Reforma și Contrareforma în cifre rotunde

Teologi de frunte ai Reformei (sursa)
Teologi de frunte ai Reformei (sursa)

Fiindcă la anul se va împlini o jumătate de mileniu de la debutul oficial al Reformei și fiindcă tocmai am încheiat munca de pregătire la un Atlas istoric al Reformei, am reținut câteva date care ne introduc în atmosferă.

550 de la naștere și 480 de ani de la moartea lui Erasmus de Rotterdam (14661536), umanist creştin, unul dintre adversarii intelectuali de calibru ai lui Luther, cu care a purtat un dialog teologic de la distanță. Bursele Erasmus cred că au devenit mult mai celebre decât personajul istoric.

525 de ani de la naștere și 465 de ani de la moartea lui Martin Bucer (reformator protestant, 14911551), fost călugăr dominican, care a părăsit ordinul sub influența lui Luther. A încercat să medieze (fără succes, evident) între Luther și Zwingli – de altfel, nu este singurul protestant care a căutat să unească diversele facțiuni născute din Reformă (Melanchton sau Bulinger au fost alți doi mediatori fără sorți de izbândă). A lucrat în Strasbourg, iar după ce a fost alungat de acolo, a influențat Reforma în Anglia (ca profesor la Cambridge și contributor la a doua ediție a Book of Common Prayer).

520 de ani de la nașterea liderului anabaptist Menno Simons (1496–1561). Fost preot catolic, excomunicat ulterior, a acționat independent de ceilalți reformatori (chiar dacă există influențe) și este încadrat de obicei în ceea ce se cheamă „Reformă radicală”. Practica rebotezarea. Comunitățile menonite care-i poartă numele încă există pe harta lumii creștine.

480 de la moartea lui William Tyndale (1494–1536), reformator englez, executat pentru erezie. Traduce Noul Testament în engleză, iar traducerea circulă ilegal pe teritoriul Angliei, cumpărată de pe continent. Totuși moartea i se trage de la criticile ce vizau divorțului lui Henric al VIII-lea.

480 de ani de la prima ediție (în latină) a cărții  Institutio Christianae religionis (1536), tradusă la noi, din engleză(!), cu titlul: Invăţătura religiei creştine.  Calvin o va revizui și îmbogăți semnificativ pe parcursul vieții, până la edițiile definitive în latină (1559) și franceză (1560). 1536 e și anul în care, silit de către Farel, Calvin acceptă să sprijine reforma în Geneva, loc unde va și rămâne, cu un scurt exil de 3 ani, până la moarte.

485 de ani de la moartea lui Ulrich Zwingli (reformator elveţian, 1484–1531), survenită pe câmpul de luptă de la Kapel. Incidentul a rămas umbrit de reacția de satisfacție a lui Luther la moartea celui cu care nu a reușit să se pună de acord asupra interpretării euharistiei (la Colocviul de la Marburg).

485 de ani și de la moartea lui Johannes Œcolampadius (reformator de origine germană, 1482–1531), care a activat în cantoantele elvețiene, unul dintre colaboratorii lui Zwingli. A condus mișcarea de reformă din Basel și Berna.

470 de ani de la moartea lui Martin Luther (1483–1546), cel asociat îndeobește cu moșirea Reformei. Un personaj complex, a lăsat o dâră inconfundabilă în istoria Bisericii. Adulat sau detestat, elogiat sau contestat, rămâne un erou și un caz, un lider cu bune și cu rele. Orice încercare de simplificare în discuția despre acest reformator ar trebui evitată cu încăpățânare.

460 de ani de la moartea lui Thomas Cranmer (primul arhiepiscop protestant de Canterbury şi reformator, 1489–1556), unul dintre martirii protestanți pomeniți apoi de Foxe în Cartea martirilor. A impus folosirea Bibliei în limba engleză și s-a ocupat de redactarea cărții de căpătâi a anglicanismului ulterior: Book of Common Prayer.

460 de ani și de la moartea lui Citește mai mult »

Anunțuri

(Neo)protestanții care s-au născut „ex-nihilo”

(Sursa)
(Sursa)

Nu știu dacă știați, dar există niște curente (nu știu cum să le zic altfel) în perimetrul creștinismului care s-au născut… din nimic. Promotorii lor nu mai vor să aibă de-a face cu TRECUTUL. Odiosul trecut. Nici cu rânduielile omenești. Totul e nou, totul e aktual, totul e spontan, miza e pe autenticitatea ultimă, deplină, pe simțământ, pe dialogul direct cu Dumnezeu și… și gata.

Dar există vreo câteva problemuțe, așa mititele care rămân cumva nerezolvate. După cum nici măcar despre primii oameni de pe pământ – Adam și Eva – nu ni se spune că ar fi fost parașutați din neant, legile firii ne obligă să observăm că toți avem un tată și o mamă (fie ei și donatori la eprubetă). Că, adicătelea, lăsând la o parte universul care a fost creat ex-nihilo, nimic altceva nu prea apare din… nimic.

Biblia. Biblia o avem de la niște antici care, sub inspirație divină, au eliminat anumite scrieri, au inclus altele și au dat posterității cele două testamente. Ea, Biblia, n-a picat din cer, un exemplar gata scris în 500 de limbi de circulație internațională sau tribală, ci a luat chip într-o varietate de contexte culturale, sub influența diverselor tradiții (între care cea ebraică și cea greacă se datașază net). Peste toate astea, a mai fost și tradusă. Deci e o chestie veche, moștenită, transmisă, interpretată și situată într-o tradiție interpretativă.

Credința. Credința creștină este arareori rezultatul unei revelații divine explicite, directe și individuale și mult mai frecvent (cel puțin în partea noastră de lume) consecința unor predici, discuții care devin prilejul pentru metanoia. Cu siguranță că Dumnezeu s-ar descurca și fără aceste mijloace omenești destul de tradiționale, dar se pare că a ales să se folosească de ele.

Preceptele fundamentale – precum definirea Sfintei Treimi, persoana divino-umană a lui Isus Cristos, nașterea Bisericii și rostul ei în lume – plătesc toate un mare tribut trecutului și unor inși care s-au bătut pentru adevăr, invocând foarte frecvent în aceste confruntări tocmai argumentul tradiției. Proști cum or fi fost ei, poate că totuși știau ceva și înțelegeau câte ceva.

Cântarea. Fără-ndoială, cântarea este prevăzută în Biblia picată direct din cer, dar felul în care se cântă, prin nu știu ce nefericită împrejurare, este preluat din moda vremii. Nu prea am văzut pe nimeni cântând la vreun fluier de os sau la vreo țiteră cu corzi din păr de cal (sau cum se vor fi făcut în vremurile biblice), ci pe instrumentele sofisticate ale timpului nostru și, culmea, pe ritmuri prestabilite în memoria măgăoilor electronice. Citește mai mult »

Despre înțelepciunea Bisericii

villeneuve-sur-allier.pagesperso-orange.fr
villeneuve-sur-allier.pagesperso-orange.fr

Am scris o recenzie la Reimaginarea bisericii în care îmi exprimam rezervele în special față de metodologia și fundamentele teoretice la care apelează autorul Frank Viola. Cum n-am citit toate cărțile lui și nu am o privire de ansamblu asupra paradigmei teologice pe care o conturează, nu voi mai insista pe chestia asta.

Vreau să sugerez însă câteva teme de meditație, pornind de la unul dintre argumentele fundamentale ale lui Viola, și anume că biserica s-a aflat vreme de 17 secole într-o eroare gravă, fiind îmbibată de păgânism și de practici străine de Biblie.

Și o să iau în discuție chiar Biblia. Nu de alta, dar există câteva fapte care nu pot fi trecute cu vederea (sau cu orbirea), în privința Bibliei.

Trecem repede peste chesiunea canonului, nu pentru că ar fi de importanță secundară, ci din pricina complexității subiectului și a faptului că s-ar putea să nu intereseze pe prea multă lume.

Ținem minte numai că avem o Biblie, în mare cam aceeași pentru toată creștinătatea, cu excepțiile cunoscute și răs-comentate. Ce mai știm e că avem cu toții (mă refer la occidentali) acces la ea după bunul plac al inimii și minții.

Dar cum s-a ajuns aici? În linii mari, pentru că o avem tipărită (sau în format electronic), pentru că o avem în limba noastră și în alte limbi pe care le stăpânim și pentru că știm să citim.Citește mai mult »

Biserica „trează”

Am urmărit acest filmuleț care ar vrea să „trezească” biserica (sau Biserica?). Mă confesez că nu prea m-am cutremurat pentru că nu am aflat nimic nou. Acest colaj video ar vrea să sancționeze, din câte am înțeles, „evanghelia dragostei”, predicile motivaționale, „evanghelia distracției”, lipsa de preocupare pentru pocăință și alte metehne ce se manifestă în biserica actuală.

O primă observație ar fi aceea că, din puținul pe care l-am citit, în toate epocile au existat voci care au evidențiat lucrurile esențiale pentru Biserică și credincioși și au avertizat împotriva pericolelor. Începând cu Pavel, și continuând cu Herma, Tertulian, Ioan Gură de Aur, Augustin, Benedict, Francisc de Assisi, Thomas a Kempis, Luther, Calvin, Filippo Neri, Ioan al Crucii, Pascal, Alfons de Liguori, Kierkegaard, Dostoievski etc. etc., fiecare ne-au avertizat, dar cine să asculte?

Mai încoace, îi avem pe Chesterton, Bernanos, Mauriac, Evdokimov, Tozer, Foster, Schaeffer, Graham Greene, C.S. Lewis, Ortega y Gasset, Miguel de Unamuno, Claudel, Schmemann, Bonhoeffer, Steinhardt, Wurmbrand și pe mulți alții.

Dacă e să faci un inventar, ai ce citi o viață. Și descoperi, pe deasupra, că mereu a existat în Biserică o câtime de oameni care n-au crezut vreun moment că a fi creștin e o distracție colosală, că din asta decurg beneficii personale, sociale și economice. Martirii, de exemplu, nu cred că ar fi putut gândi atât de egoist și dacă ar fi vrut.

Așa că nu-mi rămâne decât să conchid că una dintre principalele probleme e ignoranța. Iar ignoranța, nu știu cum să vă spun, dar a fost adesea ridicată la rang de virtute neoficială și cultivată cu asiduitate prin biserici. Cu cât citești mai puțin, cu atât mai bine (cu excepția Bibliei!). Iar dacă tot citești, atunci să fie autori „de-ai noștri”, din balta noastră stătută. Se vede treabă că nu e o soluție să vârâm capul în nisip, fiindcă tot vin peste noi problemele alea complicate din cărțile „nepocăiților”, cu care n-am vrut să ne batem capul și să ne smintim credința „simplă”.

Poate că tocmai de aceea i-a dat Dumnezeu Bisericii pe acești oameni cu voci profetice ca să fie un avertisment pentru toate generațiile – căci ei au existat mereu. Dar noi nu ne îndeletnicim cu cititul cărților complicate, ci cel mult îi preferăm pe ăștia pe gustul nostru, pe celebrii anonimi ai zilelor noastre. Nu pot să nu mă întreb dacă nu cumva plătim acum pentru ignoranța culturală specifică subculturii evanghelice.

O altă observație e aceea că dragostea își pierde orice sens în aceste dispute. Cum adică să critici „evanghelia dragostei”? Ai căpiat (pardon de expresie)?Citește mai mult »

Jaroslav Pelikan și convertirea la ortodoxie

http://en.wikipedia.org/wiki/File:Pelikan.jpg
http://en.wikipedia.org/wiki/File:Pelikan.jpg

Am auzit tot felul de interpretări ale convertirii lui Pelikan la Ortodoxie: ba că nu prea s-a ținut el niciodată de luteranismul său, ba că la bătrânețe omul mai pierde niște „doage”, ba că e poveste și făcătură. Am găsit un articol mai amplu pe această temă (mulțumesc d-lui Mihai Laczko pentru semnalare) din care citez:

După o viaţă dedicată studiului rădăcinilor, istoriei şi devenirii creştinismului, Jaroslav Pelikan, care a slujit şi ca pastor în Biserica Luterană, hotărăşte în 1997, de Buna Vestire, să se convertească la Ortodoxie, făcând acest pas împreună cu soţia sa. Într-o scrisoare deschisă, adresată bisericii luterane „Vitezda”, din New Haven (SUA), congregaţie de care aparţinuse, Pelikan consideră decizia luată ca fiind „apogeul firesc al unei creşteri duhovniceşti care s-a produs în mintea şi sufletul meu în ultimele decenii”. Tot referitor la convertirea sa, membrii familiei îşi amintesc că profesorul Pelikan ar fi afirmat că „nu a fost vorba de o convertire la Ortodoxie cât, mai degrabă, de o reîntoarcere la Ortoxoxie, după ce m-am dezbrăcat de propriile prejudecăţi, scoţând la iveală Ortodoxia care fusese dintotdeauna ascunsă în mine.”

Botezul ortodox l-a primit în capela Seminarului Ortodox „Sfântul Vladimir” din New York. Deşi gestul său a fost făcut dintr-o profundă convingere, fapt care reiese şi din cuvintele redate mai sus, Jaroslav Pelikan a evitat mediatizarea, nedorind ca persoana sa să fie prilej de polemică interconfesională.

În data de 13 mai 2006, după o îndelungată suferinţă cauzată de o boală de cancer, eruditul profesor, în vârstă de 82 de ani, îşi încredinţa sufletul în mâinile lui Hristos, slujba înmormântării fiind făcută în aceeaşi capelă „Sfântul Vladimir” din New York. Ultimele cuvinte pe care Jaroslav Pelikan le-a rostit au fost următoarele: „Dacă Hristos a înviat, nimic nu mai contează. Dar dacă Hristos nu a înviat …nimic nu mai contează.”

Restul articolului îl puteți citi aici.

Porziuncola

E foarte puțin probabil să nu fi auzit despre celebra capelă care se leagă de numele lui Francisc d’Assisi. Atunci când Dumnezeu l-a chemat să-i reclădească Biserica ce zăcea în paragină, Francisc a crezut că e vorba despre această capelă, aflată undeva în afara orașului său de baștină.

http://www.sacred-destinations.com

În prezent, după cum se știe și se vede, clădirea micuței capele a fost „înghițită” de grandioasa Basilica di Santa Maria degli Angeli. Amănuntul l-am aflat dintr-un documentar despre viața Sf. Francis. Privesc această imagine cu sentimente amestecate.

Basilica di Santa Maria degli Angeli http://en.wikipedia.org

Pe de o parte, nu pot să nu remarc discrepanța dintre viața deliberat umilă a lui Francisc – și a primilor săi adepți – și opulența bisericii care a „crescut” în jurul bisericuței de odinioară. E grăitor (poate) pentru maniera în care instituțiile religioase înțeleg să asimileze contribuțiile individuale. În ultimă instanță, scopurile de atunci, oricât de nobile, pot fi deturnate și reformulate în termeni mai proprii și mai convenabili instituției.

Pe de altă parte, privită sub unghi pozitiv, această imagine vorbește despre continuitatea care există în creștinism. Despre faptul că, deși, la vremea lui, Francisc d’Assisi a fost privit ca un excentric și chiar a avut ceva probleme cu autoritățile eclesiale, ulterior a fost apreciat, canonizat și a devenit un reper de neocolit în istoria zbuciumată a Bisericii.

viaggiscoop.it

Problemele ridicate de el sunt mereu actuale, iar soluțiile propuse, prin radicalitatea lor, stau mărturie pentru dimensiunea spirituală la care se poate ajunge în creștinism. De asemenea, când vine vorba despre vocație și asumarea ei, Francisc este o pildă greu de egalat, alături de care numai câțiva mai pot sta. Acest fapt a fost recunoscut, de altfel, foarte devreme de către Biserica Catolică prin vocea Papei Inocențiu III.

Și totuși, nu pot să nu revin la sărăcia lucie în care trăia voluntar comunitatea din jurul lui Francisc și luxul afișat chiar și de către ordinul franciscan. În acest context, îmi răsare în minte vorba pe care o spunea cineva (Denis de Rougemont, parcă) că, dacă vrei să îngropi un adevăr, nu trebuie decât să ridici o instituție în jurul lui.

Mănăstirea Sf. Antonie din Egipt (coptă)

Biserica Coptă Egipteană face parte din grupul de biserici așa-zis „necalcedoniene” sau „vechi-orientale”. Între timp s-a renunțat la denumirea de „necalcedoniene”, care implica o condamnare dogmatică implicită. Disputa teologică ce a generat despărțirea s-a iscat după Sinodul/Conciliul de la Calcedon, din 451 d. Hr. Rămâne încă neclară natura exactă a acestei dispute, dar e cert că avea legătură cu prezența celor două naturi (divină și umană) în persoana (sau ipostasul) lui Isus Cristos. Acuza monofizită nu a putut fi probată definitiv și convingător, ci se pare că a fost vorba mai degrabă de o neînțelegere terminologică.

Cruce coptă: http://en.wikipedia.org

Biserica Coptă se revendică de la predicarea evanghelistului Marcu, care ar fi întemeiat aici primele comunități creștine pe vremea lui Nero. Sub jurisdicție coptă se află în prezent și Alexandria, unde a funcționat una dintre cele mai vestite școli catehetice creștine (întemeiată de Panten, continuată de Clement Alexandrinul și de Origen) de la care ne-a rămas, grosso modo spus, interpretarea alegorică a Scripturilor.

De altfel, conducătorul Bisericii Copte poartă titlul de Papă al Alexandriei și Patriarh al întregii Africii. În prezent, această funcție este îndeplinită de Papa Shenouda III, al 117-lea papă în descendența Sf. Marcu.

Tot în arealul creștin al Bisericii Copte de azi își are originile și renumitul Pateric (egiptean – cel mai cunoscut și mai tradus), în care sunt consemnate apoftegmele monahilor care au viețuit în secolele IV-V în pustia Egiptului.

Așadar, o moștenire deosebită pentru o biserică ce numără actualmente undeva între 6 și 10 milioane de membri în Egipt, plus vreun milion în afara granițelor.

Mănăstirea Sf. Antonie este una dintre cele mai vechi mănăstiri creștine, întemeiată, pare-se, la scurtă vreme după trecerea lui Antonie cel Mare la cele veșnice. Desigur că nu era încă de atunci așa cum arată azi, dar s-a păstrat cel puțin amplasamentul inițial. Așa cum era de așteptat, mănăstirea a avut o istorie zbuciumată care conține, printre altele, și un episod macabru, când, undeva prin sec. XV, toți călugării au fost asasinați de beduini într-o singură noapte, iar așezământul monahal și biblioteca au fost distruse.

sketchup.google.com

Această mănăstire se mai laudă și cu patriarhii numeroși pe care i-a dat pentru Biserica Coptă. E interesant cum a reușit să răzbească prin tumultuoasă istorie a Orientului Mijlociu și încă există într-o țară care nu se dovedește prea generoasă cu creștinii. Destul de recent au fost lansate niște apeluri la încetarea uciderii creștinilor copți.

heritage-key.com

O personalitate publică marcantă ce provine din rândul creștinilor copți este fostul secretar general al ONU, Boutros Boutros Ghali (1992-1996).

Există și o limbă coptă, despre care însă vă poate spune mai multe Alin Suciu.

În cele esențiale, unitate; în cele neesențiale, libertate; în toate lucrurile, dragoste.

via hopemoraviannc.org

Cuvintele de mai sus constituie mottoul Bisericii Moraviene, una dintre cele mai vechi biserici protestante. Rădăcinile Unitas Fratrum, cum se mai numesc, urcă până în secolul XV, înainte de Reformă, tocmai către Jan Huss și adepții săi din Boemia. 1457 este considerat anul de naștere al comunității. Abia peste 60 de ani își va afișa Luther tezele pe ușa catedralei din Wittenberg.

Unul dintre cei mai însemnați episcopi ai moravienilor a fost Comenius, considerat „părintele pedagogiei moderne”, care a păstorit această grupare în timpuri dintre cele mai întunecate.

Câteva decenii mai târziu, Biserica Moraviană are parte de un reviriment sub oblăduirea contelui Nicholas Ludwig von Zinzendorf, un aristocrat pietist. Acest nobil permite câtorva creștini moravieni – persecutați la acea vreme – să se așeze pe moșia lui care va căpăta numele Herrnhut, adică „Cetatea Domnului” (Jonathan Hill, Ghid de istoria creștinismului).

Zinzendorf a devenit episcopul acestei comunități care încerca să trăiască după niște standarde foarte înalte, aproape ca monahii. De la bun început, porțile au fost deschise pentru creștini de orice confesiune, atâta vreme cât ei se conformau regulilor interne ale comunității. Zinzendorf accentua, în spirit pietist, trăirea, experiența, praxisul creștin, „religia inimii”, în detrimentul dezbaterilor dogmatice, care, socotea el, aduc numai dezbinare.

Totuși, sub raport teologic, Zinzendorf a adoptat pentru frățietatea păstorită de el Confesiunea de la Augsburg, mărturisire de credință formulată de către Melanchthon și document fundamental pentru luteranism.

Influența moravienilor a fost destul de însemnată, din rândurile lor fiind trimiși primii misionari protestanți către popoarele păgâne. De asemenea, unul dintre oamenii de marcă ai spiritualității evanghelice, John Wesley a avut parte de o adevărată convertire pe urma mărturiei unui grup de frați boemi – cum li se mai spune.

Frații moravi au ajuns și prin România. Ar fi interesat de reconstituit și documentar, și sub aspectul vestigiilor materiale prezența lor în țara noastră. Se știe că aveau o morală foarte strictă și o etică a muncii deosebită.

Mottoul lor mi se pare, în aceste vremuri, de o simplitate și o forță extraordinare. De altfel, pilda acestei biserici mai degrabă marginale în istoria creștinismului mainstream ar merita cercetată mai cu atenție. Într-un anume sens, frații moravieni se aseamănă cel mai tare cu ceea ce pare să fi fost comunitatea inițială a Bisericii Primare.

Crăciunul: între sentimental și teologic

Există o aplecare (explicabilă) a oamenilor către Crăciunul mai sentimental. Isus cel mic și neajutorat stârnește afecțiune, duioșie, simpatie. E un copilaș vulnerabil, alungat din toate casele Betleemului, care și-a găsit loc numai în grajd.

Suntem din fire mai înclinați să ținem cu oropsiții, să empatizăm cu cel neajutorat, să ne situăm de partea victimei. Iar copilul Isus are parte de o serie întreagă de împrejurări nefavorabile care ni-l apropie. E un personaj care atinge coardele sensibile ale sufletului nostru.

Plus că un copil e mult mai ușor de iubit decât un om mare care a început să gândească, să vorbească, să acționeze. Iar Isus a făcut chiar mai mult de atât, instaurând prin învățăturile sale o nouă religie. Care, ca orice religie, are niște condiții de aderare, niște norme interne. Fără-ndoială, pruncul Isus e mai dezirabil.Citește mai mult »

Despre cum poate fi învinsă prostia – Sf. Ioan Maria Vianney

 

Dacă doriți să citiți biografii complete ale sfântului, puteți căuta singuri pe google (rețin doar două site-uri catolice, unul în engleză, celălalt în română, și o prezentare de carte). N-am să reiau aici toată povestea vieții sale.

Rețin însă faptul că a fost numit sfânt protector al preoților catolici. Interesant protector și-au ales…

Ioan Vianney era ceea ce se cheamă un om prost. În ciuda eforturilor sale – alimentate de dorința fierbinte de a deveni preot – învățătura nu se prea lipește de mintea lui. În schimb, era recunoscut pentru cucernicia și smerenia lui.Citește mai mult »

Banii Bisericii

http://www.sodahead.com/

Nu știu ce grad de plauzibilitate are observația pe care am de gând s-o fac, dar mă hazardez să o supun atenției și sancțiunii dumneavoastră.

Există de-a lungul istoriei Bisericii câteva momente de cumpănă. Unul dintre ele e cel inițial, când Biserica, la scurtă vreme după fundare, urma să-și îndeplinească mandatul încredințat de către Cristos. Trebuia să se extindă până la „marginile pământului”. Atunci, cei care alcătuiau biserica au decis să facă un lucru oarecum neașteptat: și-au vândut averile și au pus banii laolaltă.

În secolul IV, când Biserica a căpătat trecere înaintea lui Constantin și a început să aibă parte de favoruri (inclusiv de natură financiară), o seamă de creștini au renunțat la orice posesiuni și la eventuale ranguri (ce confereau putere) și s-au retras în pustie.

După schismă, prin secolul XII, când Biserica Catolică începuse să cam huzurească și totodată să deraieze către practici destul de bizare, au venit Francisc din Assisi și Dominic de Guzman care pledau pentru sărăcie, pentru lepădarea posesiunilor. Din păcate, ideea lor n-a ținut prea multă vreme, căci la vreun secol după petrecerea lor din lumea asta, ordinele franciscan și dominican începuseră să dețină averi însemnate.Citește mai mult »

O istorie a spiritualităţii creştine

De câţiva ani buni tot caut autori care să manifeste o bunăvoinţă trans-confesională. O fi damblaua mea, dar am impresia că cei care nu se lasă cu totul furaţi de coloratura confesională reuşesc să înţeleagă cu un dram mai mult din creştinism şi din umanitate totodată. De cele mai multe ori însă dau peste tot felul de celebrităţi de ghetou, din toate confesiunile, care îşi afirmă superioritatea faţă de alte denominaţiuni şi prioritatea de care beneficiază comunitatea lor, în raport cu toate celelalte, la triajul final către rai. De aceea, un autor care îşi asumă confesiunea în care se află fără să simtă nevoia să-i aşeze pe alţii mai prejos, ba chiar valorificând ce găseşte bun oriunde, mi se pare o raritate reconfortantă.

Am avut totuşi privilegiul să lucrez la traducerea unei cărţi scrise de un autor destupat la minte şi la suflet (!?). Spiritualitatea creştină reprezenta, pentru el, o avere ce nu a fost hărăzită de Dumnezeu numai comunităţilor evanghelice ce-şi întind rădăcinile până prin secolul XVI. Sintagma de Biserică Universală are pentru acest autor un înţeles plenar, care include tradiţiile ortodoxe, catolice şi protestante deopotrivă. A fost dintre puţinele cărţi concepute de autori occidentali – mă refer la cele la care am avut acces până acum în limba română – în care ortodoxia nu apare doar incidental, ci este prezentată în cunoştinţă de cauză.

Acest surprinzător autor se cheamă Gerald L. Sittser (alias Jerry Sittser) şi i-au mai fost traduse în româneşte încă trei titluri. Nu ştiu ce l-a determinat să aibă o asemenea deschidere – de altfel, absolut normală şi cu totul creştinească – spre spiritualităţi mai puţin frecventate de confesiunile post-protestante. Ştiu însă că, într-un moment de grea cumpănă (în altă carte mărturiseşte că şi-a pierdut soţia – deci cred că despre acest moment este vorba), s-a dus să se reculeagă într-o… mănăstire. De altfel, cartea pe care am tradus-o este dedicată şi măicuţei Florance. Această atitudine binevoitoare şi chiar îndatoritoare s-ar putea să-l coste în viaşa asta. S-ar putea să piardă nişte cititori, dar chiar nu contează.Citește mai mult »

Apologeții

Sub denumirea generică de apologeţi sunt cuprinşi scriitori creştini din secolul al II-lea care au apărat creştinismului în faţa autorităţilor, dar şi în faţa atacurilor venite dinspre intelectualii păgâni. Mulţi dintre ei – cei despre care există informaţii – s-au convertit la maturitate. Erau oameni educaţi, capabili să poarte un dialog polemic în termenii filosofiei vremii lor. Probele istorice dărâmă repede un mit, drag unora dintre contestatarii creştinismului, care susţine că această religie a fost mereu a celor mulţi şi ignoranţi. De altfel, acestora le răspunde pentru prima dată Ieronim, cu De viris illustribus (prima istorie a literaturii bisericeşti). Dar totodată se prăbuşeşte şi fala unora dintre creştini (mai ales urmaşi de protestanţi) care făceau din ignoranţa proletară o mare şi sfântă virtute.

Fără să intru în detalii şi să mă prind într-o polemică încrucişată, cred că pot afirma – mizând pe o judecată de bun-simţ – că nu aveau cum să fie foarte mulţi cărturari în biserică, deoarece nici în societate nu erau şi nu sunt nici astăzi o majoritate. Dar că oameni cu carte – mai apropiaţi sau mai îndepărtaţi de imaginea de intelectuali ori cărturari – au fost mereu în creştinism în toate epocile. Chiar mergând mai înapoi în timp, din cei nouă autori ai Noului Testament, doi sunt cu educaţie aleasă (unul doctor, celălalt expert în Torah). Un procent interesant şi fără să luăm în calcul ponderea scrierilor lor în NT. Ca să nu zic că toţi ştiau să scrie, într-o vreme în care şcolarizarea nu era obligatorie şi finanţată de la bugetul de stat.

De fapt, acesta era unul dintre semnele care individualizau puternic mişcarea creştină: odată intraţi oamenii în Biserică, dispăreau diferenţele de clasă socială, educaţie, etnie. Mai precis, aceste diferenţe nu erau motive de discriminare, situaţie ce contrasta flagrant cu moda timpului. Darurile spirituale nu erau împărţite după criterii omeneşti. De altă parte, nici talentele şi deprinderile dinaintea convertirii (dacă nu erau dintre cele condamnabile moral: hoţie, prostituţie etc. – vezi Ipolit din Roma) nu erau amputate, ci redirecţionate şi puse în slujba unui scop sfânt. Este tocmai situaţia apologeţilor.

Citește mai mult »

Martirii primelor veacuri

Istoria e o preocupare şcolărească cu un pronunţat caracter de inutilitate. Mulţi dintre creştini par să ştie asta de multă vreme, aşa că nu s-au preocupat niciodată să afle cum vine treaba cu Biserica. Unii s-au mulţumit să asculte  povestea cu Sf. Andrei şi creştinătatea de două mii de ani, transformând-o în normă şi unică istorie validă, alţii au fost convinşi (nu foarte dificil) că primii creştini erau baptişti sau penticostali. Apoi s-au interesat prea puţin cum s-au perpetuat ei până în prezent, atâta timp cât baptiştii, penticostalii sau ortodocşii (după caz) există în prezent şi sunt buricul spiritual – incontestabil – al lumii.

Mărturisesc că am avut în minte şi un asemenea public atunci când am scris ceea ce urmează. Mă mâna probabil şi oarece revoltă, dar şi tristeţea că lucrurile care ne stau destul de la îndemână ne rămân multora atât de străine. Că greşelile şi habotniciile evitabile vizbile acum în trecut, în istorie, devin stindarde false (şi îndrăznesc să zic că ridicole) ale viitorului.

Chestiunea mă preocupă de mai multă vreme, aşa cum s-a văzut şi cu altă ocazie, dar nu mă pretind un expert. Am citit relativ puţin (pentru cât e de vast domeniul) cu intenția de a încerca să înţeleg câte ceva. N-am pretenţia că înţelegerea mea e infailibilă, dar orice activitate individuală comportă anumite riscuri. Timpul, interacţiunea cu alţii şi providenţa lui Dumnezeu pot ameliora considerabil lucrurile pe care le-am prost-înţeles sau ignorat.

Am fost nevoit să mă documentez şi din pricini obiective: lucram la o carte care se ocupa de chestiuni de istoria Bisericii. Le cer scuze de pe acum cititorilor specialişti (în cazul în care vor fi), informându-i totodată că voi primi fără ifose eventualele observaţii folositoare. Nu consider nici că epuizez subiectele abordate, ci mai degrabă că schiţez o imagine cu privire la anumite chestiuni. Îmi asum amatorismul unei astfel de încercări.

***

Dacă Tertulian spunea că sanguis martyrum, semens christianorum, atunci poate că aşa e cel mai nimerit să încep, cu martirii. Citește mai mult »