De la poziția de hegemon la politica struțului și retur

Prima biserică baptistă din America (în Providence, RH - sursa)
Prima biserică baptistă din America (în Providence, RI – sursa)

Istoria Europei și a Americilor atestă că Biserica (Ortodoxă, în Bizanț și în răsărit; Catolică și Protestantă în vest și în Americi) a exercitat o covârșitoare influență în veacurile scurse după Constantin încoace. Au existat chiar momente când înalții ierarhi bisericești împărțeau diverse privilegii și binecuvântări sau blesteme.

Peste toate astea, Biserica impunea morala societății, fapt repetat frecvent mai ales acum, când se manifestă tot mai vocal contestatarii „moștenirii iudeo-creștine” a Occidentului. În această privință, era un adevărat hegemon, care putea dispune uneori chiar de viața indivizilor care încălcau norma – faptul se vede mai cu seamă în istoria Inchiziției, dar nu e străin de niciun spațiu creștin cu oareșice tradiție. Căci, dacă nu s-au făcut „procese ale vrăjitoarelor”, sigur au existat sancțiuni dure și ale comunităților „pure” împotriva păcătoșilor și la protestanți sau evanghelici.

Nu mă preocupă în acest text să identific momente foarte precise, dar e cert că a survenit undeva, nu foarte departe de zilele noastre, o perioadă în care, din diverse motive, a intrat într-un declin ca poziție de autoritate în societate.

Mișcările mai puriste, de după Reformă, s-au concentrat adesea spre interior, izolându-se de lume (chiar dacă erau foarte prezente în mijlocul ei prin arhitectură, ritualuri sau gesturi publice), preocupându-se mai cu seamă de chestiuni interne, administrative, de „bunul mers al lucrării”. Ba chiar unele au și emis diverse teologii care justificau această separare care trebuia să prevină riscul pângăririi.

Dacă e să privim lucrurile într-o perspectivă mai amplă și mai nuanțată, evanghelicii au avut perioada lor în care se „amestecau” (după știință și putință) în treburile statelor unde erau influenți. Unul dintre exemplele pozitive este cel al lui Wilberforce, care a militat pentru abolirea sclaviei și a reușit. Sunt și alte cazuri, nu toate la fel de „inspiraționale”.

Probabil însă că acea întoarcere spre interior se poate regăsi și în bisericile mai mari și cu tradiție, având în vedere cele două tentative de aggiornamento ale Bisericii Catolice, dar și inerția puternică de care dau dovadă bisericile ortodoxe române, de pildă.

Evanghelicii, mai ales dacă ne referim la cei din România, au avut chiar mândria de a nu se amesteca cu „lumea”, de a se delimita cât mai precis și cât mai vocal de tot ceea ce ar fi putut prezenta pericol de contagiune. E drept că, în perioada comunistă, această opoziția la sistemul „lumii”, deși era în esență politică, putea fi suprapusă cu opoziția religioasă, fiindcă regimul însuși făcea această „confuzie” intenționată.

Exceptând această perioadă dificilă, evanghelicii pot observa că și aici (cel puțin în ultimii 25 de ani), și pe alte meleaguri au avut, prin acest reflex spre interior, tendința certă de a practica un fel de politică a struțului (probabil că fundamentalismul american și ceea ce a urmat după celebrul „Proces al maimuțelor” ar merita analizate mai în profunzime pentru a înțelege fenomenul): ceea ce nu vedem noi nu există și nu ne amenință.

Dacă îi citim pe mulți dintre autorii americani, găsim destule argumente în sprijinul acestei idei – criticii deplâng izolaționismul și ieșirea din mainstream-ul cultural. Chiar și catolicii au în rândurile lor critici care susțin că au fost ignorate probleme importante ale lumii contemporane, deci și acolo putem suspecta un fel de autoamăgire că lucrurile se vor rezolva de la sine sau că nu vor escalada.

Dar nu s-au rezolvat! Ba mai mult, au năvălit peste și în biserici (divorțuri, avorturi, drepturile homosexualilor, euthanasie, bioetică). Acum, toate acestea sunt atât de vizibile, încât nimeni nu mai poate face abstracție de ele. Aproape nimeni…

Ca să exemplific această politică a struțului pentru România, ar fi suficient să invoc faptul că în unele comunități nu se putea vinde cartea Adevărul despre căsătoriile între persoanele de același sex (disponibilă pe piață de 9 ani!) pe motiv că conține cuvântul „sex” în titlu. Acum însă se adună aprig semnături pentru a se bloca, prin constituție, posibilitatea homosexualilor de a se căsători.

În această privință, chiar și americanii admit că s-au trezit foarte târziu (iar acum au înghițit, vrând și mai ales nevrând, gălușca deciziei Curții Supreme). Am citit suspine amare că nu s-a realizat mai devreme o coaliție (nu o mare biserică universală, apostată și apocaliptică!) cu catolicii pentru a apăra o cauză comună.

Ciudat este însă că, în momentul în care moravurile au început să se clatine, Biserica și-a amintit brusc, prin reprezentanții ei, de poziția de hegemon moral. Și și-o revendică pe mai multe voci – foarte diverse confesional – cu mare sârg și cu extraordinar aplomb.

În paranteză fie spus, e aproape comic (dar cu siguranță ironic) să vezi reprezentanți ai baptiștilor sau penticostalilor – care adesea consideră în sinea lor că între ei și Biserica primară e un gol de spiritualitate dominat de păgânism ortodox și catolic – că afirmă că Occidentul a fost „iudeo-creștin” vreme de 2000 de ani. Dar cine l-o fi făcut să fie așa? Păi, iacătă că „păgânii”/„necreștinii” ortodocși, care se închinau la icoane, și „idolatrii” catolici care au instituit Inchiziția și au făcut cruciadele.

Revin însă și spun că atitudinea de hegemon moral al societății nu mai are acoperire în statutul bisericilor occidentale. Realitatea ignorată până acum și-a făcut loc în viața cetății și în repertoriul problemelor Bisericii. Confruntările sunt dure și foarte dureroase, dar hegemonul a căzut de mult de pe tron și se hrănește numai cu iluzii când își închipuie că mai are vreun drept moral sau divin de legiferare a moravurilor. A renunțat la el sau o fi fost deposedat, rămâne de stabilit.

Însă nimic nu e pierdut. Abia acum se poate recâștiga poziția umilă din primele trei veacuri, din țările în care creștinismul este persecutat, din fostele țări comuniste. Biserica este mărturisitoare, este luptătoare, este misionară, este umanitate înnoită sau nu este deloc. Nu legiferarea moralei, nu influențarea deciziilor politice au fost îndatoririle ei de căpătâi. Acestea sunt achiziții mai târzii și niciodată nu au constituit adevăratul centru de putere în influența exercitată de Biserică. Decât dacă judecăm exclusiv în sfera aparențelor pământești.

Aceste îndeletniciri, deși păreau a fi preocupările ei fundamentale, iată că nu au fost sau nu în măsura în care aveau impresia creștinii de diverse confesiuni că ar fi. Probabil că li se părea suficient că ei există și considerau – fără să verifice – că ei sunt „lumini” și lumea îi va admira și îi va urma. Dar nu poți totuși să evanghelizezi, să misionezi într-un autism general, obligându-i pe toți să asculte, de pildă, păsăreasca în care vorbești tu, iar când vor să-ți vorbească despre problemele lor, să le dai în cap cu versete mai mult sau mai puțin inspirate, cu teologii improvizate pentru a justifica diverse interese.

E vremea când, făcând mai puțin caz de „marilor” dispute dogmatice, creștinii ar putea lucra împreună măcar acceptându-se ca fii ai aceluiași Dumnezeu. Nu vorbesc aici despre ecumenism instituțional, de vreo biserică universal(ist)ă unde să se „simtă bine” tot poporul. Nu, ci despre acțiuni concrete, despre participare la proiecte comune, la dezbateri publice, la inițiative civice.

Fiecare își poate vedea de spiritualitatea sa, însă nu ignorând că mai există și creștini care poartă altă etichetă denominațională. Cu siguranță, ortodocșii stau (dacă e să dăm crezare părintelui Tofană și nu numai) destul de prost la capitolul studiu biblic și cultură biblică. Pot învăța asta de la evanghelici.

Evanghelicii sunt adesea convinși că sunt singurii creștini de pe pământ, dar când revendică o Europă „creștină”, ar face bine să îi cunoască pe acei creștini care au perpetuat veacuri întregi această credință. Cu toate erorile și realizările lor.

Da, sunt multe motive de îngrijorare. Dar nu pentru că Biserica ar fi pierdut un pasager (chiar dacă a durat mai bine de 1 mileniu!) drept de impunere a moralității. Ce valoare are o morală care nu mai vine dintr-o transformare interioară? Evident, nu contest valoarea socială a tradiției morale creștine. Dar cea mai sigură cale de „impunere” a eticii creștine rămâne totuși credința (re)dobândită, fiindcă atunci nu mai e impusă, ci emană din trăirea individuală și comunitară – e o aspirație comună.

Ca orice hegemon, Biserica a fost cu siguranță ispitită să-și admire trofeele, să-și gestioneze proprietățile, să-și consolideze statutul, să-și chivernisească segmentul demografic. Statisticile arătau foarte mișto pentru România. Dar realitatea e necruțătoare. Hegemonul se hrănea cu fantasme. Chiar și evanghelicii se bazau că această cifră de încreștinați măcar cu numele va perpetua o morală relativ creștină – fie și din inerția mare a tradiționalismului autohton.

Dacă însă Biserica este a lui Cristos, atunci, pentru creștini, există garanția că ea nu poate fi biruită. N-am idee cum vor arăta anii ce vin, dar mi-e limpede că aceste accese de autoritatarism nu mai au vreun fundament. Cred că e mai degrabă momentul când Biserica, redevenită minoritară, se va interesa iarăși la modul cel mai serios și mai profund de problemele lumii contemporane și va aduce, sub inspirație divină, soluții pe care oamenii nici măcar nu mai știu că le căutau (fiindcă unul dintre semnele confuziei contemporane este tocmai acela că vezi oameni căutând bezmetic să înțeleagă cu ce problemă se confruntă, cerșind practic un diagnostic corect, fără să-l primească). Nu le va picura înțelepciuni sceheltice de la înălțimea înaltelor convingeri morale creștine.

Strict sub raport strict instituțional, nici nu mă interesează foarte tare cum va arăta Biserica viitorului. Cei legați de scaune, din păcate, probabil că încă mai umblă după soluții care să salveze prestigiul ei birocratic. Dar nu cred că mai poate fi salvat, ci doar redobândit prin singurele căi care le-au fost garantate creștinilor: misiune, ucenicie, dragoste de frați și de semeni, mărturie (uneori dureroasă), sacrificiu dezinteresat.

Îmi pare că vremea declarațiilor axiomatice s-a încheiat (și destui purtători de cuvânt nu remarcă asta) – de ex.: „morala creștină este cea mai bună”, „Biserica apără adevăratele valori” etc. – și e vremea pentru discursuri persuasive, pentru demostrații practice, pentru „nebunia” iubirii creștine. Chestii mai smerite ca atitudine, dar mai percutante ca mesaj, ca manifestare.

Piața publică, abandonată mai mult sau mai puțin deliberat, s-a ocupat. Ceea ce nu înseamnă că ar trebui să ne resemnăm, ci doar să nu mai pretindem că ni se cuvine să-i prezidăm lucrările în virtutea unui statut expirat. Da, Dumnezeu e în continuare legiuitor suprem, dar Biserica lui a fost trimisă să îndeplinească un alt tip de mandat, nu unul cu prioritate instituțional, politic sau economic. Astea-s preocupări colaterale.

Nu-mi place să fiu catastrofic, dar nu pot să nu mă întreb dacă nu cumva Biserica plătește acum pentru autismul și autoamăgirea din trecut. Inclusiv în spațiul românesc, multe probleme de actualitate în Occident au fost ignorate senin, fiindcă nu aveau legătură cu noi, erau problemele „lumii” sau ale Apusului „decadent și îmbuibat”. Când vin, strigăm ca din gură de șarpe, de parcă n-am fi știut.

Nu e cam târziu și puțin ipocrit să ne amintim subit, treziți din dormitarea cu capul în nisip, că noi suntem cei mai îndreptățiți să apărăm lumea de ea însăși? Că noi îi cunoaștem cel mai bine soluțiile la problemele existente? Când e limpede că problemele nu-s de azi, de ieri. Nu putem ignora totuși că această „secularizare” accelerată s-a născut aici, în patria creștinismului. Unde eram noi toți în această vreme? Numai alții sunt de vină? N-avem nimic de asumat?

Că tot sunt mulți nostalgici evanghelici care idealizează Biserica primară, merită menționat că, de fapt, ceea ce se întâmplă poate fi privit ca un prilej de a reveni la statutul de atunci: o comunitate minoritară, persecutată (adesea), în luptă deschisă cu valorile lumii, fără influență politică, fără anvergură economică, fără mijloace pământești de transformare a societății.

Notă: Am lucrat cu mai multe simplificări în acest text. Sunt conștient de asta, dar anumite lucruri trebuiau comprimate pentru a contura ideea generală.

Anunțuri

9 gânduri despre “De la poziția de hegemon la politica struțului și retur

  1. odata si-odata trebuia sa vina decontul pentru toate abuzurile si minciunile ascunse sub pres, uneori atat de fatis si ostentativ incat te mirai ca nu-i trasneste Dumnezeu pe loc. gandirea ca „turma” oricum accepta s-a dovedit groaznic de nepotrivita. or fi acceptat generatiile mai in varsta, insa tinerii s-au depratat incet-incet, si am ajuns unde am ajuns. si, culmea, astia tot continua cu asemenea practici ipocrite, dupa care au tupeul sa vina si sa se erijeze in mari moralisti si conducatori spirituali.

    si stau asa si ma uit si ma mir ca inca e o surpriza. orbi am fost sa nu vedem ca ni s-a spus dinainte in Apocalipsa ca vor fi prigoane spre sfarsitul vremurilor? cand eram mic ma intrebam cum ar fi asa ceva posibil, cand toata lumea e crestina. ei bine, multe lucruri par sa se indeplineasca mai devreme decat ne-am fi asteptat. sau, de fapt poate ne asteptam, dar nu credeam ca va fi chiar asa.

    cred ca multi din cei ce predica Evanghelia, in decursul formarii lor in universitatile teologice ar trebui sa faca un curs obligatoriu de fizica. sunt anumite fenomene care cred ca se aplica si textelor biblice, ca in definitiv, de ce nu, si fizica e tot de la Dumnezeu. si in special principiul dualitatii particula-unda al particulelor subatomice, care ne spune ca, desi nu ne vine intuitiv sa credem, pe lumea asta doua lucruri diferite pot fi la fel de adevarate in acelasi timp. asta ca sa se mai punem o frana in abordarile absolutiste ale unora care cred ca numai ei detin intelegea corecta si adevarul absolut.

  2. Că tot sunt mulți nostalgici evanghelici care idealizează Biserica primară, merită menționat că, de fapt, ceea ce se întâmplă poate fi privit ca un prilej de a reveni la statutul de atunci: o comunitate minoritară, persecutată (adesea), în luptă deschisă cu valorile lumii, fără influență politică, fără anvergură economică, fără mijloace pământești de transformare a societății.
    EXCELENT.

  3. Cam prea protestantă opinia. Sunt blocat în comentarii pentru că nu am grade de libertate. :).

    Decât să demolez expunerea dvs acuzând-o de pesimism.

    (Cei trei uriași cu care se luptă credința: uitarea, nepăsarea și deznădejdea.)

    Nu deznădăjduiți.

Spune-ți părerea

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s