S-au împlinit zilele astea (a murit pe 16 aprilie și a fost înmormântat pe 19) 8 ani de la trecerea lui Ionatan Piroșca la cele veșnice. Periodic, în discuțiile pe care le am cu oameni care l-au cunoscut (sau nu), revine numele și activitatea lui. A fost incontestabil unul dintre cei mai importanți poeți evanghelici – nu mă încumet să fac o ierarhie.
A murit încă tânăr, la nici 52 de ani. Scria bine, după cum puteți vedea pe blogul lui încă vizitabil. Avea talent, vocație. Era un vizionar. Credea că în viitor se va coagula un adevăra curent „cristic” (cum îl numea el) în literatura română.
În ultima parte a vieții, trăia pentru a scrie și pentru a-și ajuta fetele să își găsească un rost în viață. Ar fi putut umple rafturi întregi de versificații ieftine, fiindcă rimele îi ieșeau fără efort. Dar nu voia să facă asta. Cu siguranță, volumele sale sunt de valori inegale, dar Ionatan nu era omul care să facă rabat de la ceea ce înțelegea prin poezie. Mai făcea câte-o concesie celor care voiau să se apropie de poezie, dar erau speriați de limbajul prea… încifrat. Însă chiar și volumele mai „tradiționale” (precum Iertare pentru ghimpi) reușesc să te surprindă, să te transpună, să-ți deschidă prin metafore orizontul unei alte lumi. Pe scurt, nu abdica de la modul în care își înțelegea exigența acestei vocații. Tabla înmulțirii cu cerul, Liniștea dintre două tăceri, Îngerul cel mai scurt înspre mâine sau Iertare pentru ghimpi sunt volume care te avertizează de la bun început să urmează altceva.
Când mă uit însă astăzi la ce „poezie creștină” domină peisajul și ce „poeți” se publică, mărturisesc spășit și înciudat că mi-e rușine de Ionatan. Nu de Ionatan-omul, care era mai degrabă dispus să fie îngăduitor cu orice aspirant la consacrarea literară (oricât de… nepriceput s-ar fi arătat) învățabil, ci de Ionatan-poetul care a rămas stingher, ridicol de stingher în peisajul editorial românesc extrem de arid, când vine vorba despre voci valoroase autentice.
„Poeții” de azi au prins care e rețeta câștigătoare. Dacă ai bani, te publici. De fapt, nu doar „poeții” procedează așa. Sunt destui grafomani care, fără să aibă nimic de spus, profită de faptul că au bani și scot maculatură teologică pe care o citești numai dacă ești plătit (dar și atunci cu revoltă și lehamite). Revenind la „poeți”, sunt destui care au ajuns să creadă atât de mult în ei înșiși, încât sugerează că „creațiile” lor sunt inspirate divin, nu pot fi atinse, nici măcar de normele gramaticale.
Unii au produs deja kilograme de maculatură astfel „inspirată”. Evident, musai introduse niște nuanțe. Rețin dintr-o discuție a lui Dorin Mureșan cu Liviu Mocan o idee interesantă: fiecare trebuie să exceleze în intervalul său de kitsch, mediocritate sau profesionalism. Putem fi de acord.
Și totuși, iată dilema: cum poți face să sancționezi amatorismul fudul, mediocritatea perseverentă și impostura în formă continuată fără să distrugi cu totul un autor care bate la porțile afirmării? Unii au deja o „operă” în spate (de la 3 cărți în sus), fără ca între volumul de debut și cel mai recent să se vadă un progres, o schimbare în bine. Cei mai necizelați dintre membrii grupului „Cuvinte la schimb” (inițiat de către Ionatan Piroșca) scriau mai bine decât mulți dintre cei publicați și promovați acum ca „poeți”.Citește mai mult »
Cu drezina 