Postat de: Teofil Stanciu | 13/10/2013

Copiii din comunism

Mulți ne-am petrecut copilăria în comunism și avem nostalgii care ne leagă afectiv de acea perioadă. Unii, mai norocoși, au prins anii mai buni, în special ’60-’70, alții, mai ghinioniști, au prins ani răi ’50 și ’80, cu precădere.

Probabil că există o largă majoritate de oameni care au amintiri frumoase din acei ani, fie că au trăit mai greu, cu pâine pe cartelă, cu restricții, cu tancurile rușilor la colț de stradă etc., fie că au prins zilele când mai găseai câte un kil de banane, carne la liber, salam fără soia etc.

Cred că și de aici vine dificultatea individuală de condamnare a trecutului comunist. Plus că, la ce reguli noi de viață inventează contemporanii noștri și la ce confuzie generală există în societate, e aproape inevitabil regretul pentru stabilitatea și limpezimea unor lucruri de atunci.

Totuși, nu despre acei copiii care am fost cei mai mulți dintre noi voiam să scriu, ci despre alții, minoritari, dar importanți prin felul în care au trăit comunismul.

În comunism au trăit și copiii celor care, în ani ’50 (bănuiesc că știți prea bine că arestări s-au făcut și în rest, dar acel deceniu a reprezentat momentul de vârf) au fost arestați. Unii dintre ei au trăit ani întregi fără să știe dacă tata (mai ales) e în viață. Alții au fost deportați în Bărăgan – asta presupunea că erau duși și abandonați undeva în câmp, să se descurce cum pot – împreună cu familia (în cazul „fericit”) sau doar cu unul dintre părinți ori chiar cu vreun bunic.

Alții erau lăsați în grija rudelor binevoitoare – vezi cazul Mihai Wurmbrand – căci părinții erau luați și nu se știa nici unde au fost duși, nici dacă se vor mai întoarce vreodată. Alții trebuiau să se înghesuie împreună cu alte 2-3 familii într-un apartament (domiciliu forțat) din casele proaspăt naționalizate.

Și fiți siguri că n-am epuizat posibilitățile: mai existau, de pildă, și familiile mutilate care se mutau în apropierea localității unde se afla lagărul în care se presupunea doar că fusese dus unul dintre părinți (mai ales tata).

Pe lângă ce sufereau acești copii – frig, foame, frică, nesiguranță, dor de părinți, umilințe etc. – e aproape o glumă sinistră să pretinzi că o palmă sau o nuia peste fund poate „traumatiza” un copil. Disproporția e atât de mare, încât te ia cu amețeli, însă ea vorbește despre diferența mare dintre ce trăim acum și ce trăiau ei atunci.

Dar n-am terminat. Copiii respectivi nu sufereau doar acasă, ci și în școală. Erau umiliți în fața colegilor pentru că părinții erau dizidenți comuniști sau își mărturiseau deschis credința în Dumnezeu. Multora dintre cei capabili intelectual să facă școală le-a fost refuzată posibilitatea de a termina liceul sau vreo facultate, condamnați fiind la profesii mult sub posibilitățile lor. Ori li se cerea să plătească un preț destul de urât (pe care unii l-au și acceptat): să se dezică de familiile lor, să renege tot ce au învățat acasă.

Și asta nu e tot. Pe lângă ceea ce am discutat până acum și unde copiii pot fi considerați mai degrabă victime colaterale, au existat și victime directe. Eu am aflat destul de recent că a existat o închisoare pentru copii la Târgșor, unde erau încarcerați copii cu vârste de la 12 ani.

Au existat și copii, din Basarabia, deportați în Siberia. Trebuie să ne fie limpede că au existat copii pentru care viața în comunism n-a fost cu nimic mai bună decât pentru evreii masacrați de nazism!

Tot despre victime directe cred că putem vorbi și dacă ne referim la orfelinatele de tristă și rușinoasă amintire  (îmi amintesc un nume care, în anii ’90, le includea cumva pe toate – Cighid!) în care au murit mii de copii. Pe de o parte, ei au fost victimele părinților care nu i-au dorit, iar pe de altă parte, au fost victimele sistemului care i-a preluat, dar și (cred că trebuie neapărat spus) victimele oamenilor din acel sistem, a medicilor, pedagogilor, oamenilor de serviciu, a bucătarilor și portarilor.

Toți aceștia sunt în aceeași măsură copiii comunismului ca oricare dintre noi, ceilalți, care am trăit ceva mai greu, dar ne permitem nostalgii și avem chiar micile noastre imagini paradisiace dintr-o copilărie fericită.

Nu toți au fost la fel de norocoși. Unii dintre cei care au avut crunt de suferit au supraviețuit – mai bine sau mai prost –, iar alții nu au avut această șansă, ci au plătit cu viața. La ei m-a făcut articolul lui Pleșu să mă gândesc.


Responses

  1. Reblogged this on "Politichie" actuala.

  2. Nu palma sau nuiaua traumatizeaza copilul, ci atitudinea si limbajul parintelui atunci le foloseste. Daca il loveste si il mai si injura sau spune cuvinte grele, cum de obicei se intampla (gen: „mai bine te aruncam la gard si nu te faceam” – da, sunt si parinti care se exprima asa la nervi si chiar in case cu pretentii) sau il jigneste (il face prost, tampit etc.), aceasta da, poate constitui o trauma mai mare ca lipsurile fizice indurate, mai ales la varste mici cand copilul isi constuieste imaginea de sine din ceea ce ii reflecta parintele.

    Lipsa iubirii simtita in mod acut de copil este ceea ce traumatizeaza cel mai tare, nu lipsurile sau absenta.
    Un copil care se simte iubit de parinte poate suporta multe lipsuri fara sa ramana cu traume foarte mari, pe cand cel ce nu se simte iubit creste cu sufletul schilodit chiar daca traieste in cea mai luxoasa locuinta.

    Copilul ramane cu traume mai ales atunci cand este abandonat de părinte din initiativa acestuia. Daca parintele este ridicat si luat cu forta si copilul intelege ca il paraseste nu fiindca vrea, ci fiindca este nevoit, acest lucru e suportat mult mai usor, fiindca ii ramane mangaierea ca este iubit de parintele absent. Iar iubirea ii da forta sa supravietuiasca chiar in conditii vitrege.

    Este o ironie a sortii ca in vremuri de liniste si pace iubirea scade, pe cand in vremuri de restriste creste.

  3. Articolul dvs. ridica atatea probleme incat mie unul imi vine sa scriu pagini intregi. Desi n-am ,,muscat” decat ceva ani ’80 caci din anii ’70 am amintiri putine.

    Dar fireste nu voi scrie o carte pe marginea articolului dvs. Voi fi mai scurt.

    E un subiect care mi-a dat multa vreme de gandit. Eu am o memorie afectiva foarte dezvoltata. Tin minte toate micile intamplari care m-au marcat. Unii spun ca eram prea mic atunci ca sa inteleg ce mi s-a intamplat. Da atunci nu intelegeam dar tinand minte tot acum la maturitate si prin comparatie cu ce traiesc azi pot intelege mai bine ce am trait si atunci.

    In primul rand remarc diferenta enorma pe alocuri de atmosfera, de ceea ce inseamna relatie interumana, de ceea ce inseamna dezvoltarea unui adolescent s.a. intre perioada de acum si cea din anii ’80. Lucruri care astazi par de neconceput atunci erau uzuale. De exeplu, bataia incasata de profesori la scoala, atunci era ceva care facea parte din procesul de formare. Erai palmuit, urecheat, smotocit pentru a te indrepta. Daca parintele afla ca profesorul ti-a facut asta aveai toate sansele sa-ti faca si el intocmai. Astazi, profesor fiind, stai smirna in fata elevului pentru ca acesta are drepturi. Elevul a devenit intre timp o institutie care nu te mai lasa pe tine sa-ti faci de cap.

    Apoi observ un alt aspect care poate parea ca o divagatie in contextul de fata. Astazi un tratament brutal aplicat unui animal apare pixelizat pe micul ecran considerandu-se inacceptabil, traumatizant de vazut in clar pentru un copil. Dar sa ne amintim ca in urma nu cu multa vreme copiii din mediul rural si chiar cei din yonele periferice al oraselor asistau cu nonsalanta la sacrificarea de animale. Asta in cazul in care nu participau ei insisi la asa ceva. Pentru copilul de la tara chiar si astazi asa ceva e un simplu fapt de viata. Pe timpul comunismului asa ceva se intampla des si la oras. Eu am destule astfel de amintiri si desi imi repugnau eram o raritate. Pentru partenerii de joaca animalul respectiv treuia sa moara si gata.
    Si iata ca anii au trecut si niciunul dintre acesti fosti parteneri de joaca nu a devenit intre timp un criminal sadic, un terorist familial, un bataus notoriu. Si nici copiii de la tara cu parinti care sacrificau porcul de Craciun in vazul lor n-au devenit niste brute fara inima gata sa implante cutitul in tine pentru ca nu le place mutra ta.

    Deci iata doar doua aspecte: corectia fizica a profesorului (urmata deseori de cea a parintelui) si sacrificiile de animale, cu care copiii in comunismul anilor ’80 erau familiarizati, cum astazi au devenit de neacceptat. Aspectele de mai sus si copilaria nu mai au loc in aceiasi traista acum.

    Nu spun ca era mai bine atunci. Ba inclin sa cred ca e mai bine fara cele doua practici. Vreau doar sa notez diferenta de viziune asupra vietii, de optica. E ca si cum cineva ti-ar spune incontinuu, incepand de maine ca tuica e de neacceptat pentru organism. OK, putem discuta acest aspect dar te intrebi totusi cum au putut trai generatii intregi cu tuica ? Asa cum ne putem intreba cum au putut trai inaintasii nostri in perioada copilariei cu bataia dascalului si cu sacrificiile de animale in curte si totusi sa ajunga la maturitate sanatosi tun si la trup si la cap ? Te intrebi pur si simplu.

    In alta ordine de idei, daca observam aceste diferente mari intre anii ’80 si acum, atunci mai putem sa percepem diferenta dintre viata unui copil normal din anii ’50 si cea a unui copil normal de astazi ?

    Daca ne gandim la ce consideram a fii absolut necesar pentru copiii de azi atunci cred ca ne este foarte, foarte greu sa concepem cum cei care au copilarit in comunism, au ajuns intregi la maturitate si ca sa vezi, au mai lasat si urmasi. Caci dupa standardele actuale un copil n-ar putea nici sa supravietuiasca, d-apoi sa se mai si dezvolte normal, daca i-am oferi un stil de viata precum acela din urma cu cateva decenii.

    Evolutie ? Involutie ? Poate si una si alta. Imi e greu sa spun …

  4. […] Copiii din comunism […]

  5. […] Copiii din comunism […]

  6. apropo de nostalgii, am gasit asta intr-o librarie ieri:
    http://www.infatablocului.ro/

  7. […] Copiii din comunism […]

  8. […] Copiii din comunism […]

  9. […] Copiii din comunism […]

  10. […] Copiii din comunism […]

  11. […] Copiii din comunism […]

  12. […] Copiii din comunism […]

  13. […] Copiii din comunism […]

  14. […] Copiii din comunism […]

  15. […] Copiii din comunism […]

  16. […] Copiii din comunism […]

  17. […] Copiii din comunism […]

  18. […] Copiii din comunism […]

  19. […] Copiii din comunism […]

  20. […] Copiii din comunism […]

  21. […] Copiii din comunism […]

  22. […] Copiii din comunism […]

  23. […] Copiii din comunism […]


Spune-ți părerea

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Categorii

Skepsis

Audiatur et altera pars

JURNAℓ SCOȚIAN

parohie virtuală

Valeriu Nicolae

This WordPress.com site is the cat’s pajamas

,,Cultura e finalitatea tuturor societăților" (Eugen Lovinescu)

Horvath Liviu Blog

„DACĂ NU CITEȘTI CĂRȚI BUNE, VEI CITI CĂRȚI PROASTE.DACĂ NU CONTINUI SĂ GÂNDEȘTI RAȚIONAL, VEI GÂNDI IRAȚIONAL. DACĂ RESPINGI SATISFACȚIILE ESTETICE, VEI CĂDEA ÎN SATISFACȚII SENZUALE.” C.S.LEWIS

Prolegomene

(pre)feţe la diverse

Revista Creștină

Revistă de formare și informare - scrisă din perspectivă creștină

Daniel Bulzan

Poate nu merita sa fie citit, dar merita sa fie spus.

Gânduri despre știință și credință

Ce semnificatie are pentru mine știința secolului XXI

Pasarea Phoenix Remixed & co

© Alexandru Nădăban

Daniel Lucescu

"Nu sunt PERFECT.."

doarlitere

împrăștiind literele printre litere construim cuvinte

Persona

Personal blog of Danut Manastireanu

Alonewithothers's Blog

Smile, without a reason why. Love, as if you were a child.

Ciprian Terinte

veritas vos liberabit

The Institute of Middle East Studies

To bring about positive transformation in thinking and practice between Christians and Muslims in the Middle East and beyond

Daniel's Think Tank

Daniel Manastireanu's Blog

According to Sam

What underlines how we say things cannot itself be said

Reflecții creștine

Andrei Pătrîncă

%d blogeri au apreciat asta: