Dezlegarea ghicitorii (februarie)

Când am citit fragmentul cu pricina, mi se părea surprinzător de actual. Mi-am zis atunci că, dacă n-aş fi ştiut că citesc o carte scrisă de G. Călinescu şi publicată în 1933, mi-ar fi fost destul de greu să mă dumiresc, până ce mai găseam şi alte indicii. Tocmai fiindcă era vorba despre un individ pentru care prezentul şi el însuşi reprezintă cam tot ce e important pe lume.

Dincolo de asta, Cartea nunţii – căci despre acest roman e vorba – m-a lăsat mai degrabă cu atmosfera. E oarecum obositor limbajul preţios şi vetust al autorului.

Cât despre voturi, s-au adunat cam aşa: 3 la 1933, 2 la 1965, 2 la 2004 şi 1 la 1998. Precizez că „Arta fugii” a răspuns corect şi foarte prompt – felicitări! –, dar nu i-am aprobat comentariul cu pricina decât la sfârşitul perioadei de „vot”. Altfel îmi sabotam singur ghicitoarea.

Când a apărut cartea?

Vă propun să identificaţi (ori să aproximaţi) anul în care a apărut cartea din care face parte personajul descris în fragmetul următor:

„Pentru B…, evenimentele istorice pluteau într-o ceaţă deasă ca aceea care cade câteodată iarna, umplând cu bumbac vânăt toate străzile. […] Era convins că Grigore Alexandrescu a scris Înşiră-te Mărgărite şi că Eminescu a murit de curând. De altfel tot ce data de dinainte de… anul naşterii sale, pierdea orice precizie cronologică. Iulius Cezar devenea contemporan cu Mircea cel Mare şi Napoleon I cu Vlad Țepeş. B… nu era deloc sensibil la ruşinea surprinderii în ignoranţă şi când un coleg îl făcea atent asupra erorii, el răspundea incredul şi indiferent […].
În schimb erudiţia lui B… în materie sportivă era considerabilă…”

Dezlegarea ghicitorii (ianuarie)

Iată care este situaţia la „închiderea urnei” (orele 20.00). Din totalul de 20 voturi, George Coşbuc a adunat 2, Ion Creangă a primit 1, I.L. Caragiale 3, Ion Heliade Rădulescu 2 şi Vasile Voiculescu 12. În consecinţă, câştigătorul este… I.L. Caragiale, aşa cum aţi ştiut, intuit sau bănuit unii (textul prezentat de Aurel Mateescu este, într-adevăr, scris de acelaşi autor).

Preocuparea mea mai insistentă pentru Caragiale este relativ recentă. Mi-a plăcut mereu, dar n-am fost foarte curios să citesc şi altceva decât prevedeau programele şcolare. În ultima vreme mi-am schimbat acest nărav şi aşa se face că am descoperit într-o librărie volumul I.L. Cargiale, Politice, cu un studiu introductiv de V. Fanache (Cluj-Napoca, Ed. Dacia, 2001). Vă enumăr câteva titluri, ca să vă fac curioşi, pe cei interesaţi: Ce este „Centrul”, Rărunchii naţiunii, Între Stan şi Bran, Politică şi delicateţe, Liberalii şi conservatorii, Termitele.

Nihil sine Deo (pag. 129-133), articolul din care am citat, m-a atras fiindcă, spre ruşinea mea o spun, nu prea cunoşteam un astfel de Caragiale, decât vag, din auzite. Textul a fost scris cu prilejul unei sărbători de 10 Mai (Ziua Regalităţii şi Ziua Independeţei) – 1897 probabil. De la început până la sfârşit are acest aspect de litanie psaltică. Interesant cum critica şi dascălii fac mare caz de rebeliunea religioasă a unui Macedonski (sau a mult mai celebrilor săi confraţi Baudelaire şi Rimbaud), dar trec sub tăcere ceea ce pare să fie o credinţă în Dumnezeu aşezată şi discretă a lui Caragiale.

Notă: Folosesc prilejul ca să anunţ că mă interesează I.L. Caragiale, Opere (în 3 volume), ediţie scoasă de Academia Română în colaborare cu Editura Univers Enciclopedic. Dacă ştiţi cumva vreun anticariat sau vreo persoană de la care poate fi achiziţionată la un preţ accesibil, vă rog să îmi comunicaţi.

Cine a scris următorul text?

Adu-ţi din când în când aminte, omule, de clipele crunte ale primejdiei prin care a fost înaltă poruncă să treci, şi ridică laudă şi mulţumire lui Dumnezeu.
Să-ţi fie zi de mare rugăciune ziua când voia Tatălui nostru carele este în ceruri a fost să te ierte pe tine şi pe ai tăi de cea din urmă durere a lumii acesteia de jos.
Nu uita în dimineaţa zilei aceleia să zici din fundul sufletului:
Doamne! În primejdie de pieire călca piciorul meu şi tu, bunule, ai poruncit să se ridice stavilă între mine şi moarte!
Prin dese perdele de lacrimi, citiseră ai mei osânda mea şi fără să se răscoale împotrivă-ţi, dreptule judecător, plecaseră zdrobiţi frunţile la pământ, căutând un locaş de veci pentru rămăşiţele mele de lut.
Spânzurat de un fir de paianjen, un fir de nimic cu căpătâiul pierdut în tăria albastră şi luminoasă, atârnam deasupra unei înfiorătoare prăpastii, ce se deschidea, cu fundul negru fără o rază de lumină, printre colţuri de stânci sparte de izbiturile de mii de mii de ani ale trăsnetului. Şi acolo, sufletul meu, deznădăjduit, o clipă a crezut că şi el va să moară odată cu greul meu trup, şi din adânc, strigat-a către tine: Doamne, auzi-mă şi mă mântuieşte.
Şi tu m-ai auzit şi n-ai vrut pierzarea mea! Ţi-ai aplecat ochiul asupra robului tău, şi mila ta a poruncit firului de paianjen să nu se rupă, şi acel de nimic fir aproape nevăzut a fost odgonul meu de scăpare!
Mulţumescu-ţi! Nihil sine Deo!

Răspunsul corect îl voi divulga peste o săptămână.