Voi cum înjurați?

http://www.wpclipart.com/
http://www.wpclipart.com/

Stați, nu dați cu pietre și nu rostiți anatemele! Încă n-am apucat să spun nimic. Este un banc… cam vechi, dar ilustrează foarte bine ce vreau să zic.

Un băiețel stătea foarte atent pe lângă un pastor/preot care își repara gardul. Întrebat de ce stă acolo, băiatul a răspuns: „Sunt curios ce zice un pastor/preot când își dă cu ciocanul peste degete”. Aceeași curiozitate mă macină și pe mine.

Mânia nu cruță pe nimeni, e o provocare chiar și pentru cei mai sfinți dintre oameni (a se vedea Biblia și Patericul, pentru început). Numai Cristos a reușit să dea expresie unei mânii sfinte și justificate. Noi, ceilalți, luptăm cu tot felul de mânii impure și riscante ori chiar criminale.

Îmi asum riscul să presupun că majoritatea muritorilor au nevoie de o formă de exprimare a mâniei, fie că sunt ei atei, agnostici sau creștini fervenți. Iar una dintre formele cele mai la îndemână pentru exprimarea mâniei (includeți în acest nume generic tot ce ține de enervări zilnice sau furii de durată) este înjurătura.

Se spune că înjurătura este o formă denaturată a blestemului. Dar ar trebui adăugat și că blestemul presupunea nu doar gesturi făcute la furie, ci era adesea un proces metodic, elaborat, care includea ritualuri și recuzită.

Înjurătura nu este atât de complexă, ci este un gest aproape necontrolat, funcționând ca un fel de paratrăsnet pentru descărcarea tensiunii interioare. Prin asta nu spun că ar fi bună sau de apreciat, ci doar încerc să îi dau un profil.

Revin acum la problema inițială: ce spune pastorul/preotul – dacă încă n-a ajuns la o treaptă a desăvârșirii care să-i permită să nu reacționeze defel – atunci când își dă peste degete? Dar când cineva îi toacă nervii mărunt? Dar când e surprins de o boacănă pe care o fac copiii și care-i strică lui socotelile?

De fapt, nu pastorul sau preotul mă interesează pe mine, ci fiecare creștin în parte. N-o să mă prefac că n-aș ști de existența așa-numitelor „sudalme pocăiești” sau „înjurături încreștinate”. Am auzit destule de la oameni din toate categoriile. Unii sunt acum pastori (o să încerc să trag cu urechea dacă ajung prin preajma lor).

Mă interesează însă, la modul cel mai serios, chiar dacă postarea mea pare mai degrabă șugubeață, mă interesează așadar cum găsiți cu cale să dați glas mâniei care vă cuprinde. Sau cum o sugrumați fără să faceți ulcer și ateroscleroză? Ba merg și mai încolo și întreb: ce îi învățați pe copiii voștri să facă? Loviți cu pumnii în perne, cum sugera un psiholog? Sau reușiți să practicați rugăciunea care să detensioneze momentul, cum sugerează avva Evagrie Ponticul?

Știți bine, mai ales cei duși pe la biserică, cum că slobozenia limbii este foarte adesea – și pe bună dreptate – pusă în relație cu virtutea și cu (in)capacitatea individului de a-și pune frâu pornirilor firești.

Nu voi sugera, prin urmare, că ar trebui să stabilim un set de înjurături acceptabile. Dar cred că trebuie să găsim modalități de a scurtcircuita în mod creștinesc acele accese de furie de care foarte puțini mai scapă în zilele noastre.

Discutam cu un amic zilele trecute – de acolo mi-a și venit ideea acestui text – despre cuvintele pe care le folosim în momente de tensiune ca să dăm glas frustrării, furiei, stresului etc. Aveam amândoi un scurt pomelnic, dar nu sunt autorizat să le spun pe ale lui, iar pe ale mele nu vreau.

Se poate discuta mult pe această temă, dar, în afară de îndemnurile bisericoase care stabilesc un standard just și foarte înalt totodată, nu prea am găsit nici înțelegere foarte multă pentru ieșirile în decor (adică pentru cei care scapă câte-o „perlă” atunci când și-ar dori mai puțin), nici soluții aplicabile.

Am găsit la părinții pustiei niște sfaturi, dar ei le dădeau foarte drastic, pentru niște oameni extrem de scumpi la vorbă, nu ca noi. Mă gândesc că ar trebui actualizate într-o formă utilizabilă în secolul nostru și de către genul de oameni foarte vorbăreți care suntem.

Așadar, ce ziceți când vă mâniați? Ce faceți ca să nu vă mâniați? Ce faceți după ce v-ați mâniat și ați scăpat porumbelul pe gură? Cum vă învățați copiii să-și controleze accesele de furie? Dacă admitem că exită o legătură strânsă între cuvânt și caracter, în ce măsură socotiți că vă caracterizează derapajele sau, mai degrabă, regretele ulterioare? Pe scurt, cum gestionați furia și înjurăturile, știind că cine își stăpânește limba a ajuns desăvârșit?

Anunțuri

40 de gânduri despre “Voi cum înjurați?

  1. Nu vreau sa aduc ofranda sudalmei sau sa o scuz….Omul, dupa cum stim, este un microcosmos si cam greu sa pui o regula universal valabila. Pe parcursul unei zile acumulam tensiune precum un Vulcan….care la un moment dat va exploda…Cum putem sa ne detensionam? fiecare are modalitatea lui de lucru: unii suduiesc, altii fac sport, altii merg la pescuit, altii se uita la un film sau asculta muzica…dar nu tot timpul iti iese asa cum iti planuiesti si atunci, bummm si SUDALMA….Cred ca, inainte sa aratam cu degetul ar fi bine de vazut cauza Sudlamei si de acolo sa incepem tratamentul. Cand sti cauza poti sa incepi si tratamentul efectului. Asa cum spuneam, nu este o regula universal valabila ci tine de fiecare din noi in parte.. Astept alte pareri sa vedem ce piste vor fi abordate….

    • Eu m-am legat doar de mânie (și de variantele ei) drept cauză a sudalmei. Dar, după cum se vede din comentarii, discuția s-a extins. E drept că se tratează cauza, iar apoi dispare și simptomul – asta ar fi abordarea mai adecvată. Însă cred că există și un fel de inerție (am văzut-o la oameni convertiți la maturitate), care persistă și după ce cauza a fost eliminată.

  2. Ne-cuvântarea verbală a mâniei nu înseamnă că ea nu există, mai ales că buzele strânse și ochii ce scapără pot spune mai multe decât o mie de … înjurături. Eu m-am dotat cu doua înterjecții pe care le strecor la nevoie asezonate cu tonul și întensitatea cerută de situație.

    • Ai dreptate, tocmai din această pricină am făcut trimitere la încă niște texte pe aceeași temă, ca să dau un context mai lar discuției.

      Cât despre interjecțiile tale, se pare că ești mai desăvârșit sub aspect lingvistic, că interjecțiile ți le poți inventa tu și să sune chiar poetic, melodios. Dar știu cei care te cunosc ce „partitură” e în spatele lor 🙂

  3. Eu nu injur de felul meu, cand ma enervez si ma enervez destul de rar, iese din mine asa un oftat apasat, cred ca face cat 10 injuraturi iar cand oftez si mai apasat, in termeni juridici se cheama tentativa de omor …… iar cand, foarte , foarte rar, doar cineva care comenteaza pe acest blog m-a vazut si-n situatia respectiva, cand vorbesc monoton, monosilabic si cu glas abia auzit …. poti sa-ti sapi groapa ca te ajut cu drag s-o umpli .

    Nu stiu ce sa zic, Teo noi am mai vorbit pe tema aceasta facand referire la un prieten comun, pentru unii e mai usor, asa sunt ei din nascare, mai blanzi, pentru altii e cruce, fac eforturi considerabile pentru a-si pastra echilibrul si-s de admirat pentru aceasta.Daca e sa te descarci printr-o injuratura, fa-o, decat sa porti manie si ura ca nu i-ai spus ce se tinea de el! Ai de castigat din doua parti: o data ca te-ai racorit, apoi ca te-ai bagat in gura haitei crestine si au ei ac de cojocul tau, te supun la un tratament de smerenie fortata, daca te mai pun si-n banca de rusine( se mai practica chestia asta prin bisericile neoprotestante?), sfant ajungi, ca pana la sfarsitul vietii tale te va urmari acea injuratura, nici la poarta raiului nu te vei scapa de ea, o vei scapa printre dinti de nervi ca s-au bagat altii in fata ta, tu care ai stat cinstit la coada asteptand sa-ti vina randul…

    Cea mai buna metoda de temperare a nervilor, in fiecare casa crestina sa fie un loc sacru, ca o icoana, un perete pe care sa scrie mare cu litere rosii( cand te infurii, culoarea rosie te infurie si mai tare deci efect garantat), sa scrie: LOC DE DAT CU CAPUL! La cei foarte nervosi sa fie amenajata si-o pista de alergari spre locul de dat cu capul, la nevoie se pot presara pe pista si pioneze ca sa fie cu adevarat o VIA DOLOROSA …

    Pentru cine este interesat pot sa dezvolt acest subiect, idei am, nu-i problema, ma si minunez de unde-mi vin? N-o fi cumva inspiratie divina? As vrea eu, de fapt si Lucifer tot divin este, mai putin luminos dar destul cat sa ne orbeasca cu stralucirea lui…

    • Locul de dat cu capul e o idee interesantă. Ce simplu trebuie să pară totul pentru cei care sunt foarte blânzi din fire. Noroc că nu noi suntem că măsurarea virtuților. În orice caz, într-o anumită măsură (apropo de discuția noastră) înjurătura e o problemă de estetică decât de spiritualitate. De spiritualitate ține cauza ei și tratamentul de ansamblu.

  4. Da, interesanta problema asta a injuraturii …

    E si ea o chestiune ce tine de cultura unui grup social. Unii mai scrupulosi ar vorbi de subcultura. In fine … injuratura poate avea mai multe resorturi. Eu am fost atent la acest aspect. Poti sa injuri intr-un moment de furie cum poti, la fel de bine, sa rostesti cate o injuratura la fiecare trei cuvine. Poti sa injuri la suparare cum poti sa injuri si la bucurie.
    Un lucru e cert: prin injuratura poti exprima o gama larga de sentimente. Sunt anumite populatii pentru care injuratura e un mod firesc de comunicare. Cei care au avut de-a face mai mult cu tiganii stiu la ce ma refer. Mai bine zis cu o parte dintre acestia. Dar cu o buna parte. Injuratura e raspandita la orice popor dar cred ca tiganii sunt inegalabili. Am auzit de oameni cu pregatire intelectuala, care admirau ,,incarcatura de spirit” a balabustelor cand aveau a se ,,descarca” pe ceva sau pe cineva. Stiu un caz de astfel de personaj subtire care a facut experienta de a zgandari o data o florareasa pentru a obtine de la aceasta spectacolul mult dorit. Mi-a spus ca n-a fost dezamagit de rezultat dar si-a exprimat regretul ca n-a avut la el un reportofon sau macar un carnetel si un pix sa consemneze ,,podoabele” care i-au mangaiat auzul. I-am raspuns ca asta-i un soi de perversiune dar in sinea mea, marturisesc ca l-am invidiat un pic pentru faptul ca a gasit frumosul acolo unde mie mi-ar fi fost peste putinta.

    Acum, despre mine, mai fac o marturisire si spun ca practic injuratura. O practic in situatia pe care ati mentionato in textul dvs.: atunci cand imi dau cu ciocanul peste degete. In genere injur situatii si mai putin oameni. In mod cert exclud cele sfinte din arsenalul meu de injuraturi. Ma rezum la sexualitate. Dar sa stiti ca am intalnit rar barbati care sa nu injure absolut deloc. Si, mai rar, am intalnit astfel de barbati care sa-si impuna sa nu injure. cred ca pentru barbatul mirean, neinitiat in cele sfinte, a nu injura e o chestiune fortata, cumva nefireasca si usor ipocrita. Ma refer la cei care fac parada de faptul ca nu injura. Cred ca atata timp cat avem de-a face cu o descarcare si atat, injuratura nu ne trage in jos.
    Acum imi cer scuze pentru misoginism, dar daca vreti o parere sincera, personal accept injuratura numai ca apanaj al barbatilor. Din pacate, in prezent elementul feminin ne ajunge din urma si uneori, chiar ne depasesete.

    • Se spune despre români că ar fi foarte creativi în înjurături. Știu că se studia semnificația ontologică a trimiterii la orgini. Dar eu tot cred că ne place nouă se ne considerăm foarte buni la treaba asta. Sigur vor mai fi și alte nații foarte inventive.

      Ați atins un aspect pe care l-am remarcat și eu: din punct de vedere estetic, îmi pare mult mai dizgrațios când înjură o femeie decât când înjură un bărbat. O fi o prejudecată sexistă, dar mie mi se pare că asta denotă că acordăm femeilor credit că ar fi în stare să se exprime mai elegant și mai îngrijit (nu că le-am condamna la un puritanism al limbajului).

      Din aceste „bube, mucegaiuri și noroi” se pot isca „frumuseți și prețuri noi”?

      • Pai macar la injuraturi sa fim si noi in capul listei ca in rest ne situam mai mult pe la coada.

        Acum, despre femeile care injura … Stiti, eu m-am nascut si am crescut in margine de Bucuresti, si cu tigani, si cu tarani proaspat veniti la oras si cu caini vagabonzi din belsug si cu muncitori, intr-un cuvant cu toate tipurile care compun o periferie de metropola balcanica. Ei bine, cand eram copil si adolescent prin anii ’80-’90 intre noi puberii, fetele, ciudat, nu prea injurau. Baietii se exprimau in voie, fetele insa mai putin. Erau frecvente situatile in care unul dintre noi, cand mai scapa cate o injuratura fara sa se uite in jur, primea cate o palma peste ceafa insotita de intrebarea retorica ,,Bai, nu vezi ca-i o fata langa tine ?”. asta de la unul care injura la fel. Exista un soi de inhibitie, o chestie neconstientizata dar prezenta. O simteai. Era un aspect prin care se facea deosebirea intre sexe. Exceptie mai faceau tigancile. De altfel, daca injurai prea mult si prea smumos erai intrebat daca nu cumva faci parte dintre membrii etniei cu pricina.

        Acum parca s-au schimbat rolurile. Fetele si-au insusit cu brio injuraturile barbatilor. Le folosesc cu aceeasi voluptate si cu acelasi firesc. Cand spun fete, ma refer la romance neaose nu la tiganci. Primele au ,,luat fatza” ultimelor. Cel putin asta-i parerea mea.

        E trist sa vezi o fata frumoasa injurand. Si mai trist e cand afli cu aceasta ocazie ca are … penis.

        • Da, anatomia pare să fi suferit modificări misterioase…

          Acea inhibiție față de femei/fete era oare doar din pricina educației sau (cum sper eu) una mai adânc înrădăcinată? Există mai multe semne ale defeminizării (dacă o pot numi așa) femeilor. Dar lasă că se efeminează bărbații 🙂

        • Da, dar barbat care sa injure de sexul lui feminin inca n-am auzit.

          E poate si asta o latura a feminismului: unele tin sa arate ca pot fi ca barbatii, in timp ce barbatii, iata, nu se prea inghesuie sa arate ca pot fi si femei. Fenomenul invers intarzie sa apara. Cel putin in planul injuraturilor.

  5. Ah, Teo, tu ne intrebi pe noi ce spunem cand ne maniem, sau cum facem sa nu ne enervam, si tu la randul tau nu vrei sa te destainui? citez din textul tau: „Aveam amândoi un scurt pomelnic, dar nu sunt autorizat să le spun pe ale lui, iar pe ale mele nu vreau.”
    sau e doar o provocare la…furie?

    • Corect, domnule Stanciu, dvs. injurati sau nu ? Iar daca da, atunci cum o faceti: urat sau … frumos ?

      Atentie ! Intrebarea e cu ,,fatza zambitoare”.

      • Citindu-l pe Eugen, ma simt obligat sa fac o precizare in ceea ce ma priveste: am zis ca eu nu injur dar avand in vedere mediul in care am crescut, pot sa pun pariu ca pot sa injur 15 minute fara repetitie, la cate injuraturi am auzit la viata mea . Imi aduc aminte de un incident din adolescenta, nu stiu cat aveam , 17-18 ani, taica-meu mi-a zis sa montez mobila de bucatarie, avand in vedere ca l-am ajutat s-o faca , normal ca stiam si s-o montez, si nu mi-a iesit ceva si m-am chinuit mai bine de-o ora, acesta a fost pragul meu de rezistenta psihica, si mi-am dat drumu, eu care n-am injurat in viata mea pana atunci si nici de-atunci incolo! Ieseau din mine de parc-ar fi fost versuri, o fluenta si-o muzicalitate de-ti era mai mare dragul sa ma asculti. Chiar si eu ma ascultam cu invidie in timp ce injuram. Nu stiu cat a durat dar a durat, intr-un final cand m-am oprit aud o voce abia soptita in spate: Pruncu meu cel bun… Maica-mea … 🙂

      • Pai n-ai citit, a zis , pruncul ei cel bun!De ce sa fi spus , bun, daca n-ar fi fost mandra de mine? Ce calificativ poate sa fie acesta decat FB, mandria ca ,,invatatura” va fi transmisa mai departe chiar daca deocamdata este tinuta la ,,secret” , cand va veni momentul va fi transmisa generatiei urmatoare prin viu grai asa cum s-a facut din neam in neam …

    • Înjur de mamă… de mama focului, vreau să zic 🙂 Serios vorbind însă, e clar că sunt mai reținut în public și mai slobod în privat. Iată și un punct de plecare pentru o soluție: să ții minte că tot timpul ai un „public”.

      Nu mă sperie atât de mult faptul în sine de a înjura – unii o fac cu bunăvoință, de parcă ți-ar spune vorbe de alint -, deși există înjurături absolut scârboase, însă mă sperie mai tare ce îl determină pe un om să recurgă la asta. Și nu pe cazul general, ci în cazul meu specific. Mereu mă întreb, când mai zic lucruri mai nerumegate de ce am ajuns să fac asta. Aia-mi pare tema cea grea.

  6. „Alduie-te!” si cu public, si singura, depinde de atmosfera. restul raman acasa.

    cum sa tratezi mania? spunand-o. cumva ingurgitabil. eu cred ca e o falsa impresie ca tacand-o esti crestinul bun, sfant, care vrei sa fii si nu poti. daca n-o comunici, se aduna si la un moment dat face bum intr-un mod in care il va speria si pe purtator. tacerea ne face mai ipocriti, nu mai sfinti. iar cumulul de manie ne va face sa uram pentru ca ne vom uri inconstient si pe noi ca vom continua sa ne maniem – oricum o vom face, ca oameni suntem – fara sa-i oferim iesire. nu e un semn de iubire ca nu ne aratam maniosi, ci unul ca exista ceva mocnind inauntru in secret, semn de indepartare inceata si sigura de celalalt etc. Dupa mine, tacerea e un chin teribil pentru suflet: si pentru manios, si pentru sursa. si adesea o mai mare insulta decat o injuratura, care inseamna totusi comunicare, asteptarea unei rezolvari, a unui protest.

    • Este un pastor care zice (nu ca înjurătură): „să te alduie Domnul”. N-are legătură cu tine, nu? 😉

      Despre tratamentul mâniei, am dat un link spre o recenzie la cartea lui Evagrie ponticul. Merită citită. Cartea, nu recenzia!

  7. Tare subiectu’! Ca oameni is si pocaitii … Crescand intr-o casa in care s-a injurat, inclusiv „pocaieste”, mi-e teama de ce pot scapa la nervi. Din fericire, in 90% din cazuri ies intejectii. Vorba cuiva dintre comentatori, fac insa cat niste injuraturi zdravene. Tre’ sa recunosc ca desi sunt creativa, la astea am un handicap din cauza istoricului personal. Mi-e dat insa desut sa aud niste injuraturi pocaite atat de creative, ca ma infior dupa ce mi le traduc. (am nevoie de traducere, desi sunt in romana, pentru ca la prima vedere par un indemn oarecare, cand colo – ditamai blestemul.

    • Deci te temi că ai putea să-ți faci surprinze neplăcute, ai? Florin (Betea) îmi zicea despre un tip care a înjurat, fără să se repete, vreme de câteva ceasuri. Tehnic e o performanță, dar tot te ia groaza de cât moloz a acumulat omul săracu.

      Prin sat, în copilărie, am auzit tot felul de înjurături pocăiești, dar unele erau, cum zici, îngrozitoare. Adevărate blesteme părintești. Foarte urât!

  8. La Sibiu, pe vremea fratelui Mircu Cocar, era un frate mai subțire la minte. Un altul a venit să se plîngă fratelui Micu că respectivul, numai lui, în loc să-i spună ,,pace“, îi tot spune ,,căldură, multă căldură“. Fratele Mircu s-a dus să ceară o lămurire. ,,Păi, frate, noi n-avem voie să înjurăm. Așa că-i zic ,,căldură, multă căldură“ că nu-i mai pot zice ,,arzăte-ar focu“!

  9. Tine de temperament … și de ”capsa pusă”. Mai scap variante ”îngăduite” de religie (…) și pe ici pe colo trec pe tărâmul animalelor. Și uite așa până într-o zi când … cineva îmi taie calea … iar eu tai vorba cu: ”No bagă-te …”. Junioara se juca pe bancheta din spate … și-mi continuă varianta nespusă …”vaco”. M-am făcut mic … am înghițit în sec (…) și am învățat lecția.
    Citisem un articol pseudomedical în care se aduceau argumente în favoarea celor care înjură … cum că la dânșii riscul de a face infarct … e mai mic. O fiiiii… dar aștept ca cineva să omologheze câteva variante …
    Acum … lucrul care mă irită e faptul că românii au variante de înjurături în care Divinitatea apare des, prea des … În cazul acesta înjurătura … se încadrează la …”luarea Numelui lui Dumnezeu în deșert”… și atrage … pedeapsa.

    • P-asta cu infarctul n-o știam. Dar e de ținut minte 🙂 Probabil că cei care înjură nu pun atât de mult „la inimă” toate supărările, ci se descarcă imediat și trec mai repede peste neplăceri. Funcția terapeutică a înjurăturii… Cum spuneam și în text, recunosc funcția de paratrăsnet a înjurăturilor și cred că are beneficiile ei. Însă revin la problema mult mai spinoasă a vorbirii „dreasă cu sare”. Soluțiile sunt pe muchie…

      Despre înjurăturile cu Dumnezeu n-am o părere, decât că sunt teribil de scârboase și estetic. Teologic, sper că sunt o formă de inconștiență. Și atât.

      • Am fost invatat ca lucrurile sunt zugrăvite doar în alb și negru. Ani întregi am încercat să-mi neg reacția ”negativă” la diverși stimuli. E rezultatul unei îndoctrinări greșite. Aici nu invinovatesc pe nimeni. Bucatele sunt diverse … și aici vorbesc de temperament. Mă gândesc la Luter … Personal cred că între stimul și reacție există un spațiu. Atunci când Divinul e acolo … reacția, chiar și mai puțin dreasă cu sare, nu provoacă … evenimente nedorite. Am două variante: să-mi educ vocabularul (reacția) … sau să caut Divinul și să nu mă îngrijoreze efectul.
        Uffff…. încă sunt sub efectul căldurii …sper că m-am făcut înțeles.

        • Confirm același tip de „îndoctrinare”. Sunt de acord cu ideea spațiului dintre stimu și reacție. Cazul particular ar fi, în rău: distanța dintre păcat și ispită; în bine: distanța dintre dorința de a face binele și fapta ca atare. Am găsit asta (destul de târziu) la părinții Bisericii: fiecare bine (intenția, gândul, gestul, împlinirea efectivă) e mai mult decât nimic; de asemenea, oriunde te-ai opri din rău (la gândul inițial, la cochetarea cu acel gând, la voința de a păcătui, la jumătatea faptei, chiar după ce ai păcăuit – să mărturisești și să nu adaugi alt păcat peste el) tot e mai bine decât să nu te oprești deloc. Mi se pare de mare folos să știi că există toate aceste etape pe traseul de la gândul care se naște în minte și fapta care poate fi văzută public.

  10. Foarte interesant.

    Eu cred ca înjurătura este un barometru. Şi îţi arată ce ai în suflet. Nori de furtună, nori de grindină sau ceaţă, rouă …

    Înainte să mă întorc la Dumnezeu, înjuram continuu şi din orice. Ba chiar punker fiind atunci, nu mai îmi ascultam muzica. Migrasem spre BUG şi devenisem fan Paraziţii. (Îmi aduc aminte că în vremea Crăciunului, secretarea a venit la mine cu un CD de colinde ca să nu mai audă porcăriile nesfârşite de dimineaţa până seara. :))

    Şi apoi, când am ascultat prima dată psaltică mi s-a rupt parcă o vrajă.

    De atunci înjur mult mai rar. Nu mai folosesc cuvintele urâte atât de mult. A început să mă deranjeze (e vorba de sentimentul de ruşine) o discuţie deocheată.

    Dar când mă trezesc înjurând sau spunând măscări, atunci pot să văd că m-am rugat mai puţin, că m-am gândit mai puţin la Dumnezeu, că m-am afundat în lumesc mult peste necesar.

    Sincer, nu cred că o persoană care se roagă din inimă poate să mai înjure. Deci în concluzie aş spune că înjurătura iese din inimă. Iar pentru o persoană preocupată de Dumnezeu aceasta poate să fie folositoare pentru că îi arată cu adevărat starea interioară a inimii.

    În ipoteza a ceea ce am spus mai sus şi dacă luaţi în calcul că dorinţa de înţelegere a mea este mult peste dorinţa de a face zavistie, v-aş pune o întrebare:

    Cum poate atunci un creştin care l-a primit în inimă pe Hristos să înjure?

    – există la dvs ceva dogmatic care afirmă că Hristos intră în inimă şi rămâne acolo tot timpul?
    – intrarea în inimă este trupească? sau cum să spun, sub ce formă intră şi stă?

    Evident că răspunsurile pe care le caut sunt cele de la dvs. Pentru că teologiile creştine universitare tind să fie autiste.

    • Mi se pare interesantă și plauzibilă ideea cu barometrul. În special observația că înjurătura ar fi folositoare mi se pare că, fără să salveze înjurătura, îi dă o utilitate (dacă putem folosi aici acest cuvânt) duhovnicească. Practic propuneți o transfigurare!

      În teologia evanghelică, convertirea este esențială. Experiența, din câte înțeleg eu din ce mi-ați zis despre dvs., vă e destul de cunoscută, atâta doar că v-a dus către Ortodoxie, nu către evanghelici. De aici înainte însă, lucrurile sunt destul de contradictorii. Se vorbește, după cum probabil știți, despre „pierderea mânturii”. Calviniștii nu cred că se poate pierde, arminianiștii cred că se poate pierde.

      Pe o altă direcție a discuției, se vorbește despre sfințire și progres spiritual (vârste ale vieții spirituale, dacă vreți). În general, se admite că omul încă mai poate comite păcate dintre cele pe care le comitea și înainte, însă, cum spuneați, mult mai rar și acestea devin excepția, nu regula.

      În ce mă privește, refuz să mă poziționez foarte clar în raport cu predestinarea și liberul arbitru. Dar cred că există o evoluție spirituală care presupune o conștientizare progresivă a păcatelor (din ce în ce mai subtile) și o transfigurare a răului din viața fiecăruia. Prea multe certitudini mi se par suspecte în acest domeniu. Dar, la cât am înțeles până acum, mi-e destul de limpede că e foarte greu de judecat un om după ceea ce se vede în afară. Fiindcă, pentru mine, de exemplu, e simplu să par răbdător – chestie de temperament – pe când un coleric pare evident mai puțin virtuos pe lângă mine și, de fapt, ar putea fi exact pe dos.

      În ce prevește prezența lui Cristos, nu știu cum anume se definește. Eu m-am uitat mereu spre ortodocși sau catolici când am vrut să înțeleg ceva. Am citit despre rugăciunea inimii, am citit despre sacramente. Așa că răspunsurile mele pe aici și-ar căuta niște rădăcini. Dacă am înțeles eu bine – fără să fi auzit predicându-se despre asta prea rar – totul se consideră că se întâmplă la nivel spiritual, adică fără o localizare anume și fără să poată fi descris prea precis. Cred că și această imprecizie are avantajele ei.

      • V-am întrebat despre Hristos primit în inimă pentru că înjurătura este o expresie a urii care o consider că iese din inimă.

        Dacă Hristos este în inimă, şi la figurat, nu mai este loc de ură. A fost topită, transfigurată şi scoasă din trup prin lacrimă. Şi o astfel de persoană, cu Hristos în inimă nu mai poate înjura. Îşi dă cu ciocanul în deget şi zice … Au!!!

        V-am întrebat că am văzut tineri cu biblia în mână întrebând: L-ai primit pe Hristos în inima ta?!?!?!

        Şi întrebarea e dură pentru că mă duce cu gândul la minciună. Orice ortodox şi-ar lepăda credinţa pentru al primi pe Hristos în inimă. Îţi dai seama ce bogăţie şi lumină în acel suflet în care Hristos e în inimă?!?!?! Cred că şi papa s-ar lepăda. Şi dalai lama. :).

        Şi totul se duce pe râpă când ţi se explică că faci aşa: te duci acasă, te închizi în cameră şi zici: Doamne Hristoase vino în inima mea! Şi gata El vine!!! Şi s-a terminat cu problematica mântuirii.

        De aceea, ce am citit la părintele Cleopa mi se pare mai aproape de ceea ce pot face ca să îmi umplu inima de iubire pentru Hristos.

Spune-ți părerea

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s