Amurgul liderilor (II)

(continuare de aici)

Încălcarea propriilor standarde. S-a întâmplat uneori ca liderii sau apropiații (respectiv protejații) lor să nu-și poată respecta propriile standarde. Iar căderile lor fie au fost mușamalizate (dar au „sifonat” printre enoriașii descumpăniți), fie au iscat adevărate scandaluri soldate cu îndepărtarea „nelegiuitului”. Soarta lui ulterioară pare să nu mai fi prezentat interes pentru cei care au pus sentința în aplicare, nici pentru comunitățile rămase astfel mai „pure”. De unde și impresia – greu de contrazis – că răniții sunt „împușcați”, nu tratați.

Sistemul nu pare să dispună de o procedură de asumare a erorilor grave. Din păcate, liderii par să fie datori să nu-și asume greșeli, iar dacă-și asumă ceva, să fie mereu lucrui nesemnificative sau derivate dintr-o virtute care dă pe dinafară (excesiv de blânzi, de îngăduitori, de darnici, de sinceri, de încrezători). Poate că acesta e unul dintre motivele pentru care recuperările „căzuților” sunt lente, iar reabilitările, rare. Căci cel demascat ca încălcător de norme își atrage nu doar o sancțiune (normală), ci și stigmatizarea comunității care poate fi definitivă. Ca și când pocăința oamenilor care conduc nu ar mai fi pobisilă sau nu ar mai conta… Mai degrabă pare să funcționeze uitarea inerentă, care e doar un proces natural general uman, fără vreo virtute creștină atașată.

O altă modalitate de încălcare a standardelor este asocierea cu politicienii. Deși standardele etice promovate de la amvon sunt radicale, ferme, inflexibile, liderii religioși sunt destul de des văzuți în compania unor politicieni cu probleme morale și legale dovedite. Aceștia sunt lăsați, discret sau fățiș, să-și facă propagandă electorală pe spezele bisericilor. Sau sunt prezentați ca aliați în diverse cauze… morale (sic!).

Ar mai putea fi adăugat aici și tratamentul diferențiat al enoriașilor. Cei mai amărâți și mai puțin proeminenți se întâmplă uneori să plătească mai drastic pentru fapte ce le sunt tolerate celor celebri și cu influență. Sau cu bani.

Nici inconsecvența nu e mai brează. Există doar câteva păcate sancționate dur, în vreme ce altele, deși „clare” sub raport biblic, beneficiază de tratamente mai blânde. Unul dintre acestea este lăcomia de bani, care nu este aspru pedepsită nici la cei prinși în flagrant, iar în rest, e neclar cât de gravă e. Dar vai de cel care se îmbată sau, în unele cazuri, doar bea alcool!

Această sită morală cu filtre preferențiale creează impresia de falsitate sau ipocrizie și ea este inevitabil asociată cu cei de la amvon, câtă vreme de acolo sunt predicate cadrele „biblice” ale existenței umane.

Atașamentul față de forme. Din nou, evanghelicii sunt oameni care se laudă că nu au tradiții, iar să vorbești despre atașamentul lor față de forme pare obrăznicie curată. Dar e suficient să le propui să schimbe ora la care se adună, să le ceri să explice de ce au două întâlniri pe duminică sau de ce (nu) poartă batic și te lămurești cum e cu formele.Citește mai mult »

Amurgul liderilor (I)

Stric buna rânduială a unui text argumentativ și încep cu concluzia, ca să scurtez suferința celor care preferă să știe de la început, fără suspans, despre ce vorbim. După care voi detalia cum am ajuns la ea sau care sunt elementele care converg într-acolo. De asemenea, planul este și să explorez câteva dintre consecințele ce decurg din această evoluție a lucrurilor.

Concluzia e următoarea: modelul actual al liderului de amvon este pe moarte. Își trăiește ultimele zvâcniri într-o agonie prelungită, neobservată însă din pricina… Dar mai bine să intrăm totuși cum se cuvine în cuprinsul textului. Voi înșira câțiva dintre pilonii pe care se bazează concluzia.

Subminarea reciprocă. Liderii evanghelici par specializați, de mai bine de două decenii încoace, în despărțiri răsunătoare. După o primă și scurtă perioadă fastă, în care s-au reușit niște inițiative transconfesionale, au început rând pe rând separări, delimitări, marginalizări, schisme mai mari sau mai mici, anateme etc.

În primă fază, de obicei, separarea era explicată extrem de eufemistic (și vom reveni la această practică): „fratele Cutărescu a fost chemat la altă lucrare”. Însă după o vreme (scurtă!), începeau să iasă la iveală și motive mai puțin spirituale. Denigrările care se lasă auzite par, la început, să fidelizeze nuclee dure de adepți, și de o parte, și de cealaltă. Dar, pe termen lung și sub presiunea mai multor conflicte dintre lideri, efectul a fost că încrederea generală în conducători a fost afectată: fie prin scăderea popularității unui anumit lider important (care n-a fost înlocuit de altul pe măsură), fie prin apariția (inevitabilă) a unor suspiciuni, generate chiar de atitudinea afișată de combatanți, în jurul mai multora. Evident că pe acest fond conflictual au apărut dezamăgiri, frustrări, dezertări și un fel de saturație descumpănită a enoriașilor – care au prieteni, familii, oameni cu care discută și se creează o stare anume.

Această subminare a luat și aspectul mai concret al bisericilor concurente. Comunități mai mici sau mai mari s-au desprins și au pus bazele unor noi congregații, care adesea concurau cu cele vechi, oferind alternative mai interesante și, aparent, eliberate de tarele trecutului. În aceste comunități se crea cumva impresia că cine vine face un pas înainte, că urcă o treaptă spirituală mai sus decât vechea comunitate. Iar retorica este pe măsură: „noi procedăm așa… nu ca alții…” Dar toată lumea cam știe cine sunt acești „alții”.

Nu trebuie uitată aici nici tradiționala „râcă” interconfesională, manifestată mai ales între baptiști și penticostali. Aceasta încă mai apare pe alocuri, iar când buna înțelegere pare să triumfe, adesea sunt suspectate interese nu dintre cele mai duhovnicești la mijloc. Poate e nedrept, dar tradiția râcâielilor și formele pe care acestea le-au luat uneori îndreptățește cel puțin reticența.

Fuga de adevăr. Probabil sună strident să vorbești despre Citește mai mult »

De ce iliescianismul este mai rău decât băsismul

Proteste anii 90

Mai nou, fostul președinte Iliescu pare să fie privit cu crecândă simpatie și e oarecum regretat, fiindcă există convingerea difuză că avea capacitatea să stabilească un echilibru liniștitor între implicare partizană și neutralitatea cerută prin fișa postului prezidențial . Mai ales după impresia lăsată de dublul mandat băsist (cu președinte „jucător”), dar și în contextul primelor concluzii la prestația noului președinte („turist”), sunt oameni care se întorc cumva nostalgic spre anii ’90 și primii patru ani din noul mileniu. În acest bilanț, ca o umbră fantomatică apare și dispare rapid în negura istoriei și mandatul CDR-Constantinescu – învinșii sistemului.

Culmile vulgarității și ale scandalului atinse în perioada băsesciană au lăsat urme puternice chiar și printre susținătorii onești ai prezidentului, dar care și-au luat libertatea să gândească singuri, să nu se supună ideologic și slugarnic unor directive care să le spună cum să citească realitatea.

Cu toate că războiul politic și mediatic al mandatului lui Băsescu a stârnit reacții și pasiuni aprige, nocive, care nici măcar nu s-au stins încă (există oameni și instituții media blocate încă într-un antibăsism rezidual), cred că iliescianismul a fost în esența lui mai rău decât băsismul și vreau să aduc câteva argumente pentru această teză.

În decembrie 1989, România avea șansa să se reașeze într-o normalitate socio-politică la care unii sperau încă de prin 1947-1948. A fost un moment unic, despre care e greu de crezut că va mai reveni în viitorul apropiat în acea formă. Comunismul sovietic se dizolva, în Europa de Est bătea un vânt de libertate, se deschideau cărțile adevărului cu privire la „orânduirea socialistă”, începeau să se vadă limpede și fără cosmetizări ororile, eșecurile pe toate planurile, minciunile atent construite etc.

În aceste condiții, în România se instaurează, cu consecințe greu de estimat, tocmai iliescianismul, care, înainte să fie bine fixat și legitimat, girează mai mult sau mai puțin intenționat (sperăm să aflăm cândva) încă niște crime, care să se adauge la pomelnicul victimelor comunismului. Despre aceste crime, în regimul iliescian nu se va putea vorbi deloc, dar se va simula convingător faptul că există toată deschiderea să se vorbească. Un simulacru copie la indigo după stratagemele comuniste consacrate.

Iată câteva lucruri care se pot și trebuie imputate regimului iliescian, care a acționat în fiecare caz în funcție de niște interese ce pot fi presupuse, dar nu au fost, în niciun caz, „interesele poporului român” – pe care toate cele trei garnituri de demnitari iliescieni pretindeau că-l slujesc și-l apără de cine știe ce primejdii, mai ales externe.

Lipsa unui proces de condamnare a comunismului. Condamnarea ar fi fost necesară nu pentru a potoli setea de răzbunare a celor oprimați, ci pentru reabilitarea unor adevăruri esențiale. La mijloc erau crime, familii distruse, personalități mutilate – toate în numele unei ideologii care se folosea de un ipotetic bine care trebuia instaurat cu preț de sânge. Unul dintre efectele pe termen lung, dar nu cel mai grav, al lipsei de interes în ce privește adevărul despre comunism este nostalgia pe care o resimt românii în raport cu trecutul și cu persoana lui Ceaușescu.

Din păcate, nu avem cum să estimăm care ar fi fost rezultatul unei confruntări prompte cu adevărul despre răul intrinsec, constitutiv al comunismului. Putem doar aproxima, văzând cum afectează recunoașterea adevărului o persoană sau o familie (sau, negativ, cum afectează fuga permanentă de adevăr) sau să privim în istorie la un moment precum Procesul de la rnberg.

Așa cum s-a făcut el ulterior, procesul comunismului și condamnarea oficială lasă posterității măcar un document consistent în care se recunosc orori și se denunță boala. E un diagnostic tardiv, dar tot e mai mult decât nimic. Cu totul alta era însă atmosfera și receptivitatea populară la o condamnare a comunismului în anii ’90.

Demersurile paralele de arheologie a crimelor comunismului poartă mărcile specifice ale unor instituții, persoane, organizații. La un moment dat, exista chiar o luptă pentru întâietate în lupta pentru denunțarea ororilor comuniste. Există organizații cu puternice accente naționaliste care și-au cules martiri proprii dintre victimele închisorilor. Gulagul comunist românesc a devenit subiect de dispute tocmai între cei care doreau să-l demaște, subminând o dată în plus credibilitatea acestui demers.

În acest context, „Memorialul durerii” inițiat în ani ’90 poate fi văzut și ca o supapă lăsată premeditat și precaut de regimul iliescian. Există și două posibile explicații pentru această variantă și care țin de practica sistemelor comuniste: (1) supape care să mențină tensiunea socială la un nivel acceptabil; (2) critica greșelilor făcute de regimurile comuniste anterioare pentru a alimenta iluzia unui progres – s-au practicat ambele și în România, și în URSS. Chiar dacă așa ar sta lucrurile, nu se poate deduce de aici nimic despre calitatea și importanța în sine a documentarului, care rămâne un material de referință.

Nesancționarea călăilor și a complicilor din sistemul represiv. Citește mai mult »

Cum descifrăm un mesaj (1) – „Realitatea” iehovistă

realitatea iehovista

Am văzut recent pe tarabele iehoviste de prin oraș un titlu care mi-a atras atenția: Ce ne învață în realitate Biblia? (sublinierea le aparține). Acest titlu se pretează foarte bine, după părerea mea, unei analize folositoare pentru interacțiunea cu diverse tipuri de mesaje livrate zilnic prin diferite canale. Am făsut exercițiul în primul rând pentru mine și l-am găsit suficient de interesant ca să-l dau mai departe.

În primul rând, ce atrage atenția e titlul de știre cu iz senzaționalist. Are câte ceva (deși într-o formă discretă, atenuată) din ideea știrilor gen: 10 lucruri pe care nu le știai despre… Sau: adevărul despre…

Pe urmă, să vedem ce ne spune. Mai întâi ne spune că există, probabil, în circulație niște învățături pe care Biblia nu le susține. Deci, implicit, că există cineva (încă nu știm cine) care vehiculează falsuri și mistificări sau, cel puțin, inexactități (ideile nu circulă ele fără niște capete în care să se cuibărească). Fiindcă, nu-i așa?, dacă deja știa toată lumea ce ne învață în realitate Biblia, această broșurică nu mai era deloc necesară.

După aceea, există sugestia că cei care au gândit această carte au discernământul și autoritatea să stabilească și ce spune Biblia și cine sunt interpreții ei autorizați. Se instituie astfel ca standard și ca instanță pentru toate celelalte posibile interpretări care, chipurile, nu țin cont de ceea ce spune Biblia în realitate.

Același insinuant „în realitate” îți sugerează că tot ceea ce credeai că știi s-ar putea să fie eronat. Dar, totodată, ți se oferă și posibilitatea – foarte la îndemână – să devii un inițiat, un cunoscător al dreptelor învățături din Cartea Sfântă. Așadar, ai șansa să ieși din ignoranță și să ajungi să cunoști adevărul.

Pe lângă cele deja enumerate, acest titlu are și pretenții apologetice. Apărarea adevărului biblic este, după cum se știe, un demers apologetic. Se reiterează ideea implicită că adevărul biblic fie a fost deformat fi, cine știe?, ascuns de către cititori. Timp îndelungat, am putea adăuga, dacă mai știm și oleacă de istorie.

Odată aceste date acumulate, se ridică totuși și niște întrebări – legitime, cred eu. Citește mai mult »

Adevăruri care trebuie rostite

(Sursa)
(Sursa)

Există lucruri pe lumea asta care, dacă nu sunt puse în cuvinte, au o existenţă destul de obscură şi chiar precară. Foarte interesant e că lucruri cunoscute de aproape toată lumea par să devină certe şi reale abia când cineva le spune cu voce tare. Uneori, pentru ca ele să existe, trebuie rostite de către o persoană cu vizibilitate.

E cu atât mai fascinant cu cât acest fenomen se înregistrează într-o epocă a inflaţiei de cuvinte şi de adevăruri concurente. N-o să mă apuc de filosofia adevărului, însă iată că încă persistă o forţă inerentă în rostirea publică a adevărului. Ironică mai e realitatea şi nărăvaşă. Cum nu se lasă ea supusă de paradigmele interpretative, ci se încăpăţânează să răzbată de sub pojghiţa filosofiilor la modă.

Las în seama altora interpretarea, şi mă mulţumesc să semnalez câteva astfel de adevăruri care par să ţâşnească violent în spaţiul public, obligând oamenii să ia act într-un fel sau altul de existenţa lor.

Genocidul împotriva armenilor. Până să spună papa că masacrul comis de turci împotriva armenilor e un genocid, cu siguranţă că această opinie exista, însă a dobândit o forţă excepţională abia când pontiful a rostit cuvântul necesar. În acest moment, orice luare de poziţie faţă de tragicele evenimente din urmă cu un secol trebuie să conţină şi o raportare la ideea de genocid.Citește mai mult »

Luther nu are loc la noi în biserică

(Sursa)
Întâlnirea dintre Luther și Cajetan (Sursa)

Când Luther a virat dinspre catolicism către ceea ce avea să devină protestantismul, a luat o seamă întreagă de decizii care, privite retrospectiv și din interiorul mișcărilor creștine pe care le-a nășit (mai ales indirect), sunt apreciate și puse într-o lumină pozitivă.

Mai mult decât atât, chiar și „păcatele” îi sunt trecute mai ușor cu vederea în numele marelui bine pe care l-a făcut: adică a deschis drumul pentru noi – copiii, nepoții și strănepoții Reformei. Cum altfel l-am putea privi pe părintele nostru?

Dar, dacă am încerca totuși să privim și din cealaltă perspectivă deciziile lui, poate că ar fi un exercițiu revelator. Atenție, nu vreau nici să dimiunez meritele lui Luther, nici să-i pun la îndoială realizările și statura providențială.

Din perspectivă catolică, multe dintre acțiunile sale pot (și au fost) privite ca subversive, răzvrătite, iar la limită chiar eretice. El venea să conteste o rânduială străveche, dogme elaborate de predecesori iluștri, învățătura unei biserici care adăpostea deja grupări de mai multe nuanțe și care, în ciuda incidentelor de parcurs, reușise – de bine de rău – să salveze unitatea de ansamblu, cu notabila excepție a Marii Schisme.

Ei bine, odată cu Luther, acest lucru devine imposibil. Presat să revină în sânul Bisericii Catolice și să se dezică de ideile cele noi, Luther capătă protecție și sprijin politic și iese cu totul din biserica în care fusese botezat, intensificându-și atacurile la adresa ei.

În toată acestă poveste, Luther trebuie să fie sigur pe sine, fiindcă deciziile pe care le ia nu mai au acoperirea tradiției, ci doar garanția propriului lui discernământ – care-l ajută să aleagă ce parte a tradiției (și chiar a Bibliei!) ia în considerare și ce nu. Desigur, în spirit evanghelic, noi vorbim despre călăuzire și încredințarea că făcea „lucrarea Domnului”. În acea epocă însă, acest fel de a gândi nu era nici pe departe atât de comun încât să devină clișeu și limbaj de lemn.

Mai fuseseră și alții care avuseseră diverse încredințări, dar unii se dovediseră eretici sau fanatici. La Luther însă, libertatea lui de conștiință greu dobândită a prins un context favorabil inclusiv din punct de vedere politic. Deciziile lui individuale scandaloase pentru biserica din care a plecat au devenit providențiale pentru bisericile pe care le-a moșit teologic.

Ce s-ar întâmpla însă dacă Luther ar apărea azi într-o mare biserică baptistă sau penticostală? Cum ar fi el primit? Părerea mea e că libertatea lui de conștiință și deciziile lui n-ar fi privite cu ochi buni și am și niște argumente.Citește mai mult »

Trista patimă a falsificării istoriei

Istoria de Nikolaos Gyzis (sursa)
Istoria de Nikolaos Gyzis (sursa)

E notoriu dictonul care spune că istoria o scriu învingătorii sau cei puternici. N-am crezut niciodată întru totul această zicere, fie și numai pentru faptul că uneori e foarte greu de stabilit un singur învingător și, pe de altă parte, mereu rămân niște urme din istoria distrusă a învinșilor1.

E limpede însă că există o boală a rescrierii istoriei într-o cheie favorabilă propriei grupări sau propriei persoane (pentru ilustrare, a se vedea practica comunistă în domeniu). Trebuie ținut cont că istoria nu e pur și simplu o relatare a faptelor, ci o interpretare concisă a unor evenimente între care se stabilesc anumite relații. Se prea poate ca relațiile pe care le stabilește istoria să nu fi fost neapărat fidele realității.

Cu toate acestea, există niște cerințe minimale ale adevărului istoric. Nu poți scoate dintr-o istorie onestă personajele care nu ți-au plăcut sau care, între timp, ți-au devenit antipatice (din cine știe ce motive). E lipsit de etică să reții doar acea parte a istoriei care îți convine sau în care favoriții tăi fac jocurile.

Chiar dacă nu aprob, pot înțelege că și creștini din veacurile trecute au luat parte la acest joc, probabil mânați de intenții deosebit de nobile. Însă nu mai pot înțelege de ce creștini care au trecut prin focul Reformei și care mai defilează și cu înalte standarde etice se dedau la același trist joc de falsificare a istoriei.

Nu ai dreptul moral să relatezi istoria unei biserici, a unei organizații, a unei școli evanghelice acoperind ani întregi sub o frază evazivă, evitând personaje și evenimente esențiale din propria istorie.Citește mai mult »

Miroslav Volf, Excludere și îmbrățișare – note de lectură (1)

Excludere si imbratisare

Disclaimer.

S-a iscat, bag samă, o mică furtună în păhărelul cu apă al evanghelicilor români vizavi de iminenta și înfricoșătoarea descindere a lui Miroslav Volf, teolog mai greu de citit și înțeles, dar mai ușor de beștelit, pe teritoriul unor grupări care se știau relativ liniștite și invulnerabile la influențele păcătoase ale veacului.

Pentru a nu da apă (sau aer, că se poartă și eoliene) la morișca pricinoasă, am găsit cu cale să fac vreo câteva precizări pentru cetitorul curios și de bună credință.

1. Nu am de gând să discut despre „crislamul” de care s-ar face vinovat Miroslav Volf. E un subiect delicat, asta-i cert, dar care nu cred că poate fi tranșat în trei sentințe dezlânate și pline de sfânt năduf.

2. Cartea Excludere și îmbrățișare poate fi judecată autonom pe mai multe considerente solide. Unul e acela că – garantat! – nu pune deloc sub semnul întrebării doctrina Sfintei Treimi, ba chiar pe asta se întemeiază o bună parte a pledoariei. Nu contestă istoricitatea sau unicitatea lui Cristos. Nu exprimă vreun dubiu privind validitatea Bibliei și nici nu propune compatibilitatea ei cu vreo altă scriere sacră. Pe urmă, cartea a fost publicată înainte (cu vreo 10 ani) ca Volf să fi abordat chestiunea relației cu musulmanii.

3. Citim azi fără fiori reci pe șira spinării cărți și autori care au făcut mare vâlvă în epoca lor cu ereziile pretinse sau reale. De la Tertulian și Origen, până la puritani și iluminiști cam zevzeci dogmatic (Milton, de pildă, care avea probleme cu Sfânta Treime). Mai încoace nu prea trecem, fiindcă spaima de „liberalism” încă bântuie antroposfera drept credincioasă evanghelică. Deci chiar dacă ar fi ceva discutabil și problematic în scrierea asta (sau legat de persoana autorului) nu înseamnă că vom cădea automat, fără știrea noastră, în cine știe ce sincretism involuntar și păcătos.

4. Vâlva stârnită ar putea crește interesul pentru islam și, poate (just maybe – vorba clișeului), unii se vor alege cu niște informații folositoare sau măcar cu câteva întrebări serioase. Singura condiție ar fi să nu se mulțumească să citească chestii superficiale sau din aceeași zonă ideologică, ci să caute dovezi mai temeinice, la persoane cu autoritate, nu la spăimoși care nu pot face distincția între șiiți și suniți sau între musulman și islamist.

5. În ce mă privește, cartea lui Volf a fost un real câștig, din mai multe puncte de vedere pe care am de gând să le detaliez în cele ce urmează.

Îmbrățișarea

Metaforă și termen „tehnic” totodată în cartea lui Volf, îmbrățișarea cuprinde 4 secvențe obligatorii: (1) deschiderea brațelor, (2) așteptarea, (3) închiderea brațelor, (4) redeschiderea brațelor. Să le luăm nițel pe rând.

Deschiderea brațelor reprezintă dorința după celălalt (înțeleasă ca renunțarea la auto-suficiența de sine), o invitație adresată celuilalt și, totodată, anunță că ești dispus să îi faci loc să intre în sinele tău. Aș zice că putem spune că e vorba de asumarea unei vulnerabilități.

Așteptarea îi lasă celuilalt posibilitatea să accepte sau să refuze, în mod liber, invitația făcută. Riscul e, firește, să rămâi cu ochii în ploaie, căci nimic nu garantează un răspuns favorabil. Dar așteptarea înseamnă și recunoașterea faptului că e nevoie de reciprocitate pentru ca o îmbrățișare să aibă loc.

Închiderea brațelor e pândită de două pericole simultan: pericolul sufocării celuilalt, caz în care îmbrățișarea se transformă într-o formă de opresiune (și, în final, de excludere), fiindcă răpește libertatea celuilalt; pericolul disoluției propriului sine în celălalt, al deplinei negări de sine.

La această a treia secvență, autorul introduce o noțiune extrem de surprinzătoare: inabilitatea inițială de a-l înțelege pe celălalt. Încerc să explic. E vital, spune Volf, ca la început să ai abilitatea de a nu-l înțelege pe celălalt, adică de a-l privi ca pe un mister (el zice „întrebare”). Această (in)abilitate trebuie să ia forma unui refuz de a nesocoti opacitatea celuilalt. Numai dacă se pornește astfel există șansa unei cunoașteri mai bune ulterior.

Se poate în mod justificat argumenta că în fiecare îmbrățișare – oricând ar surveni – e necesar să se păstreze ceva din această abilitate de a nu-l înțelege pe deplin pe celălalt, de a lăsa loc de surprize, aș adăuga eu.

Redeschiderea brațelor îi garantează celuilalt faptul că îi este respectată demnitatea și libertatea. Se recunoaște astfel că fiecare își păstrează individualitatea și nu este asimilat într-o îmbrățișare definitivă. Diferențele se păstrează, dar brațele redeschise reprezintă și invitația de a reveni și de a continua negocierea identităților și relației.Citește mai mult »

Cum „citim” realitatea

via: entirelysubjective.com
via: entirelysubjective.com

Mă sperie tot mai mult certitudinile. Mai ales cele care privesc aspecte ale vieții pe care nici măcar cei ce trăiesc un eveniment nu le înțeleg pe deplin. Omul are și el necazul sau bucuria lui, își trăiește momentul pe jumătate cufundat în tumultul vieții, pe jumătate lucid, incapabil însă să formuleze o concluzie. Dar vine altul, din exterior, care nici măcar n-a văzut tot ce-i de văzut, nici n-a înțeles ce-i de înțeles, însă pune verdictul cu o siguranță înspăimântătoare.

„Ai greșit când…”, „ai făcut bine când…”, „nu trebuia să…”, „de aia ai pățit asta pentru că…” și multe alte sentințe fără drept de apel și/sau recurs.

Toate acestea în condițiile în care realitatea e de o complexitate umilitoare, năucitoare, derutantă și inepuizabilă. De pildă, să spunem că doi soți sunt foarte diferiți unul de altul. Dacă sunt fericiți împreună, mulți trag concluzia că „diferențele sunt o sursă de bucurie”. Dacă nu se înțeleg, exact aceleași diferențe, poate chiar în ochii acelorași judecători, sunt indiscutabil „sursa nefericirii”.

Cel mai bine se vede cum e citită realitatea în biserici, atunci când apare un „caz”. El este imediat preluat și purtat din gură în gură cu etichete și descrieri ce nu admit replică. Afli surprins că se știe până și motivația exactă a lui X din momentul în care a făcut gestul cutare.

Fiecare (dintre cei ce practică acest „sport”) ia cât a înțeles și dă mai departe, fără ezitare, fără mustrări de conștiință, cu o sârguință demnă de o cauză mai înaltă.

Nu-i de mirare că în cazul problemelor mai sensibile, se evită discuțiile prea detaliate în adunarea generală. Este știut că există suficienți colportori care abia așteaptă să dea sfară în țară, cu o știre de senzație.

Dar nici cu comitetul nu ni-i rușine, căci se știe că personalitățile mai dominante își pot lesne supune comitetul dacă reușesc să își extindă influența peste o majoritate confortabilă a membrilor. Cazuri se cunosc destule și cu urmări dintre cele mai triste.

Spaima mea de certitudini vine din faptul căCitește mai mult »

Lenin despre Stalin (și viceversa) sau despre faptul că nu orice adevăr e și mântuitor

www.history.com
http://www.history.com

Stalin despre Lenin (în 28 ianuarie 1924) – Lenin murise în 1923:

Au existat momente în istoria partidului nostru când părerea majorității sau interesele de moment ale partidului au venit în conflict cu interesele fundamentale ale proletariatului. În asemenea cazuri, Lenin, fără să stea pe gânduri, se situa cu hotărâre pe poziții principiale, împotriva majorității partidului. Mai mult, el nu se temea, în asemenea cazuri, să ia atitudine literalmente singur împotriva tuturor, socotind, după cum spunea adesea, că „politica principială este singura politică justă”. […]

Am fost captivat de puternica și invincibila ligică a discursurilor lui Lenin, o logică rece, dar care pune stăpânire pe auditor în mod temeinic, electrizându-l și cucerindu-l în întregime. […]

Clarviziunea genială, capacitatea de a sesiza repede și de a descifra sensul lăuntric al evenimentelor viitoare – iată trăsătura caracteristică a lui Lenin, care l-a ajutat stabilească o strategie justă și o linie de conduită clară în momentele de cotitură ale mișcării revoluționare.

(I.V. Stalin – „Despre Lenin. Cuvântare rostită la reuniunea organizată la Kremlin de elevii școlii militare. 28 ianuarie 1924”,
în Amintiri despre Vladimir Ilici Lenin, București, Ed. Politică, 1958, p. 69-75 passim.)

Lenin murise doar de câteva zile, însă era țintuit la pat de aproape un an. Cu puțin timp înainte de atacul cerebral care l-a imobilizat definitiv, a scris câteva scrisori către Congresul PCUS, în care îi face un scurt portret lui Stalin. E interesant să citești aceste observații puse în lumina trăsăturilor pe care Stalin le atribuie lui Lenin. Nu de alta, dar cred că dau o imagine destul de precisă a ceea ce urma să vină peste URSS:

Principalul în problema stabilității [partidului] îl constituie asemenea membri ai C.C. ca Stalin și Troțki…

Devenind secretar general, tov. Stalin a concentrat în mâinle sale o putere nemărginită și nu sunt convins că el va ști întotdeauna să se folosească cu destulă prudență de această putere. Pe de altă parte, tov. Troțki… se distinge nu numai prin calități remarcabile. Personal, el este poate omul cel mai capabil din actualul C.C., dar este peste măsură de încrezut și se lasă antrenat de latura pur administrativă a lucrurilor.

[…]

Stalin este prea brutal și acest defect cu totul tolerabil în mediul obișnuit și în relațiile dintre noi, comuniștii, devine intolerabil în funcția de secretar general. De aceea propun tovarășilor să se gândească la modalitatea de a-l muta pe Stalin din această funcție și de a numi în această funcție alt om, care în toate celelalte privințe să se deosebească de tov. Stalin numai printr-un singur avantaj, și anume să fie mai îngăduitor, mai loial, mai politicos și mai atent față de tovarăși, mai puțin capricios etc.

(V.I. Lenin, Documente inedite, București, Ed. de Stat pentru Literatură Politică, 1956, p. 13-14)

Se știe: Stalin a învins după ce i-a înlăturat și asasinat pe Troțki, Buharin, Zinoviev sau Kamenev. Așa cum o dovedește istoria, Lenin a avut dreptate. Asta nu-l face neapărat mai bun, ci cel mult mai lucid și mai precaut. Dar și Stalin avea dreptate când îl elogia pe Lenin. Și la ce bun?

Țara în care toți oamenii sunt buni

inkity.com

Mâine vine votul Curții Constituționale. Așteptăm cu emoție fie că am fost la vot, fie că nu. Acum suntem renumărați oficial. Morții trebuie transferați pe listele permanente ale raiului, iadului, nirvanei sau neantului, după caz și după credință. Funcționarii noștri sigur își vor fi dat toate silințele ca lucrurile să fie cât mai transparente. De ce? Pentru că sunt oameni buni.

Problema la care vrem o soluție mâine e cine a avut dreptate și cine s-a înșelat. Mai întâi, desigur, dintre conducători. Mai pe urmă, și mult mai important, ai zice, dintre electori. Fiecare om cu drept de vot din România ar vrea ca dreptatea să fie de partea lui.

Unii invocă majoritățile ca să-și revendice dreptul de a impune adevărul. Dar majoritățile nu sunt foarte clare în acest moment. Nu numai că CC nu s-a hotărât care majoritate e mai… majoritară, dar nici măcar în țară nu pare să fie limpede dacă 7 milioane și jumătate de români reprezintă vocea poporului.

Cum spuneam însă, și cei dintr-o tabără, și cei din cealaltă speră să aibă câștig de cauză. Ei sunt convinși cu toții că au dreptate. Și asta pentru că au încredințarea nestrămutată că sunt oameni buni. Dacă n-ar fi buni, n-ar lupta cu dictatorul, nu-i așa? Dacă n-ar fi buni, n-ar lupta împotriva uzurpatorilor statului de drept, nu-i așa?

De unde știu eu că oamenii sunt buni? Păi, mi-au spus-o chiar ei și mi-au repetat-o până la saturație. Niciodată în viață n-am mai fost nevoit să recitesc de-atâtea ori o maximă celebră precum zicerea lui Edmund Burke (Pentru ca răul să triumfe, e suficient ca cei buni să nu facă nimic). Fiecare dintre cei care apelau la ea era convins că el e dintre cei buni, iar cei din tabăra opusă sunt dintre cei… răi, bănuiesc. Sau măcar dintre cei buni care nu fac nimic.Citește mai mult »

Despre bunătatea timpului nostru

„La drum” © Andrei Baciu
http://andreibaciu.blogspot.ro/

– text adresat, cu precădere, celor care se declară creștini –

Zilele noastre tulburi, așa cum se află ele acum, nu sunt cu nimic mai rele decât altele dinaintea lor. Ba, aș îndrăzni să spun (sub influența unui gând din CS Lewis) că sunt chiar mai bune. Calitatea lor stă în aceea că ne furnizează în doze foarte concentrate adevăruri care, în genere, ne parveneau cu pipeta.

Da, viața e grea. Da, oamenii sunt corupți și coruptibili. Da, politica, așa murdară cum îi, e necesară. Iar democrația, oricât de urâtă ar fi la față, tot e mai bună decât un sistem autoritarist. Pentru simplul motiv că decizia împărțită pe umerii mai multora diminuează șansele ca răul să prolifereze prin voința unui ins sau a unui grup ușor de corupt.

Da, democrația trebuie apărată și trebuie cultivată, altminteri se împute, ca orice acțiune comisă de oameni.

Și, nu, oamenii nu sunt niște ființe pure pervertite doar de societate și de condițiile de viață. Ci sunt făpturi cel puțin ambivalente, cu puterea de decizie spre bine sau spre rău, după cum dorește fiecare.

Vremurile pe care le trăim au marea și insuportabila calitate de a se înfățișa nude vederii. E greu să le privești toată pestilențialitatea în ochi și să nu-ți vină să verși. Dar, iată, aceasta este, în realitate, the big picture.

Dacă dumneavoastră știți vreo societate unde progresul ființei umane a izbutit și a născut o obște aproape de desăvârșire, dați-mi de știre că îmi fac bagajele și mă mut acolo. Dar nu vreau chestii experimentale, ci funcționale, dovedite, încercate și pe oameni și pe animale. Care au trecut și proba timpului. Desigur că există zone mai albe și mai întunecate, însă, în esență, la cât înțeleg eu până în prezent, nicăieri nu s-a moșit încă omul nou, complet diferit de ce știm noi din experiența nemijlocită a anilor. Nici comunitatea umană perfectă, din care să fi fost eradicat răul.Citește mai mult »

Neșansa manipulatului

Am primit de la diverşi oameni mesaje cu instrucţiuni cât se poate de specifice vizavi de ceea ce e de făcut în cazul gripei porcine. Toate, fără excepţie, avertizau că vaccinul e o mare făcătură medicală, socială, financiară etc. Însă dezvăluirile veneau pe diverse filiere şi scoteau în evidenţă diferite componente letale ale serului. Un singur element comun există: toate mă avertizau că spectrul morţii îmi va fi mult mai aproape de cutez să mă vaccinez.

Presa oficială însă era foarte fermă în recomandarea vaccinului ca fiind singurul mijloc sigur de protecţie. Şi nu mă refer acum la campaniile plătite de ministerul sănătăţii pentru informarea publicului. Ci la informaţiile din buletinele de ştiri, la părerile invitaţilor. Concluziile aproape unanime erau că vaccinul e bun, fără efecte secundare semnificative, necesar şi suficient.

Una dintre trăsăturile care m-a izbit la ambele tabere a fost consensul: de o parte presa întreagă susţinând cu tărie – fără excepţii – vaccinul şi campania, de altă parte „sursele” oculte care înfăţişau adevărul adevărat, bazat pe informaţiile care, chipurile, s-au scurs din laboratoarele giganţilor farmaceutici.

Fă-ţi o părere din asta! În faţă vine o somitate a Institutului Cantacuzino şi se vaccinează. Apoi alţii îi ţin hangul, alţi specialişti îi confirmă spusele. Dar din dosul lor deja se ivesc subversivii. Care nici nu prea au acces la tribuna presei, ci se manifestă pe bloguri, pe reţele sociale etc. Ei reprezintă alternativa.

E doar una dintre numeroasele probleme în care, ca individ, trebuie să iei o decizie pentru care poţi, teoretic, să plăteşti ulterior cu viaţa. Fie că refuzi vaccinul şi faci o gripă „cu complicaţii”, fie că accepţi vaccinul şi mori de… reacţii adverse.Citește mai mult »