Atunci când nu se mai vede nimic

Sunt nopți când întunericul e atât de apăsător de parcă ar avea propria lui greutate. Când parcă se lăfăie peste omenire și oamenii gâfâie obosiți, încovoiați, bodogănind în barbă. Noroc că avem televizor și alte ieșiri din astea și nu simțim toți deodată această apăsare. Dar pe unii tot îi ajunge și îi cocârjează cât e noaptea de lungă.

Și nu doar că e un întuneric greu, ci mai pare și instalat definitiv. Ca și când ar fi înghițit orice lumină de dincolo de el. Ca și când ar fi capătul. Ăla pe care toți îl așteptăm, dar nimeni nu știe exact cum va fi – chiar dacă unii se laudă pe la colțuri.

În acel soi de beznă devine imposibil să mai gândești ziua de mâine. Ți se închide nu numai orizontul, ci și mintea, capacitatea de a face planuri, de a întreține fitilul acela de speranță care îți permite să spui banalități precum: mâine trebuie să dau un telefon sau să duc mașina la spălat. Totul e departe, e colosal de greu și dureros de imposibil.

Ca și cum ai locui într-un sicriu îngropat dintr-o regretabilă eroare. Și tot ce mai ai de făcut e să aștepți să se termine aerul și să vezi cum e să te sufoci.

Înțelegi atunci ca pe-o rană cât ești de singur, că nu se poate trece dintr-un sicriu din ăsta într-altul. Că lumea o să-și urmeze cursul și în absența ta. Căci s-ar putea să fii jelit, dar nu te va ajuta cu mai nimic. Că s-ar putea să ți se ducă dorul, dar nu știi dacă vei avea habar de asta sau dacă te va putea interesa.

Iar cel mai rău doare atunci străfulgerarea că s-ar putea ca toate astea să nu aibă sens, că totul e degeaba.

Publicitate

Tertulian Langa – preot greco-catolic care a făcut 17 ani de pușcărie comunistă

(screen capture de pe youtube)

Consider că e un fel de datorie morală ca, după ce mi-a fost semnalat, să popularizez și eu acest material (probabil compus din mai multe fragmente de interviuri sau mărturisiri) care îl are ca protagonist pe Tertulian Langa.

Preot greco-catolic, acesta și-a petrecut 17 ani în închisoare (e mult și să-i numeri!), ca urmare a încercării comuniștilor – dublată, se spune, și de o importantă contribuție ortodoxă – de a desființa Biserica Greco-Catolică. A fost arestat la 3 luni după căsătorie, iar când s-a întors acasă avea o fată care împlinse deja 16 ani. I-a întâlnit în acei ani pe mulți dintre deținuții care ulterior au devenit celebri ca martiri ai rezistenței anticomuniste.

Materialul e foarte amplu și destul de greu de parcurs pe alocuri din pricina oralității stilului, din pricina unor erori de transcriere, dar și din cauza culorii fontului de pe blog. Există fragmente ce se repetă, însă merită îndurată această mică caznă, fiindcă a fost ale cărui cuvinte aveau o impresionantă acoperire în practică.

Tertulian Langa a murit în 2013, la 91 de ani, însă a lăsat în urma sa (din fericire) și câteva cărți, una fiind menționată de mai multe ori în acest material, însă cu alt titlu decât cel sub care avea să apară. Iată aici o listă cu aceste cărți, publicate de editura Galaxia Gutenberg. Am găsit și o scurtă schiță biografică a monseniorului Langa.

E impresionantă credința acestui om, forța lui spirituală, inteligența, intuițiile, dragostea pentru Cristos, delicatețea față de oameni, luciditatea și mai găsiți și domniile voastre ce alte virtuți admirabile.

L-am ținut minte mai ales după ce a apărut într-un documentar despre Wurmbrand, unde îi face o descriere foarte plastică și plină de patos pastorului lutheran pe care îl vorbește de bine și în acest material scris.

Spicuiesc doar câteva „declarații” care să vă deschidă apetitul pentru lectură.

Acestea sunt cele 2 mari daruri pe care mi le-a dat Dumnezeu înafară de cele sfinte, închisoarea şi soţia, poate că soţia e doar o răsplată pentru închisoare.

Îi mulţumesc pentru perioada mea de închisoare care a fost cea mai frumoasă perioadă din viaţa mea. Cum poate fi frumoasă? Pentru că niciodată nu L-am simţit pe Hristos atât de aproape cum L-am simţit în închisoare!

Wurmbrand era aşa de slăbit încât abia îşi trăgea sufletul, răspundea tuturor întrebărilor cu multă amabilitate dar abia trăgându-şi sufletul. A fost un model de reculegere, de interiorizare, de trăire în unire cu Cristos, dar era atât de slab, atât de slăbit, încât numai sufletul era viu în el, iar trupul urma sufletul, era ca o umbră care mergea după sufletul mereu viu, mereu în viaţă. Ăsta era pentru mine acolo Wurmbrand. Îmi dovedea ce înseamnă puterea spiritului, cum spiritul poate să ducă un trup mort după el. Wurmbrand era o mumie, dar care avea un spirit viu în ea şi care târa după ea această mumie…

A scrie înseamnă a scrie despre mine. Oricât aş încerca să mă estompez, totuşi eu sunt prezent, eu sunt totuşi naratorul care a văzut şi care a cunoscut, pe de o parte. Pe de altă parte, este un adevăr: în copilărie înveţi să vorbeşti. La maturitate înveţi să taci. Când taci din înfrânare este un merit, când taci din motive naturale, nu spirituale, este o ruşine.

…fiindcă sunt un insomniac, dorm 2 ore pe noapte, de asta sunt aşa obosit… Ce fac noaptea? Nu aprind lumina ca să nu trezesc pe soţia mea. Nu pot ieşi din cameră pentru că are o ureche extrem de sensibilă. Şi atunci stau neclintit în pat, evitând să mă mişc ca să nu o trezesc din somn. Este o formă a dragostei mele faţă de ea. Dar este şi o cale de a mă uni cu Dumnezeu. Şi nu reuşesc totdeauna, dar încerc toată noaptea să mă rog. Şi chiar dacă efortul meu nu se soldează cu efecte reale, Dumnezeu ia în considerare efortul, strădania mea de a ajunge la El. Şi mă scol dimineaţa odihnit pentru că m-am străduit să-L găsesc pe Dumnezeu. Dumnezeu îmi răsplăteşte zilnic strădania de peste noapte dându-mi a doua zi puteri să pot să lucrez pentru El.

Citiți aici materialul integral.

Povestind despre Ferenc Visky

Imagine preluată de pe pagina de FB dedicată lui Ferenc Visky

E dificil să redai în cuvinte o atmosferă, să o recreezi în așa fel încât să-l poți transpune pe cititor în ambianța pe care vrei s-o lași să transpară prin (sau în ciuda a) ceea ce spui. La „seara memorială” Ferenc Visky a fost așa (fiind unul dintre cei pregătiți să ia cuvântul, nu mă pot transpune în pielea unui privitor detașat)…

S-a strâns un grup de oameni foarte eterogen, cu destui bătrâni, cu cunoscuți despre care habar nu am cum au aflat despre eveniment și, pentru ca lucrurile să fie cât mai pline de suspans, îi vedeam pentru prima oară pe doi dintre vorbitori: Francisc Visky jr. (fiul cel mare al lui Ferenc Visky) și Istvan Visky jr. (primul dintre cei 25 de nepoți ai lui Visky și preot reformat în Oșorhei). Doar prezența lui Laci Köteles la „prezidiu” făcea ca atmosfera să fie puțin mai familiară.

Cu toate acestea, nu înstrăinarea (printre atâția necunoscuți), ci noutatea a fost dominanta serii. Istvan mărturisea că e o premieră și pentru ei: o seară de-asta cu români și maghiari de confesiuni diferite discutând despre cel care a fost deținutul politic, autorul și omul Ferenc Visky.

La ora 18:30, când ar fi trebuit să înceapă întâlnirea, scaunele nu erau încă toate ocupate, dar numai pentru ca vreo câteva minute mai târziu să vezi oamenii căutând de zor pe unde să se așeze (unii au preferat să rămână în picioare).

Mai întâi a rulat un filmuleț foarte scurt (vreo 8 minute) cu imagini din viața lui Ferenc Visky, întrerupte de citate biblice, totul pe fundalul piesei – bine aleasă – „Conversation with Father”, de Zbigniew Preisner.

Primul care a vorbit a fost Francisc Visky jr. Cu umor, cu vervă, cu elocvență. A evocat figura soțului, a tatălui, a „politicianului”, a predicatorului (a „robului și slujitorului” Evangheliei – ca să-l citez). Din cuvintele sale și de dincolo de ele se detașa amprenta memorabilă, admirabilă lăsată de Visky în amintirea copiilor săi: omul liturgic, predicatorul smerit și truditor (când se pregătea) și transfigurat (când ajungea în amvon), generos până peste puteri, tatăl ferm și iubitor, ritualurile familiei girate de tatăl, omul pentru care da și nu erau angajamente ferme, dar care era suficient de „flexibil” ca să semneze la Securitate angajamente că nu va mai predica, nu va mai ține studii biblice, nu va mai păstori etc., pe care însă evident că le încălca de a doua zi.

Comentariu cultural-istoric al Vechiului Testament

E a patra carte pe teme de context biblic la care am lucrat (celalalte sunt: Manualul biblic, Noua enciclopedie a Bibliei, Dicționar enciclopedic de personaje biblice), dar e prima în care asemănările dintre cultura în care s-a născut Biblia și cultura popoarelor învecinate sunt susținute cu numeroase argumente punctuale foarte interesante.

Incontestabil, Scriptura este și un produs cultural. Forma în care a fost scris textul diverselor cărți cunoaște numeroase paralele în texte antice. Inclusiv despre Creație și despre Potop s-a scris uneori în termeni asemănători (a se vedea scrieri precum Enuma eliș. Epopeea Atrahasis, Epopeea lui Ghilgameș).

De ce să nu recunoaștem, dacă nu ai idee despre istoria lumii antice, este puțin tulburător să constați că temele Bibliei nu sunt chiar atât de unice pe cât sugerează unii predicatori că ar fi. Dar asemănările cu alte texte sau descrierea unor obiceiuri și ritualuri practicate și în alte culturi învecinate nu diminuează nici valoarea, nici unicitatea de ansamblu a Scripturii.

Ce s-ar putea să fie afectată este ignoranța aproape idolatră care ne determină uneori să socotim că avem o Carte Sfântă căzută direct din cer (poate chiar în limba noastră națională), fără vreo asemănare cu vreun alt text scris vreodată și, prin extensie, această unicitate ni se transmite și nouă.

Biblia folosește teme care circulau Orientul Antic apropiat, fiindcă se adresează unor oameni ai vremii lor. Limbajul nu putea face abstracție de orice determinări istorice și de orice specific al locului sau al timpului. Legea mozaică prezintă similitudini cu Codul lui Hammurabi, cu Codul lui Ur-Nammu, cu cel al lui Lipit-Iștar sau cu legile asiriene.

Tema exclușilor și marginalilor societății este prezentă și în texte asiro-babiloniene, și în texte egiptene, și în cele hitite sau în cele akkadiene. Dreptatea ca obligație a regelui în funcție este un leitmotiv întâlnit și la alții. Apare și la alte popoare ideea că un rege a fost pedepsit de zeul său pentru nedreptățile, comise sau tolerate, împotriva celor slabi.

Cea mai importantă știre a toamnei

Nu autodenunțul lui Turcescu e cea mai importantă știre a toamnei. Nici faptul că avem alegeri prezidențiale – erau prevăzute pentru acum și era previzibil că se vor înfrunta reprezentanții PSD și ACL. Nici arestarea unor mari corupți nu e cine știe ce.

În opinia mea, știrea toamnei (ba chiar una dintre cele mai importante din ultimii ani) e aceea că CEDO obligă România să reia cercetările în cazul mineriadei din iunie 1990. Iată cum sună o parte din textul deciziei:

„toate dovezile din acest caz indică existenţa elementelor constitutive ale unei crime împotriva umanităţii, comise de oficiali ai statului român, inclusiv membri ai Guvernului şi militari cu grade importante”.

De ce e important acest lucru? Pentru că vine să confirme ceea ce știam mulți: că explicația oficială a perpetuat o minciună timp de un sfert de veac. Pentru că este prilejul nesperat de a restabili un adevăr vizavi de unul din momentele cheie postdecembriste.

Orchestrată de liderii de atunci ai țării, în frunte cu Ion Iliescu (care încă girează moral, din postura de președinte de onoare, PSD-ul), mineriada din iunie și cele care i-au succedat, este, alături de morțile misterioase de după fuga lui Ceaușescu și alături de incidentele de la Târgu-Mureș din martie 1990, una dintre crimele fondatoare ale noului regim din România.

Nu e adevărat că Băsescu i-a învrăjbit pe români. Semnalul a fost dat în urmă cu 25 de ani de către FSN! Atunci protestatarii din Piața Universității au devenit „huligani”, iar minerii au fost chemați să… planteze panseluțe în scuarurile „vandalizate”.

Atunci, „spiritul muncitoresc” era opus „elementelor fasciste”, atunci niște dudui cu spirit proletar aplaudau frenetic minerii care ieșeau victorioși din București, după ce snopiseră tot ce li se părea că aduce a figură de student sau intelectual (se vânau bărbi, ochelari, plete etc.).

Poezie pe pereții închisorii

(Sursa)

Printr-un concurs de împrejurări (în care d-l Iacob Brâncovan are un rol semnificativ), am descoperit că poezia pe care v-o supun atenției figura pe pereții camerei 51 din închisoarea din Sighet. Pe urmă, am căutat să văd dacă există un autor cunoscut al piesei și, din fericire, am găsit că el se numește Demostene Andronescu.

Am preluat de aici poezia, loc unde mai găsiți și alte texte.

În seara asta, Doamne, Te vei culca flămând,
Azima rugăciunii n-o vei avea la cină,
Nici blidul de smerenii, nici stropul de lumină
Ce-mi plâlpâia altdată în candela din gând.

Sunt prea sărac, Stăpâne, nu am ce-Ţi oferi
Să-Ţi stâmpăr foamea, furii mi-au tâlhărit cămara
Şi de puţinul suflet ce îl păstram ca sara
Să am, ca tot creştinul, cu ce Te omeni.

Aş vrea să-Ţi pot întinde un gând sfios măcar,
Dar nu, nu pot, grădina mi-e vraieşe şi e goală,
Mi-a mai rămas pe-un lujer o singură petală
Şi pe un ramur veşted un singur fruct amar.

De l-aş culege-n pripă să Ţi-l aduc prinos,
Şoptind o rugăciune şi tremurând o cruce,
Ar fi păcat de moarte că, Doamne, Ţi-aş aduce
Otravă-n cupe sparte şi Te-aş târî prea jos.

Zadarnic stai de veghe şi-aştepţi umil şi blând,
Azima caldă-a rugii n-o vei avea la cină
Şi-n cerul Tău de gheaţă cu ţurţuri de lumină
În seara asta, Doamne, Te vei culca flămând.

Doi bătrâni controversați

1. Nicolae Corneanu. Dat fiind faptul că nu sunt suficient de în vârstă încât să fi reținut toate detaliile evenimentelor de la Timișoara, din 1989, am aflat despre mitropolitul Nicolae Corneanu abia ulterior, când s-a denunțat pentru colaboraționismul său cu regimul comunist.

N-am cunoștință despre un alt caz similar – deși se pare că ar fi existat niște autodenunțuri similare în alte confesiuni, însă nu de aceeași anvergură. Prin urmare, l-am privit de la început cu ochi buni pe ierarhul ortodox.

Ulterior, am aflat despre Marșul Învierii, eveniment ce reunește creștini de toate confesiunile într-o procesiune care străbate Timișoara în fiecare an, de Înviere. Această întâmplare fericită n-ar fi existat fără bunăvoința mitropolitului.

Pe urmă, am aflat că a participat la întâlnirile organizate de Areopagus. Am fost surprins de această deschidere cu totul neobișnuită și neașteptată între creștinii majoritari și minoritarii dintre care provin.

Gestul mitropolitului de a se împărtăși cu greco-catolicii, care a scandalizat pe multă lume, nu m-a interesat atât de mult sub aspect strict procedural și canonic, ci din punct de vedere al atitudinii față de confrații de altă confesiune. Chiar dacă ierarhul Corneanu o fi greșit, credinciosul Corneanu a făcut ceea ce mulți ortodocși practicau deja.

Acțiunea lui a dinamitat o graniță garnisită, pe alocuri, cu multă tensiune, ba chiar și cu ură. Dar, totodată a și înverșunat taberele beligerante. Riscantă mutare.

Dacă spiritul creștin l-a împins la acest gest, atunci e unul de curaj, având în vedere riscurile care l-au însoțit și scandalul ce era previzibil că va izbucni.

Personalități de sărbătorit în 2014 (2)

Colțul poeților, Westminster Abbey (sursa)

Continuare de aici

1. Nikolai Berdiaev (1874 – 1948): 140 de ani de la naștere. Nu cunosc opera filosofică a lui Berdiaev (știu titluri, dar n-am citit), însă știu cartea Filosofia lui Dostoievski, fundamentală pentru înțelegerea conceptului de libertate în interpretarea marelui romancier.

2. Max Weber (1864 – 1920): 150 de ani de la nașterea celui care a acreditat ideea că există o legătură între protestantism și prosperitatea capitalistă occidentală.

3. Etienne Gilson (1884 – 1978): 130 de ani de la naștere. N-am tupeul să mă laud că aș fi citit cărțile lui Gilson, dar s-a întâmplat să trebuiască să parcurg o copie scanată după Filozofia în Evul Mediu și, vrând-nevrând, pentru a putea efectua corecturile, a trebuit să citesc. Mărturiesc că întâi de toate am fost impresionat de dimensiunile tomului (720 de pagini, scris mărunt și pagină ocupată la maxim, în ediția de la Humanitas).

4. Jaques Le Goff (n. 1924, a murit la 1 aprilie a.c.): 90 de ani de viață. Le Goff este unul dintre istoricii care au făcut ca legenda ignorantă a „Evului Mediu întunecat” să fie infirmată cu dovezi. În continuare însă, unora le convine mai mult să bată monedă pe un clișeu născocit de un american (pare-mi-se) avântat, dar lipsit de cunoștințe în domeniu.

5. Magda Isanos (1916 – 1944): 70 de ani de la moarte. O poetă de raftul doi, dar care, odată descoperită, își câștigă cititorii.

6. Liviu Rebreanu (1885 – 1944): 70 de ani de la moarte. Rebreanu rămâne, orice s-ar spune, între cei mai buni romancieri români din toate timpurile. Nu că i-aș fi citit pe toți, dar forța și vigoarea personajelor lui îl fac greu de bătut.

7. Matei Călinescu (1934 – 2009): 80 de ani de la naștere. Cu Matei Călinescu m-am inițiat în teoria modernismului și postmodernismului. Tot de la el am aflat că, în zilele noastre, orice lectură este, de fapt, o relectură. Nu e foarte dificil de citit, iar cărțile lui sunt de folos cititorilor interesați.

8. Erich Kästner (1899 – 1974): 40 de ani de la moarte. Am citit 35 mai și mi-a plăcut mult. Am văzut un film după Kästner și, de asemenea, mi s-a părut reușit, de o umanitate caldă.

9. Aldous Huxley (1894 – 1963): 120 de ani de la naștere. Huxley avea pretenția că distopia lui (Minunata lume nouă) e mai reușită decât a lui Orwell (1984) și într-o oarecare măsură avea dreptate, deși cele două sunt mai degrabă complementare. Ceea ce anticipa Huxley se întâmplă astăzi, în regimuri democratice, nu în cele totalitare. Iar oamenii participă aproape de bună voie, fără constrângeri.

10. A.P. Cehov (1860 – 1904): 110 ani de la moarte. Teatrul lui Cehov și Salonul nr 6 sunt, probabil, cele mai cunoscute dintre scrierile sale.

11. Arthur Rimbaud (1854 – 1891): 160 de ani de la naștere. Copilul teribil al poeziei moderne care, după o perioadă de câțiva ani de literatură pornește pe mare ca neguțător de sclavi. O fi fost vreun gest profetic?

12. Michelangelo (1475 – 1564): 450 de ani de la moarte. La cât de bine a sculptat Michelangelo, aproape că pare doar o chestiune de timp până ce avea să se ajungă la arta nonfigurativă, căci ce ai mai putea face într-o zonă în care s-a atins deja perfecțiunea? Luați-o însă doar ca pe-o impresie.

13. John Milton (1608 – 1674): 340 de ani de la moarte. Unul dintre reprezentanții iluștri ai protestantismului în literatură. Destul de heterodox în teologie, a rămas mai ales prin scrierile sale literare. Știați că există un banc pe seama lui care zice că, după ce s-a căsătorit, a scris Paradisul pierdut, iar după ce a murit soția a scris Paradisul regăsit?

14. Tudor Vianu (1897/1898 – 1964): 50 de ani de la moarte. De la Tudor Vianu am înțeles și eu explicația metaforei și am putut s-o predau în cunoștință de cauză. Cam orice am încercat să citesc de Vianu avea o limpezime deosebită, spre deosebire de critici mai noi sau mai vechi care se delectau în a construi exprimări sofisticate din care fie nu înțelegi nimic, fie înțelegi ce vrei.

15. Immanuel Kant (1724 – 1804): 290 de ani de la naștere, 210 de la moarte. Cândva mă gândeam să mă apuc să citesc Critica rațiunii pure, dar n-am avut timp . Din câte am mirosit eu pe la absolvenții de filosofie, Kant nu se mai citește decât prin ochelarii altora, ai fenomenologilor, ai pragmaticilor etc. Oare ce fi vrut el să zică sărmanul? În orice caz, trebuie pomenit la sărbătoriți pentru că ne-a amprentat decisiv mentalitatea. Mai ales când vine vorba despre protestanții care se închină discret rațiunii.

16. Winston Churchill (1874 – 1975): 140 de ani de la naștere. Nu uităm, firește, că ne-a vândut lui Stalin. Dar, dincolo de asta, Churchill mi se pare un personaj fascinant. A simțit foarte bine pericolul nazist, la fel și pe cel comunist.

17. Friedrich Nietzsche (1844 – 1900): 170 de ani de la naștere. Cum să nu-l pomenești pe cel care a afirmat că Dumnezeu a murit? Dar, la fel ca în cazul lui Kant, rămâne de stabilit ce-o fi vrut să zică. Unii spun că doar un idol foarte popular al lui Dumnezeu a murit și că acesta oricum trebuia să moară, iar Nietzsche a găsit cu cale să-i cânte prohodul. Alții spun că neamțul cel fricos (știați că se temea de vaci?) și ipohondru a deschis drumul pentru dezmățul unei lumi fără Dumnezeu.

18. Michel Foucault (1926 – 1984): 30 de ani de la moarte. În felul său, Foucault a murit după principiile după care a trăit – infestat cu HIV și, mai târziu, bolnav de SIDA. E unul dintre filosofii de referință pentru ofensiva culturală a revoluționarilor și luptătorilor pentru fel și fel de libertăți.

19. V.I. Lenin (1870 – 1924): 90 de ani de la moarte. Revoluționarul Ilici murea în urma unor atacuri cerebrale care l-au scos din prim-plan încă de prin 1922. Unii zic însă că a murit de sifilis. Contează însă că acest personaj a fost unul dintre pionierii care au implementat filosofia marxist-leninistă într-o țară și au testat-o pe oameni. Cu prea bine cunoscutele și catastrofalele consecințe. La sfârșitul vieții îl critica însă pe sângerosul Stalin, căruia îi amușinase ferocitatea.

20. Constantin Brâncoveanu (1654 – 1714): 360 de ani de la naștere și 300 de la moarte. Nu i-am dat prea mare atenție lui Brâncoveanu, dar, la un moment dat, l-am auzit pe Ioan Alexandru vorbim cu mare patos despre „martirul” Brâncoveanu și am devenit cel puțin curios.

21. Yanni (n. 1954): împlinește 60 de ani. Cu Yanni m-am inițiat într-un anumit gen de muzică. E drept că nu-i foarte sofisticată și cultă, dar are o anumită intensitate care se potrivește mai ales drept coloană sonoră la filme.

22. Tenghiz Abuladze (1924-1994): 90 de ani de la naștere și 20 de la moarte. Căința e cel mai celebru dintre filmele sale. Ruga și Copacul dorinței sunt mai greu de digerat, dar fac parte din aceeași trilogie.

23. Leonard Cohen (n. 1934): bătrânul Cohen aniversează 80 de ani de viață. Îl ascult cu plăcere și, adesea, cu destul folos. Mereu îmi vin în minte frânturi din versurile sale, fiindcă surprind foarte bine și poetic crâmpeie de viață. Cărțile lui, în schimb, nu m-au prins deloc. Mi se pare că și-a forțat personajele ca să fie cât mai moderne, cât mai anxioase.

24. Emir Kusturica (n. 1954): împlinește 60 de ani. Pentru mine, Kusturica a deschis o nouă pagină în cinematografie. Habar nu aveam că există și acest gen de a face film. Am început cu Underground, pe care, după câteva zile de la vizionare (la cinematecă), mă întrebam cum aș putea să-l revăd. A fost năucitor. Fantastic, suprarealist, plin de simboluri. Îmi băteam capul să-l descifrez și mi se părea că poți spune aproape orice. Mi-a rămas însă întipărită o imagine foarte puternică: lumea falsă din subteran, foarte atent organizată și controlată, este aruncată în aer de o maimuță care manevrează un tanc…

25. Denzel Washington (n. 1954): 60 de ani. Mie îmi place de băiatul ăsta. Mi-a plăcut prima oară în The Hurricane. Cred că atunci l-am remarcat. După aceea, l-am ținut minte și am urmărit și alte filme în care a jucat.

 

 

Lecția braziliană de creștinism

(Pe tricou scrie: „Dumnezeu e credincios” – sursa)

Probabil că înfrângerea cu Germania (7-1) este una dintre cele mai mari umilințe pe care le-a suferit Brazilia în istoria ei fotbalistică, dacă nu chiar cea mai mare. Deja a devenit celebru minutul 29 (când era 5-0), după care puteai să mergi la culcare fără să ai emoții că ai pierdut ceva esențial. Încă două goluri ale nemților și un gol (e chiar impropriu să-l mai numești „de onoare”) al brazilienilor.

Pentru mine însă, a meritat să stau până la final pentru ca, în câteva cadre foarte scurte să-i pot vedea pe David Luiz și pe un alt jucător brazilian (pe care n-am reușit să-l identific, în cadrul scurt prezentat) rugându-se. Ce-i așa special în asta? – ați putea întreba.

Din punct de vedere strict uman, aș remarca în primul rând consecvența lor și capacitatea de a-și mărturisi credința în ciuda circumstanțelor prielnice sau nefavorabile. E o dovadă de caracter să rămâi fidel convingerilor tale, chiar atunci când asta nu-ți mai aduce beneficii.

Pe urmă, gestul lor sfâșie brusc și definitiv vălul show-ului fotbalistic ce părea să dețină prim-planul și subordonează evenimentul unei realități de rang superior. Primul lucru pe care-l fac ei e să spună că umilința – fie ea și cea mai mare din istorie – nu e atât de importantă precum un alt univers: cel în care aceste lucruri au o altă măsură.

Nici nu contează dacă cei care i-au privit cred sau nu în Dumnezeu. Contează că fotbaliștii brazilieni care s-au rugat au declarat implicit că fotbalul nu e totul, că până și o semifinală de cupă mondială e un lucru mărunt, că ordinea aparentă a lucrurilor e cu totul diferită de ordinea lor adevărată.

E, dacă vreți, o infuzie de luciditate, care sparge gogoașa spectacolelor și a iluziilor, rupe vraja care fură ochii și subminează religia contemporană a sporturilor, detronându-i zeii și eroii.

Miroslav Volf, Excludere și îmbrățișare – notă de lectură (2)

Continuare de aici

Pilda fiului risipitor

În miezul spiritual al cărții stă – alături de imaginea lui Isus Cristos, Dumnezeu-Omul pe cruce – parabola fiului risipitor. Metafora îmbrățișării are la bază atitudinea tatălui. Pentru acesta, relația primează în fața regulilor, dragostea e mai presus decât performanța morală – și, foarte important, nu e condiționată de aceasta.

Fiul cel tânăr nu pleacă de acasă cu scopul de a deveni independent – așa cum se întâmplă astăzi, aproape în mod obligatoriu. Aceasta ar fi o pistă eronată de interpretare. Fiul cel tânăr aparține unei alte epoci, în care gestul său însemna că dorește să rupă orice legătură identitară cu familia, să fie atât de autonom încât să excludă pe oricine din sinele său – să se alieneze, am zice noi azi. Ca semn al acestei rupturi radicale, își cere inclusiv partea de moștenire, ca să nu mai rămână absolut nicio legătură posibilă. Prin această cerere, el își declară, practic, tatăl mort – căci abia atunci se împărțea moștenirea, când pater familias deceda – și se izolează definitiv de fratele său.

Risipirea averii poate fi pusă în relație cu aceeași intenție de a săpa o prăpastie între el și acasă. Sinele însă nu poate exista într-o astfel de autonomie și separare de alții. Prin urmare, fiul se lipește de un locuitor al țării.

Ajuns în acest punct, își amintește de tatăl său. Sistarea legăturii cu familia nu izbutește până la capăt, iar renașterea începe de la o amintire. Totuși, fiul înțelege că relația nu va putea fi reluată din același punct, fiindcă între timp au survenit niște rupturi pe care el le-a generat și le-a dorit. De aceea pregătește o confesiune și – fapt pe care-l găsesc foarte important – el adoptă mentalitatea de argat.

Fiul cel tânăr gândește în termenii meritelor. De altfel, lucrurile nu s-au schimbat foarte mult, în această privință, din momentul plecării, când a cerut ceea ce „i se cuvine”. Atâta doar că atunci considera că i se cuvine ca fiu, iar acum cerea ceea ce ar merita un argat. Esența e însă aceeași: judecă în aceiași termeni tranzacționali, își gândește identitatea în funcție de performanțe și eșecuri. Consideră că a fost fiu și se pregătește să devină argat. Măcar are o formă de onestitate…

Tatăl este un „nebun” care acceptă pretenția aberantă a fiului de a-i pune la dispoziție moștenirea. Iar după ce îl lasă să plece, îndurând ofensa, nu-l reneagă, cum ar fi fost de așteptat. Nu lasă fărădelegea comisă să i-l smulgă pe fiul cel tânăr din inimă. În momentul în care acesta se întoarce, tatăl îl vede de departe, semn că îl aștepta. Îl primește necondiționat înapoi și îi redă – nesperat! – statutul de fiu.

E interesant de văzut că are loc o mărturisire a fiului în fața tatălui, dar aceasta survine abia după ce fiul a fost reprimit și nu condiționează această primire. El nici nu apucă să spună ceva, copleșit fiind de bucuria tatălui, care-l îmbrățișează înlăcrimat. Mărturisirea și căința nu sunt inutile, ba dimpotrivă, sunt necesare pentru a pune lucrurile în ordine, dar ele nu sunt precondiții ale acceptării.

În locul lecției de morală sau de viață, tatăl oferă o altă lecție, mult mai dificilă: un banchet în cinstea unui fiu-care-a-fost-mort-și-a-înviat. Harul nemeritat. Nicăieri nu se menționează în pildă că tatăl l-ar fi iertat pe fiul risipitor, dar nimeni nu se îndoiește că așa s-au întâmplat lucrurile.

Miroslav Volf, Excludere și îmbrățișare – note de lectură (1)

Disclaimer.

S-a iscat, bag samă, o mică furtună în păhărelul cu apă al evanghelicilor români vizavi de iminenta și înfricoșătoarea descindere a lui Miroslav Volf, teolog mai greu de citit și înțeles, dar mai ușor de beștelit, pe teritoriul unor grupări care se știau relativ liniștite și invulnerabile la influențele păcătoase ale veacului.

Pentru a nu da apă (sau aer, că se poartă și eoliene) la morișca pricinoasă, am găsit cu cale să fac vreo câteva precizări pentru cetitorul curios și de bună credință.

1. Nu am de gând să discut despre „crislamul” de care s-ar face vinovat Miroslav Volf. E un subiect delicat, asta-i cert, dar care nu cred că poate fi tranșat în trei sentințe dezlânate și pline de sfânt năduf.

2. Cartea Excludere și îmbrățișare poate fi judecată autonom pe mai multe considerente solide. Unul e acela că – garantat! – nu pune deloc sub semnul întrebării doctrina Sfintei Treimi, ba chiar pe asta se întemeiază o bună parte a pledoariei. Nu contestă istoricitatea sau unicitatea lui Cristos. Nu exprimă vreun dubiu privind validitatea Bibliei și nici nu propune compatibilitatea ei cu vreo altă scriere sacră. Pe urmă, cartea a fost publicată înainte (cu vreo 10 ani) ca Volf să fi abordat chestiunea relației cu musulmanii.

3. Citim azi fără fiori reci pe șira spinării cărți și autori care au făcut mare vâlvă în epoca lor cu ereziile pretinse sau reale. De la Tertulian și Origen, până la puritani și iluminiști cam zevzeci dogmatic (Milton, de pildă, care avea probleme cu Sfânta Treime). Mai încoace nu prea trecem, fiindcă spaima de „liberalism” încă bântuie antroposfera drept credincioasă evanghelică. Deci chiar dacă ar fi ceva discutabil și problematic în scrierea asta (sau legat de persoana autorului) nu înseamnă că vom cădea automat, fără știrea noastră, în cine știe ce sincretism involuntar și păcătos.

4. Vâlva stârnită ar putea crește interesul pentru islam și, poate (just maybe – vorba clișeului), unii se vor alege cu niște informații folositoare sau măcar cu câteva întrebări serioase. Singura condiție ar fi să nu se mulțumească să citească chestii superficiale sau din aceeași zonă ideologică, ci să caute dovezi mai temeinice, la persoane cu autoritate, nu la spăimoși care nu pot face distincția între șiiți și suniți sau între musulman și islamist.

5. În ce mă privește, cartea lui Volf a fost un real câștig, din mai multe puncte de vedere pe care am de gând să le detaliez în cele ce urmează.

Îmbrățișarea

Metaforă și termen „tehnic” totodată în cartea lui Volf, îmbrățișarea cuprinde 4 secvențe obligatorii: (1) deschiderea brațelor, (2) așteptarea, (3) închiderea brațelor, (4) redeschiderea brațelor. Să le luăm nițel pe rând.

Deschiderea brațelor reprezintă dorința după celălalt (înțeleasă ca renunțarea la auto-suficiența de sine), o invitație adresată celuilalt și, totodată, anunță că ești dispus să îi faci loc să intre în sinele tău. Aș zice că putem spune că e vorba de asumarea unei vulnerabilități.

Așteptarea îi lasă celuilalt posibilitatea să accepte sau să refuze, în mod liber, invitația făcută. Riscul e, firește, să rămâi cu ochii în ploaie, căci nimic nu garantează un răspuns favorabil. Dar așteptarea înseamnă și recunoașterea faptului că e nevoie de reciprocitate pentru ca o îmbrățișare să aibă loc.

Închiderea brațelor e pândită de două pericole simultan: pericolul sufocării celuilalt, caz în care îmbrățișarea se transformă într-o formă de opresiune (și, în final, de excludere), fiindcă răpește libertatea celuilalt; pericolul disoluției propriului sine în celălalt, al deplinei negări de sine.

La această a treia secvență, autorul introduce o noțiune extrem de surprinzătoare: inabilitatea inițială de a-l înțelege pe celălalt. Încerc să explic. E vital, spune Volf, ca la început să ai abilitatea de a nu-l înțelege pe celălalt, adică de a-l privi ca pe un mister (el zice „întrebare”). Această (in)abilitate trebuie să ia forma unui refuz de a nesocoti opacitatea celuilalt. Numai dacă se pornește astfel există șansa unei cunoașteri mai bune ulterior.

Se poate în mod justificat argumenta că în fiecare îmbrățișare – oricând ar surveni – e necesar să se păstreze ceva din această abilitate de a nu-l înțelege pe deplin pe celălalt, de a lăsa loc de surprize, aș adăuga eu.

Redeschiderea brațelor îi garantează celuilalt faptul că îi este respectată demnitatea și libertatea. Se recunoaște astfel că fiecare își păstrează individualitatea și nu este asimilat într-o îmbrățișare definitivă. Diferențele se păstrează, dar brațele redeschise reprezintă și invitația de a reveni și de a continua negocierea identităților și relației.

Corneliu Coposu – 100 de ani de la naștere

Episodul dedicat lui Corneliu Coposu în seria „Memorialul durerii”.

Ricardo Kaká – Presente de Deus

Acest text s-ar fi putut întitula: „Anormalitatea normalității sub dictatura toleranței”, fiindcă, deși nu conține decât niște elemente banale, în contextul secularizant al vânătorii de simboluri creștine, acestea devin demne de atenție.

Ricardo Kaká e fotbalistul care, atunci când a câștigat Champions League (cu AC Milan), a îngenucheat pe gazon și a început să se roage. Pe tricou avea imprimat mesajul: I belong to Jesus. Manifestarea lui a fost interpretată în cheie ironică și, la un moment dat, se vorbea despre interzicerea rugăciunilor pe terenul de fotbal și a tricourilor cu mesaje religioase.

Kaká a înregistrat însă un cântec în care credința lui în Dumnezeu este afirmată fățiș. În fapt, e doar un gest de normalitate, căci, după cum ni se spune, avem deplina libertate a conștiinței. Ceea ce face ca manifestarea lui să devină excepținoală este tocmai reacția ostilă pe care a stârnit-o la Atena, în 2007. Dictatura toleranței îl transformă într-un personaj cu adevărat curajos.

Fotbalistul brazilian este însă consecvent și neabătut în credința lui. În momentul în care a aflat că un coleg de breaslă de la Barcelona suferă de o tumoare hepatică, a venit cu îndemnul: „să ne rugăm pentru Abidal”.

De altfel, printre fotbaliștii brazilieni, nu sunt chiar puțini cei care vorbesc despre credința lor: Rivaldo, Tafarell, Cacau sau Edmilson sunt numai câteva exemple mai celebre dintr-o listă mult mai cuprinzătoare. Der Spiegel le-a și dedicat un articol consistent. Găsiți o listă mai eterogenă sub aspect etnic aici.

Un film inspirat din „Dublul” lui Dostoievski

Mai multe informații găsiți aici.

Dacă n-ați citit Dublul, vă puteți face o idee pornind de la un mic eseu din care citez:

„Eroul nostru” este atras de anonimatul mulţimii, să fie adică şi el unul dintre toţi ceilalţi, dar, atenţie!, nu mai prejos decât ei. Însă îl ispiteşte, în acelaşi timp, şi edificiul birocratic cu privilegiile şi demnitatea pe care o conferă funcţiile superioare ale ierarhiilor, dar acestea i-ar putea deveni şi lui accesibile numai prin impostură. Aşadar, dacă motivele dedublării pleacă din social, conflictul care se iscă este unul moral şi psihologic, ceea ce va determina o sciziune a personalităţii personajului.

Şi apare, se în-fiinţează acest dublu dorit şi urât în acelaşi timp. Deşi, poate ar fi mai bine spus că se îm-pieliţează(?!). Pentru că presupunerea „legăturii cu diavolul devine inevitabilă”. Toate referirile eufemistice la Goliadkin-junior, precum şi expresii aluzive („şi-a vârât coada”, „poate că tocmai el este tartorul”) fac trimitere la repertoriul lexical comun folosit pentru denumirea Diavolului, a demonicului. Dacă aşa stau lucrurile, mania persecuţiei, obsesia că există nişte duşmani care uneltesc împotriva sa, de care suferă Goliadkin-senior, au o bază. Se poate discuta, într-adevăr, dacă această bază aparţine realităţii sau este numai rodul unei minţi care ţine mereu să-şi justifice comportamentele, să le întemeieze pe argumente plauzibile.

Îl puteți citi integral aici. Mie unul chiar mi-a plăcut acest microroman dostoievskian.

Îi admir pe catolici

 

(Sursa)

Gânduri la aniversarea primului an de pontificat al Papei Francisc

Azi ascultam la Radio Maria o discuție între doi preoți. Unul dintre ei sublinia, la un moment dat, ideea că pe durata postului, e important să identifici o problemă anume unde ai dificultăți de autocontrol (între altele, vorbea despre navigare pe internet, shopping, televizor) și să postești tocmai în acele domenii specifice.

Mai mult decât atât, preotul zicea că e mai important să procedezi astfel chiar încălcând regulile tradiționale ale abstinenței culinare în post. Am mai auzit astfel de poziții publice care mută accentul de pe reguli generale pe cazuri specifice (chiar în detrimentul rânduielilor conscrate) susținute de către preoți și mi se pare că ele rezumă cumva ceva esențial din catolicism.

Desigur că eu privesc din afară, de la distanță, și în acest text nu-mi propun să descopăr fiece hibă care s-ar putea găsi catolicismului. Mă gândesc că sunt destule.

Dar nu pot să nu admir o biserică în care au loc și misticul, și activistul, și rigoristul (eventual autoflagelant), și laxistul cazuist, și carismaticul dănțuitor, și meditativul solitar, și politicianul diplomat, și analfabetul bigot. Dacă înțeleg eu corect partea bună din efortul catolicismului contemporan, atunci îmi pare că ei vor o biserică vie, nu una pură, nici una după modelul ideal (și imposibil!) al Bisericii primare.