul episod întitulat „Marele Inchizitor”. Printre multe alte idei importante, apare și aceea că oamenii nu suportă libertatea, ci caută cu să și-o închine în schimbul unei existențe în care să nu poarte grija hranei și a îmbrăcămintei.

Judecată din această perspectivă, nostalgia după vremea comunistă capătă sens. Oamenii s-au trezit liberi, au tot ce le-a lipsit în comunism, dar nu știu cum să-și administreze libertatea. Nimănui nu-i trebuiește și atunci se simt derutați.

Există aici și un aspect ce nu poate fi ignorat.

Copiii nimănui

(Sursa)

Fac parte dintr-o generație ce a trăit suficient în comunism încât să aibă amintiri din acele vremuri (preponderent nostalgii ale copilăriei), dar care nu avea vârsta necesară pentru a participa activ și efectiv la Revoluție. Nici pentru a înțelege suficient de clar și de repede manevrele feseniste de manipulare din lunile care au urmat.

Trezirea noastră a avut loc – în cazul în care totuși s-a produs – relativ târziu, undeva după 1996, sub influența unor documentare mai explicite și mai revelatoare despre evenimentele pe care, cel puțin la nivel afectiv, le-am trăit și memorat fără să le înțelegem.

Un tovarăș congener susținea într-o postare pe FB că i s-ar părea necesar ca un roman precum Ferma animalelor să devină lectură obligatorie în programa școlară pentru a-i ajuta pe cei care cunosc comunismul numai din auzite și din istorie să înțeleagă mecanismele unui sistem totalitar.

Înclin să fiu de acord cu el, dar am o mare problemă. Care va fi „referentul” acestei ficțiuni. Altfel spus, cu ce imagine a comunismului vor putea elevii de azi compara ceea ce descoperă în creația literară?

Un alt congener, un pic mai tânăr, se interesa despre o carte sau despre un documentar de referință despre același eveniment fundamental pentru realitatea contemporană. Și, într-adevăr, avem nevoie de așa ceva, pentru că istoria oficială – de școală – a acelor zile este una destul de seacă și săracă în informații.

Or, după cum știm, aceasta este singura istorie care contează cu adevărat pentru a lăsa o anumită impresie asupra unor generații întregi. Așa cum mulți dintre noi am crescut cu comunismul lui Vasile Roiată și al ilegaliștilor simpatici (care unora încă nici nu le-a putut fi scos din memoria afectivă), generațiile de acum cresc cu o anumită istorie a faptelor din decembrie 1989.

Pentru a putea obține însă o imagine cel puțin mai complexă (dacă nu mai precisă) a evenimentelor și actorilor care le-au coordonat sau suportat, suntem nevoiți să facem investigații pe cont propriu. Cartea lui Deletant, cartea lui Cartianu, documentarul de pe youtube – toate sunt surse pentru care trebuie să-ți faci timp.

Dar, să fim cinstiți, puțini vor fi cei care dispun de timpul și interesul necesar pentru astfel de investigații individuale. Cei mai mulți vor avea comunismul din manuale, urmat de Revoluția din manuale, dublate de amintirile familiei și ale prietenilor. Țineți cont că aproape jumătate dintre români (și peste o treime dintre tinerii care au trătit puțin sau de loc în acel regim) sunt nostalgici după epoca lui Ceaușescu.

Fluierături (artistice) în biserică

Ce a vrut poetul să spună? 😉 Probă grea, dacă-ți „pică” la prima vedere.

Ar trebui precizat că piesa a fost interzisă de cenzura comunistă, deci pe atunci a fost și scrisă. Câteva trimiteri sunt destul de străvezii, însă există părți încifrate. Cine se încumetă la o analiză pe text? 🙂

Am încercat o transcriere „după ureche”. Dacă auziți mai bine, dați-mi de știre.

Comunitatea evanghelică (închisă?) – răspuns lui Dorin Mureșan

By Rubyk (sursa)

Am citit textul lui Dorin Mureșan fiindcă vreau să înțeleg mai bine mediul în care am crescut și continui – prin decizie deliberată – să viețuiesc: mediul evanghelic. Descrierea este interesantă și complexă (merită citită!), dar, în opinia mea, conține și niște extrapolări teoretice care nu au deplină acoperire în realitate.

Prima chestiune ar fi aceea a comunităților închise. Da, în principiu sunt de acord că mediile evanghelice se străduiesc din răsputeri să se comporte ca niște societății închise și, în acest scop, impun un etos ce devine normă pentru toți membrii comunității.

Dar este un adevăr tot mai greu de îndurat și de camuflat acela că, odată cu prăbușirea comunismului, granițele destul de precise și ocrotitoare au fost erodate constant prin influențe care nu vin doar din sfera economicului. E adevărat și că influențele nu sunt de natură înalt culturală.

Un exemplu la îndemână este divorțul, de pildă, care se înfățișează tot mai frecvent ca dilemă socială și teologică pe care evanghelicii o gestionează cu destulă incoerență chiar și în cadrul aceleași structuri confesionale. Mass-media și internetul sunt alți doi factori care au marcat fundamental deja orice gest evanghelic public – dar au pătruns agresiv și în sfera spațiului odinioară securizat –, chiar dacă multe dintre discursurile de la amvon se desfășoară după tipicul și cu nostalgia vremurilor din urmă cu 40-50 de ani.

Tentativele de repliere în comunitate sunt mai degrabă semnul unor influențe cărora comunitatea nu e în stare să le răspundă pe măsură, dar pe care nu le mai poate contracara ca realitate și atunci preferă să le considere marginale sau să le nege importanța.

Faptul că tinerii „gugălesc” informațiile din predici și identifică o eroare în jumătate de minut este o realitate ce ține de exteriorul comunității, dar care afectează semnificativ credibilitatea unora dintre oratori ei mai ales în ochii tinerilor.

A picat Lenin (în cap!), trăiască leninismul!

 

(sursa)

Nu zic că nu e interesantă și promițătoare vestea că a fost dărâmată statuia lui Lenin de pe soclu. Ca gest simbolic, poate fi deosebit de semnificativ și să coaguleze o seamă întreagă de adeziuni, frustrări și speranțe.

Dar faptul că existau statui ale „eroilor” comuniști oferea oamenilor posibilitatea să acorde zeilor un chip și ideologilor o personalitate. Că îți plăcea sau nu conta mai puțin, important era că aveai la ce te raporta. Religia comunistă avea un nume și niște altare.

Odată doborâți însă acești idoli, religia comunistă nu dispare, ci doar se transformă, intră în catacombe, de unde va ieși, în fel și chip, mult purificată. Se va descotorosi de toate elementele sale cu prost renume, de toate formele vechi, de toate imaginile odioase și se va îmbrăca în straie de ideologie dezirabilă, chiar dătătoare de speranță.

Pe de altă parte, una dintre deprinderile fundamentale ale praxisului comunist este „autocritica”. În varianta colectivă, aceasta presupune delimitarea de practicile predecesorilor despre care se spune că au compromis ideologia. Această practică îndeplinește un dublu rol: (1) constituie un debușeu pentru mase, care văd că există totuși și o raportare critică la erorile din trecut; (2) construiește un capital de încredere în dreptul noilor potențați și confiscă speranțele de viitor ale populației, hrănindu-se o vreme pe seama lor.

Faptul că zeii, eroii sau idolii dispar fizic din imaginarul public și din simbolistica străzii constituie un avantaj fantastic,

Rădăcinile comunismului

Coperta primei ediții (sursa)

Ieri s-a comemorat o dată tristă – din punctul meu de vedere – pentru umanitate, nu doar pentru Rusia: triumful Revoluției din Octombrie, 1917. Iar anul acesta sunt 165 de ani de când s-a publicat Manifestul Partidului Comunist. Așa că musai să ne amintim de binefacerile comunismului. Oricât de obsesive ar deveni, lucurile astea va trebui să mi le rechem din memorie an de an. Sunt repere într-o istorie personală, dar și repere inevitabile ale marii istorii.

La un asemenea „praznic”, mi se pare foarte potrivită lectura Manifestului... Nu l-am mai citit niciodată. Am trăit și sub comunism, așa că, la ce-mi trebuia teoria lui? Totuși, eram curios de unde ni s-a tras. Eram curios de ce Iliescu socotea că eroarea lui Ceaușescu fusese doar proasta aplicare a principiilor.

Fără să-mi verific impresiile cu „autorități” în domeniu, încerc să spun cu ce am rămas după lectura unui text care ne-a afectat în mod fundamental existența ca nație și ca indivizi.

Manifestul este o scriere veninoasă, instigatoare, un adevărat model de propagandă provocatoare și extrem de agresivă. Demonstrațiile logice sunt adesea eclipsate de spiritul revoluționar.

De ce-i mai rău cu torționarii comuniști decât cu cei naziști

By Antonu (Own work), via Wikimedia Commons

A început, cu vreo 20 de ani mai târziu decât s-ar fi cuvenit, vânătoarea torționarilor comuniști. De știut, știam despre ei încă de multă vreme (despre Pleșiță cred că am aflat de mai bine de zece ani, iar omul vorbea dezinvolt pe la tv), dar nu s-a întreprins niciun demers concret de sancționare.

Iliescu ar fi fost cel ce putea da semnalul, fiindcă îl asculta și Securitatea și justiția, pe vremea lui. Dar n-avea cum s-o facă. Constantinescu și CDR-ul n-ar fi putut face nimic, fiindcă s-au trezit sabotați, legați de mâini și de picioare, niște looseri predestinați să compromită imaginea partidelor istorice și a dreptei. După aceea a venit Năstase, care, fiind odraslă socialistă nu avea niciun interes să-și bată cuie în talpă. Băsescu a fost o struțo-cămilă.

Dificultatea a ceea ce pare să se întâmple acum – de nu cumva o fi praf în ochi – are mai multe cauze. Prima dintre ele este aceea că până și acum, comunismul și-a păstrat o imagine mult mai simpatică și dezirabilă decât nazismul, diabolicul său frate geamăn.

Dacă neonaziștii sunt asociați în genere cu o formă de dereglare socio-psihică, comuniștii sunt adesea percepuți ca niște idealiști, ca niște utopiști aproape simpatici. Așa că, la nivel de PR, comunismul stă net superior prin comparație cu nazismul – regimul criminal de la cealaltă extremă.

Același PR foarte eficient reușește să arunce într-un con de umbră unul dintre textele fondatoarea ale comunismului: Manifestul Partidului Comunist – un document ce incită explicit la ură, la luptă și, dacă-i nevoie, la crimă pentru „cauză”. Dacă ar apărea într-un ziar sau într-o carte un text similar scris azi,

Blestemații ani ’60

http://www.time.com

Cu privire la anii ’60-’70 ai secolului trecut am căpătat, de-a lungul timpului, două perspective profund contradictorii și extrem de categorice.

Mă interesează această perioadă pentru că a premers cronologic (dar sigur și ideologic) ceea ce trăim astăzi. Născut la capătul anilor ’70, moștenirea deceniilor anterioare mi-a pregătit într-o bună măsură viitorul și mi-a marcat destinul.

Dar ce s-a întâmplat în acei ani și, mai ales, cum se explică? Perspectiva creștin-puritană incriminează cu vehemență dezmățul moral care a caracterizat acea perioadă. Am auzit numeroase anateme aruncate peste muzica rock, peste fenomenul hippy, peste dezlegarea la avorturi, peste lipsa de rușine impietatea tinerilor de atunci.

Perspectiva progresistă, s-o numim, insistă pe libertățile obținute, pe emanciparea dobândită, pe componenta ecologică și pacifistă a mișcărilor din acei ani, pe legitimitatea revoltei și a contraofensivei tineretului. Ni se spune că tot ce s-a întâmplat atunci a fost necesar și bun.

Dacă e să cauți o explicație, adesea creștinii oferă strict varianta spirituală: războiul dintre bine și rău, dintre îngeri și demoni, dintre Dumnezeu și diavol. Dar acestă explicație e valabilă pentru orice eveniment din istoria umanității. Nici măcar precizări de genul „fără precedent” sau „fără rușine” sau „cum nu s-a mai văzut vreodată în istorie” nu ajută prea mult.

De cealaltă parte, toate achizițiile acestei perioade sunt prezentate, de către adepții mișcărilor de atunci, numai în roz și cu aură de confeti pe deasupra. Ca să vezi câtă fericire ne-am achiziționat, ca societate, în binecuvântatul deceniu 7, îndeosebi…

Cum nu prea m-a satisfăcut nicio explicație, nici cealaltă, am încercat mereu să înțeleg ceva mai mult și mai bine această perioadă ce încă îmi pare învăluită în ceață.

Ascultând sentințele creștine împotriva imoralității, nu poți să negi justețea lor. Până și pentru o societate laică e necesar un set de moravuri care s-o țină închegată. Dar totuși, lipsește acea explicație care să ne spună măcar de ce s-a ajuns aici. Și nu pe caz general – cum că păcatul omului… –, ci mai specific, mai aplicat. De altă parte, vizionând un film precum The Wall (care trebuie văzut măcar o dată în viață), nu poți să nu le dai un pic de dreptate și psihedelicilor și protestatarilor.

Din lecturile accidentale de până acum, am adunat totuși câteva repere pentru epoca în discuție.

Să ne cunoaștem contemporanii

http://www.mycutegraphics.com/

Când eram mic, mi se părea un lucru firesc să aud în jurul meu oameni povestind despre cel de-Al Doilea Război Mondial. Și nu povesteau din auzite, ci din experiență. Erau bătrâni care fuseseră pe front, care se aleseseră cu răni, unii fuseseră prizonieri la ruși, dar supraviețuiseră și ne povesteau nouă, celor mici, aventurile lor trăite pe viu.

Încă am rămas întrucâtva blocat în reflexul aniversării a 45 de ani de la încheierea războiului. Între timp însă, ne apropiem de 70 de ani de la acest eveniment.

Câtă vreme m-am luat cu viața, bătrânii ăștia s-au petrecut unul câte unul, încât abia dacă mai găsești câte un veteran pe care să-l duci pe la parade. Cei care depănau povești incredibile din linia întâi sunt o raritate.

Acum, bătrânii noștri nu sunt cei care au „făcut” războiul, ci cei care au crescut și au fost educați în școlile de după război, cei care au luptat pentru supraviețuire în întunecații ani ’50. Sunt cei care au trăit ca tineri sau adolescenți colectivizările forțate.

Sunt oamenii care, în drumul către orașele în curs de industrializare, se înghesuiau – femei și bărbați de-a valma – în autobuze mereu prea puține, mereu prea aglomerate, frigidere, iarna și cuptoare, vara.

Sunt oamenii care „au construit socialismul”, cu sau fără voia lor. Sunt oameni care au văzut tancuri rusești pe străzi. Oameni pe vremea cărora Brașovul nostru de azi și de alaltăieri era Stalinul lor de ieri[1].

Mulți dintre acești bătrâni de azi, bunicii noștri, au aderat la ideile socialiste, mulți dintre ei au opus o rezistență mută, cu compromisuri și ezitări. Unii însă au profitat din plin de tot ce li s-a oferit, au făcut tot ce li s-a cerut, fiind activiști de frunte, informatori, profitori. Puțini, foarte puțini, sunt cei care s-au opus fățiș, eroic.

Lenin despre Stalin (și viceversa) sau despre faptul că nu orice adevăr e și mântuitor

http://www.history.com

Stalin despre Lenin (în 28 ianuarie 1924) – Lenin murise în 1923:

Au existat momente în istoria partidului nostru când părerea majorității sau interesele de moment ale partidului au venit în conflict cu interesele fundamentale ale proletariatului. În asemenea cazuri, Lenin, fără să stea pe gânduri, se situa cu hotărâre pe poziții principiale, împotriva majorității partidului. Mai mult, el nu se temea, în asemenea cazuri, să ia atitudine literalmente singur împotriva tuturor, socotind, după cum spunea adesea, că „politica principială este singura politică justă”. […]

Am fost captivat de puternica și invincibila ligică a discursurilor lui Lenin, o logică rece, dar care pune stăpânire pe auditor în mod temeinic, electrizându-l și cucerindu-l în întregime. […]

Clarviziunea genială, capacitatea de a sesiza repede și de a descifra sensul lăuntric al evenimentelor viitoare – iată trăsătura caracteristică a lui Lenin, care l-a ajutat stabilească o strategie justă și o linie de conduită clară în momentele de cotitură ale mișcării revoluționare.

(I.V. Stalin – „Despre Lenin. Cuvântare rostită la reuniunea organizată la Kremlin de elevii școlii militare. 28 ianuarie 1924”,
în Amintiri despre Vladimir Ilici Lenin, București, Ed. Politică, 1958, p. 69-75 passim.)

Lenin murise doar de câteva zile, însă era țintuit la pat de aproape un an. Cu puțin timp înainte de atacul cerebral care l-a imobilizat definitiv, a scris câteva scrisori către Congresul PCUS, în care îi face un scurt portret lui Stalin. E interesant să citești aceste observații puse în lumina trăsăturilor pe care Stalin le atribuie lui Lenin. Nu de alta, dar cred că dau o imagine destul de precisă a ceea ce urma să vină peste URSS:

Principalul în problema stabilității [partidului] îl constituie asemenea membri ai C.C. ca Stalin și Troțki…

Devenind secretar general, tov. Stalin a concentrat în mâinle sale o putere nemărginită și nu sunt convins că el va ști întotdeauna să se folosească cu destulă prudență de această putere. Pe de altă parte, tov. Troțki… se distinge nu numai prin calități remarcabile. Personal, el este poate omul cel mai capabil din actualul C.C., dar este peste măsură de încrezut și se lasă antrenat de latura pur administrativă a lucrurilor.

[…]

Stalin este prea brutal și acest defect cu totul tolerabil în mediul obișnuit și în relațiile dintre noi, comuniștii, devine intolerabil în funcția de secretar general. De aceea propun tovarășilor să se gândească la modalitatea de a-l muta pe Stalin din această funcție și de a numi în această funcție alt om, care în toate celelalte privințe să se deosebească de tov. Stalin numai printr-un singur avantaj, și anume să fie mai îngăduitor, mai loial, mai politicos și mai atent față de tovarăși, mai puțin capricios etc.

(V.I. Lenin, Documente inedite, București, Ed. de Stat pentru Literatură Politică, 1956, p. 13-14)

Se știe: Stalin a învins după ce i-a înlăturat și asasinat pe Troțki, Buharin, Zinoviev sau Kamenev. Așa cum o dovedește istoria, Lenin a avut dreptate. Asta nu-l face neapărat mai bun, ci cel mult mai lucid și mai precaut. Dar și Stalin avea dreptate când îl elogia pe Lenin. Și la ce bun?

30 decembrie 1947 – 65 de ani de la instaurarea anormalității

Regele Mihai I și Gheorghe Gheorghiu-Dej (via: http://www.corectnews.com)

Am tot căutat prin cărțile de istorie din bibliotecă ceva informații despre data de 30 decembrie 1947, ziua abdicării Regelui Mihai I și momentul abolirii monarhiei constituționale. Am găsit doar în Istoria stalinismului în România, scrisă de Victor Frunză și publicată inițial în 1984.

„Majestate, a sosit momentul să ne despărțim!”, se spune că ar fi zis Groza regelui Mihai, cu rânjetul său mefistofelic.

Personalitatea numărul unu în actul de la 23 august 1944, așadar autor de istorie, în fruntea coaliției care a înfăptuit cotitura, Mihai de Hohenzollern a devenit el însuși la 30 decembrie 1947, victima unei lovituri de stat, sacrificat pe altarul istoriei pe care el însuși o grăbise. […]

Obligându-l pe Antonescu să ceară armistițiul, iar la refuzul acestuia de a-i satisface cererea, arestându-l, regele a acționat în virtutea prerogativelor sale, indiferent dacă, așa cum deja am menționat mai sus, întrunește sau nu sufragiile oamenilor politici sau ale posterității. Mihai I s-a aflat în deplină legalitate.

Dimpotrivă, actul comis la 30 decembrie 1947 de partidul comunist prin cei doi delegați ai săi – Dej și Groza – sprijiniți de trupe, împotriva regelului și a monarhiei, a fost de două ori ilegal și anticonstituțional. O dată: prin statutul de cetățeni români, ei erau supuși monarhiei constituționale. Arogându-și cu de la sine putere (chiar dacă erau delegați ai unui partid politic sau și mai grav, ai unei voințe din afara țării), prin obținerea chiar și fără apelarea la forță, darămite prin aplicarea violenței, a semnăturii de abdicare, ei intrau sub incidența unor legi marțiale. În alte împrejurări istorice așa s-ar fi petrecut lucrurile. A doua oară: sub aceeași amenințare cu forța regele a fost obligat să semneze nu doar simpla sa abdicare, ci pentru un act care nu se putea hotărî nici de el, nici de ceilalți doi: abrogarea monarhiei.

Cum am ajuns să mă tem de revoluții

Via: jump-point.com

În 1989, mă temeam de pericolele pe care le anunțau televiziunea și radioul. „Teroriștii” erau marea amenințare care putea să răsară de oriunde. Cel puțin asta era impresia. De vreme ce în București, în Timișoara, în Sibiu, în Cluj nu puteau fi identificați, ce i-ar fi putut opri să apară și în Oradea, Târgu-Jiu, Zalău, Căpâlna sau Zece Hotare? Adică în toate locurile în care n-au mai pus niciodată piciorul, dar de unde era să știm noi atunci?

Pe urmă, nu știam câtă vreme are să țină revoluția, pentru că nimeni nu părea să cunoască foarte bine resursele de care dispun forțele Securității. În noaptea de Crăciun, am colindat pe întuneric – rămăseseră numai niște petece de zăpadă ici-colo, așa că nici asta nu ne ajuta prea mult – pe o ceață rău-prevestitoare. Și cântam doar la casa omului, cu precauție, așteptând să ne deschidă ca să ne putem da adevărata măsură a potențialului nostru muzical.

Faptul că Ceaușescu a fost executat n-a schimbat fundamental datele fricii, căci se suspecta că ar putea interveni tentative de răzbunare. Cel puțin așa arătau lucrurile atunci, la momentul desfășurării.

Ulterior am înțeles că, în ciuda eroilor ei și a sacrificiilor incontestabile, revoluția a fost un eșec. Comunismul n-a fost îndepărtat, ci doar înlocuit cu altul, mai permisiv și în aparență mai legitim. Transformarea n-a fost atât de radicală precum promitea ideea de revoluție.

Mai târziu, m-am uitat și la alte revoluții din istorie. Revoluția Franceză e înfiorătoare. Oricâte beneficii ar fi adus – eu nu prea cred în ele –, au fost plătite foarte scump cu sânge. Iar revoluționarii s-au transformat repede în călăi feroce.

Ai noștri tineri… sau despre „marfa” de care au nevoie politicienii

http://dezignus.com

Precizez, pentru a elimina orice dubiu, că am „furat” prima parte a titlului de la Eminescu. Dar n-am să merg pe linia sarcastică a poetului național.

Potrivit unui sondaj recent, jumătate dintre adolescenți susțin că era mai bine pe vremea comunismului. Las la o parte faptul că ei nici măcar nu aveau de unde să-și culeagă informațiile în mod direct pentru simplul motiv că s-au născut abia după 1990.

Important mi se pare că au ajuns la această concluzie cu largul concurs al celor care i-au educat. Acea jumătate care a ajuns să creadă în această idee – există un sâmbure de adevăr în ea, nu zic ba, dar în ansamblu e totuși o enormintate – reprezintă materialul uman care va intra pe mâna politicienilor în următorii ani.

Acum am înțeles că, de fapt, toate reformele care au lovit educația în ultimii ani au dat roade. Avem în prezent niște oameni gata să creadă orice li se spune despre istorie. Și sunt mulți. Destui. Ar fi putut încerca să se documenteze, ar fi putut urmări „Memorialul durerii”, ar fi putut face multe alte lucruri. Dar ei nu le-au făcut.

Mai mult decât atât, cred că nici măcar nu au idee că ar fi putut să facă ceva ca să se documenteze cât de cât. În schimb, au plecat urechea la ce spun manipulatorii din televizor, la ce spun părinții lor în momentele de frustrare (sau poate chiar cu toată convingerea), la ce li se induce prin diverși marțafoi fără scrupule.

Și totuși, noi ce să regretăm?

Am auzit pe vremea lui Ceaușescu mulți creștini care tânjeau după zile de libertate religioasă, când să poată face, nestingheriți, câte în lună și în stele (numai lucruri bune, desigur). Când să poată da întreaga măsură a credinței de care erau animați. Nu puțini au fost cei care se rugau fierbinte la Cel de Sus să îndepărteze jugul tiraniei.

Și chiar așa s-a întâmplat. Dintr-odată, visul mult râvnit a devenit realitate. Libertatea e, de multă vreme deja, o stare de fapt, o banalitate. Însă, surprinzător, vremurile de slobozenie i-au luat pe majoritatea creștinilor pe nepregătite. Mulți dintre ei jinduiesc la zilele când, sub amenințarea permanentă a represiunii, fervoarea religioasă cunoștea un avânt care azi e doar poveste.

Deci se pare că, totuși, atunci erau zilele fericite, epoca de aur a credinței. Și totuși au murit mii de creștini din pricina credinței lor. Au fost lăsați copii orfani, s-au comis crime atroce, au existat deportări, fenomenul Pitești (care, în cazul creștinilor, a cunoscut o cruzime aparte). Mulți au suferit din greu sperând și cerând cu lacrimi ca Dumnezeu să aducă zile mai bune, când libertatea de conștiință și libertatea religioasă să fie garantate prin lege.

Acum sunt garantate prin lege, însă creștinii se pare că au alte treburi pe cap. Nu au timp să valorifice această libertate. De obicei, acuza pe care o auzi cel mai des e că oamenii au devenit anormal de ocupați. Și extrem de materialiști. Parcă tot mai bine era pe timpul comunismului. Chiar și relațiile dintre creștini erau mai calde, nu existau atâtea bariere economice și sociale. Acel egalitarism impus avea părțile lui bune și favoriza coeziunea comunităților.