După Ionatan – despre amatorism, mediocritate și impostură

 

S-au împlinit zilele astea (a murit pe 16 aprilie și a fost înmormântat pe 19) 8 ani de la trecerea lui Ionatan Piroșca la cele veșnice. Periodic, în discuțiile pe care le am cu oameni care l-au cunoscut (sau nu), revine numele și activitatea lui. A fost incontestabil unul dintre cei mai importanți poeți evanghelici – nu mă încumet să fac o ierarhie.

A murit încă tânăr, la nici 52 de ani. Scria bine, după cum puteți vedea pe blogul lui încă vizitabil. Avea talent, vocație. Era un vizionar. Credea că în viitor se va coagula un adevăra curent „cristic” (cum îl numea el) în literatura română.

În ultima parte a vieții, trăia pentru a scrie și pentru a-și ajuta fetele să își găsească un rost în viață. Ar fi putut umple rafturi întregi de versificații ieftine, fiindcă rimele îi ieșeau fără efort. Dar nu voia să facă asta. Cu siguranță, volumele sale sunt de valori inegale, dar Ionatan nu era omul care să facă rabat de la ceea ce înțelegea prin poezie. Mai făcea câte-o concesie celor care voiau să se apropie de poezie, dar erau speriați de limbajul prea… încifrat. Însă chiar și volumele mai „tradiționale” (precum Iertare pentru ghimpi) reușesc să te surprindă, să te transpună, să-ți deschidă prin metafore orizontul unei alte lumi. Pe scurt, nu abdica de la modul în care își înțelegea exigența acestei vocații. Tabla înmulțirii cu cerul, Liniștea dintre două tăceri, Îngerul cel mai scurt înspre mâine sau Iertare pentru ghimpi sunt volume care te avertizează de la bun început să urmează altceva.

Când mă uit însă astăzi la ce „poezie creștină” domină peisajul și ce „poeți” se publică, mărturisesc spășit și înciudat că mi-e rușine de Ionatan. Nu de Ionatan-omul, care era mai degrabă dispus să fie îngăduitor cu orice aspirant la consacrarea literară (oricât de… nepriceput s-ar fi arătat) învățabil, ci de Ionatan-poetul care a rămas stingher, ridicol de stingher în peisajul editorial românesc extrem de arid, când vine vorba despre voci valoroase autentice.

„Poeții” de azi au prins care e rețeta câștigătoare. Dacă ai bani, te publici. De fapt, nu doar „poeții” procedează așa. Sunt destui grafomani care, fără să aibă nimic de spus, profită de faptul că au bani și scot maculatură teologică pe care o citești numai dacă ești plătit (dar și atunci cu revoltă și lehamite). Revenind la „poeți”, sunt destui care au ajuns să creadă atât de mult în ei înșiși, încât sugerează că „creațiile” lor sunt inspirate divin, nu pot fi atinse, nici măcar de normele gramaticale.

Unii au produs deja kilograme de maculatură astfel „inspirată”. Evident, musai introduse niște nuanțe. Rețin dintr-o discuție a lui Dorin Mureșan cu Liviu Mocan o idee interesantă: fiecare trebuie să exceleze în intervalul său de kitsch, mediocritate sau profesionalism. Putem fi de acord.

Și totuși, iată dilema: cum poți face să sancționezi amatorismul fudul, mediocritatea perseverentă și impostura în formă continuată fără să distrugi cu totul un autor care bate la porțile afirmării? Unii au deja o „operă” în spate (de la 3 cărți în sus), fără ca între volumul de debut și cel mai recent să se vadă un progres, o schimbare în bine. Cei mai necizelați dintre membrii grupului „Cuvinte la schimb” (inițiat de către Ionatan Piroșca) scriau mai bine decât mulți dintre cei publicați și promovați acum ca „poeți”.Citește mai mult »

Rana

(Sursa)
(Sursa)

știi vinovăția aceea adâncă
despre care spui că ți-au pus-o
în conștiință
biserica
educația
morala tradițională
prejudecățile intrauterineCitește mai mult »

Amintiri cu Ionatan Piroșca

O strofă dintr-o poezie scrisă de Ionatan în 1984
O strofă dintr-o poezie scrisă de Ionatan în 1984

De când am avut prima dată ocazia să vorbesc cu el, pe Ionatan îl țin minte tremurând. Era unul dintre simptomele numeroaselor sale probleme de sănătate. Dar ideile nu-i tremurau, nici voința, nici perseverența. Făcea anual, dacă era posibil, câte un drum de la Brăila până la Oradea și retur. Printre opririle de pe traseu, se numărau: Bucureștiul, Brașovul, Sibiul, Clujul, Oradea, Baia-Mare, Rădăuți, Iași, Arad, Timișoara, Bistrița. Depinde pe unde îi erau prietenii acasă și gata de o întrevedere.

În preajma lui, deși era evident un lider al grupului Cuvinte la Schimb, m-am simțit mereu liber să fac ce mă taie capul. Liber să-i întorc vorba, liber să-i contest verdictele. Asta nu înseamnă că nu mă lua la ochi și că nu mă muștruluia. Ei, nici vorbă! Dar niciodată nu avea ifose de șef, de poet consacrat, de guru pe care trebuie să-l asculți în tăcere și să-l saluți cu capul plecat.

De la primul dialog – purtat la masa din bucătăria lui Cătălin Lata (lângă blidele cu mâncare asezonată cu niște memorabile murături făcute de bunică-sa) – m-a obligat să-i spun simplu, Ionatan. N-am avut de ales, doar avea barbă și era de vârsta părinților mei.

Când trecea pe la noi, în pelerinajele lui prin țară, purta o desagă întreagă de povești în care apăreau nume, care uneori se asociau și cu chipuri: Liviu Mocan, Cristi Țepeș, Eduard Orășanu, Dan Surducan, Ileana Jean, Dragomir Bojan, Iosif Mureșan, Măriuca Mihalache, Ioan Alexandru (cu care se cunoscuse personal), Ion Zubașcu etc. etc.

Este absolut incontestabil că el era motorul grupului Cuvinte la Schimb. Publicase deja vreo 4 volume, iar între anii 2000-2005, principala lui grijă era să faciliteze debutul unor tineri adunați într-un spațiu virtual. Prin strădania lui și contribuția celor care-l cunoșteau și îl apreciau, a reușit să adune bani pentru două volume (2001, 2005). Privind retrospectiv, sunt tentat să cred că n-a rămas o amprentă prea puternică în istoria… literară a mediului evanghelic, dar pentru cei care eram atunci în căutarea unei forme de exprimare și poate a unei vocații, a însemnat mult.

Fac o mică paranteză pentru a prezenta contextul. Citește mai mult »

În căutarea poeziei

Dante și Beatrix (sursa)
Dante și Beatrice în Paradis (sursa)

V-ați întrebat de ce îndrăgostiții ascultă muzică pe versuri care să le exprime dragostea? De ce sunt ei mai „romantici” în perioada respectivă? Sau de ce în anumite momente ale vieții ne identificăm cu versurile unui cântec? De ce nu zicem pur și simplu pe șleau ceea ce simțim sau avem în minte?

Sunt sigur că, de asemenea, fiecare a trăit un moment în care a fost emoționat de o poezie. Sau de un peisaj de natură. Ori de o faptă nobilă. Genul de lucruri care te lasă „mut” de uimire.

Dacă poezia, în realitatea ei, mai are vreo legătură cu viața și cu sufletul omului și dacă nu s-a transformat într-un moft de limbaj, atunci pe aici pe undeva ar trebui căutată această legătură, prin zona lucrurilor care trebuie spuse… cu alte cuvinte. Dacă poezia n-a devenit un joc gratuit al unei elite inițiate, atunci ea trebuie să aibă vreun rost pe care orice om l-a putut înțelege măcar pentru o clipă în existența lui.

Există multe definiții date poeziei. Pe elevi îi omoară definiția „genului liric”. E criminală, reduce totul la câteva trăsături exterioare, lăsând în urmă o mare lehamite. Și totuși, numai ce se îndrăgostesc oleacă, că îi și prinde iarăși căldura unei dispoziții… lirice. Fără ca ei să-și mai amintească, din fericire, caznele definiției.Citește mai mult »

George Coșbuc puțin altfel

Azi se împlinesc 145 de ani de la nașterea lui George Coșbuc. De obicei, numele poetului se asociază în mintea celor mai mulți cu niște poezele din copilărie. Sau – pentru generațiile ceva mai în vârstă – cu celebra Noi vrem pământ, poezie confiscată de comuniști pentru uzul propagandei în lupta de clasă.

Există însă și alte poezii care favorizează această interpretare sociologizantă, căci, într-adevăr, „poetul țărănimii” (clișeu folosit adesea în relație cu Coșbuc) a manifestat o aplecare spre nefericirile de orice sorginte ale omului. Problemele acute ale perioadei în care el scria erau cea a românilor din Transilvania, războaiele și sărăcia țăranilor. Mi se pare cât se poate de firesc ca aceste teme să se regăsească în scrierile sale.

Înșir câteva dintre poemele care relevă o sensibilitatea aparte la suferința umană: Nebuna, El ZorabTrei, Doamne, și toți trei (vedeți că nu-i vorba de 3 doamne :D), Moartea lui Fulger (din asta s-ar putea să fi auzit citate fără să știți de unde erau luate) sau Murind. Vă recomand să vă faceți timp să le citiți pe toate, căci aduc aminte de Esenin, deși nu au vigoarea, nici verva „ultimului poet cu satu-n glas”.

Dar, în cuvintele lui Coșbuc:

Copilă, tu crede poeţii ce scriu,
Căci lor li s-a dat o putere
S-audă mai bine, să simtă mai viu
Întreagă a lumii durere.

Aș vrea să remarc însă și umorul deosebit al lui George Coșbuc, chestie despre care nu se vorbește în școală. Pe versurile de la Lordul John s-a făcut și un cântec pe care aproape sigur îl știți (chiar dacă nu știați cine e textierul). Iată-l:Citește mai mult »

Nu regret, nu mă jelesc, nu strig

Piesă pe versurile lui Serghei Esenin. Poezia a fost publicată în 1922 (anul căsătoriei sale cu Isadora Duncan), în ciclul Corăbiile iepei, iar varianta românească de față i se datorează lui George Lesnea.

În paranteză fie spus, am încercat să mai citesc versurile lui Esenin și în alte tălmăciri (Ioanichie Olteanu, de pildă), dar parcă nu sună la fel. Poate-s eu de vină că m-am legat de o anumită traducere, dar mi-e clar că, pentru mine, Esenin sună cum zice Lesnea.

Fac și precizarea (dacă mai e necesar) că piesa e cântată de Ducu Bertzi. E ciudat că pe site-ul său nu se specifică cine sunt autorii versurilor.

Nu regret, nu mă jelesc, nu strig,
Toate trec ca floarea spulberată.
Veștejit de-al toamnei mele frig,
Nu voi mai fi tânăr niciodată.

N-ai să mai zvâcnești ca pân-acum
Inimă răcită prea devreme.
S-o pornesc din nou la drum,
Stamba luncii n-o să mă mai cheme.

Dor de ducă! Tot mai rar, mai rar,
Pui pe buze flacăra pornirii.
Și pierdutul prospețimii har
Cu vioiul clocot al simțirii!

În dorinți încep zgârcit să fiu,
Te-am trăit sau te-am visat doar, viață?
Parcă pe un cal trandafiriu
Vesel galopai de dimineață.

Toți suntem vremelnici pentru veci,
Rar ning fragii frunzele deșarte…
Binecuvântat să fie deci
Că trăiesc și că mă duc spre moarte.

noaptea

frica
se furișează noaptea
pe sub ușă
mătură covorul
și-l face să se zburlească
urcă pe piciorul patului
și-l înfășoară
ca o iederă neagră
ca un șarpe de umbră
se vâră în pat
în patul scump
în patul conjugal
în patul rebegit
și începe să mestece salteaua
arcurile buretele pânza
apoi trece pe cămășile
de noapte
le umple până la refuz
și atunci o simțim pe piele
rece umedă caldă
ca smoala
ca lingoarea
ne ia de la tălpi
și ni se întinde
până la creștet
ca un giulgiu
ne intră în gură
pe dinlăuntrul pleoapelor
vedem stele verzi
ne țiuie în urechi
coboară în stomac
și ne strânge ca un clește
ne stoarce
ne întoarce
ne tăvălește
în plămâni horcăie
ca o hoașcă
se amestecă în sânge
în grupa sanguină
și urcă înceeet
la inimă
unde se înstăpânește
ca un tartor
torționar
se cocoață în creier
ca o nebună
ca o zvărlugă
trece dintr-o
emisferă într-alta
și doaaaareeeeee
luuung înceeet continuuuuuCitește mai mult »

Atunci e Crăciunul

Crăciunul e atunci când

Dumnezeu Se scoboară

pâș-pâș

Se umple de toată țărâna

zdrumicată de cât am locuit-o

noi cu nebunia noastră

și pornește să îmbrățișeze pământul

de-a lungul

de-a latul

de-a rotocolul

cu toate mările nepotabile

cu toți munții degerați

cu toate bordelurile

și cu toate pumnalele stând în sus

ca să-L simtă bine

 

atunci din Cristos

începe să curgă milă

și să se îmbibe în colbul drumului

în apa pluvială

în praful de pe cumpăna fântânii

iar noi colcăim în ea

ca niște viermi tineri

frăgeziți de soarele nămiezii

amnezici și fericiți

ca și când fiecare zi ne-ar fi prima

iar noi am fi însuși capătul inițial

al selecției naturale

 

Crăciunul e atunci cândCitește mai mult »

Mistrețul cu colți de argint

Azi se împlinesc 8 ani de la moartea lui Șt. Augustin Doinaș (Ștefan Popa, 1922-2002).

Recită Mihail Stan. Cred că interpretarea reușește să pună bine în evidență calitățile deosebite ale poeziei.

Un „Du-te Vino”

acest continuu du-te-vino
sunt tot eu sub alt chip
un chip pe care n-am avut răgazul
să mi-l văd
nu am când să mă privesc în oglindă
mă cunoști după graba
cu care pășesc
și eu la fel

când mă trezesc singur pe străzi
ascult cu grijă pașii
până ce mă recunosc în sfârșit
abia atunci parcă îmi mai vine
inima la loc

de atâta zor
intru în mine numai când dorm
apoi ies din nou afară și fug
nu stau nici la masă
mănânc din mers
ăsta-i adevăratul fast-foodCitește mai mult »

La moartea unui poet – despre Ionatan Piroșca

Fotografie preluată de pe http://www.ionatanpirosca.net/

Tradiția Bisericii creștine e ca la înmormântări să se vorbească despre lumea de dincolo, despre viața de apoi și despre speranță. Mai puțin despre om, mai mult despre Dumnezeu. Unii fac din asta chiar un prilej de evanghelizare. Mă rog… treaba lor.

Cu gândul la înmormântarea lui Ionatan Piroșca (de azi, 19.04.2010) la care n-am putut ajunge, am încercat să găsesc acea trăsătură a poetului brăilean unde am văzut cel mai lămurit și mai acut credincioșia lui față de Dumnezeu. Că, până la urmă, faptele sunt cele pe care le vedem, inima omului rămânându-ne – din fericire – necunoscută în motivațiile ei misterioase.

Mi-am dat seama astfel că cel mai frapant lucru care mi-a rămas mie în memorie este perseverența cu care Ionatan și-a trăit vocația. Vocație – iată un cuvânt aproape niciodată folosit în ultima vreme, când copiii sunt educați și îndemnați să-și aleagă o profesie bănoasă, nu să urmeze o vocație. În mediul în care a trăit și scris I.P., vocația a fost adesea o povară de îndurat.

Poezia lui nu e una accesibilă, ușoară și – cu foarte mici excepții – nu poate fi declamată în biserici. Astfel că „experții” în poezia bisericească erau contrariați de aceste creații bizare. Nu ascund faptul că nu o dată am rămas la poarta cuvintelor acestor poeme, fără să reușesc să le pătrund înțelesurile. Dar cred că cea mai importantă datorie a lui Ionatan era să nu trădeze această vocație poeticească a sa, să nu își compromintă talentul de dragul de a fi acceptat și „promovat” în bisericile evanghelice.Citește mai mult »

Oaspete modern

îmi huruie capul de irozi și caiafe
ce-mi lasă pe limbă puroi și venin
se-nghesuie-n ochi Betleemul să-l afle
închid pleoapele și-i aud cum înjură
mă silesc să nu-i las să îmi iasă pe gură

să stau nu se poate să caut nu mă-ndur
în fiece urmă calc pe inima mea
calc pe sfinți pe icoane pe tot ce e pur
și-n tălpi mi se-mbibă păcatele toate
nu-i vreme de mas sub atâta noapte

îmi zic caută-i pe magi că ei aduc zorii
dar pustia din mine n-are loc de cărări
auzi nu-i totuna dacă merg cu cocorii
să-mi caut o țară cât un bob de muștar
și jur împrejur s-am cu cerul hotar

e prea multă noapte sunt singur pe uliți
mă duc să văd Pruncul n-aș vrea să-L mâhnesc
să merg să nu merg mă zbat ca-ntre suliți
mi-e dor să-i aud gânguritul preasfânt
dar irozi și caiafe mi se zbat sub veștmânt

pământul și cerul bocesc în tăcere
prin lume năuci hălăduim sfâșiați
cu suflete goale atârnând la vedere
cerșind în neștire să fim mângâiați

Cântec lui Moș Crăciun

Dă-i bice Moșule dă-i bice
Să fugi din lumea noastră rea
Ești fantezie și-i putea
Să te prefaci că ești ferice

În jocul minții reușim
Câte o farsă-așa ca tine
Iar apoi râdem mult și bine
Ca niște hoți de țintirim

Prin glodul poalei de senin
Nu-i rost de veseli zurgălăi
Ei de-am avea doar anii tăi…
Dar câți avem nici noi nu știm

Ci dă-i dă-i bice Moș trudit
Îl plângem noi pe Dumnezeu
Îi tare mic și ceru-i greu
Cum se revarsă-ntunecit

Nu mai e loc de Moș Crăciun
Că și poveștile-s pe ducă
Pe buza vremii se aburcă
Alt ev alți zei căutăm surghiun

Cine-i ăsta, bă?

Cine-i ăsta, bă? se auzi, din spatele copacilor.
Cine-i ăsta, bă? străbătu ecoul străzile oraşelor.
Dar tu ce treabă ai? Ce vrei să zici?
De ce insişti? şi de unde strigi?
Trebuia să întreb, vezi? Nu prea ştiu eu de ce.
Dar trebuia.

Cine-i ăsta, bă? îmi sună în urechi când am pus piciorul în casă.
Cine-i ăsta, bă? veni spre mine un zvon prin pereţi.
Am scos buletinul şi l-am arătat în toate direcţiile
Cu înfrigurare, cu nepricepere (era prima dată când făceam asta).
Mi-am urlat numele cu voce tare.
Să mă fi cotropit străinii?Citește mai mult »

Cocoșii lui Adam

Cândva încercam să scriu poezie. Acum…

Cocoşii lui Adam

Auzi cocoşii, Petre, îi auzi?
Cum cântă de mama focului?
Degeaba i-am ameninţat…
Mai întâi cu moartea,
Apoi cu viaţa, cu toată viaţa,
Că n-au cedat.

S-au suit în vârful casei să cânte,
După aceea s-au suit în plopi să cânte,
În fagi, în brazi, pe dealuri.
Acum au luat calea munţilor şi de acolo
Vor iar să cânte.

Citește mai mult »