Dumnezeu nu-i claustrofob

Povestea apocrifă a melodiei „Despre smerenie”

Biserica de lemn din Mănăstirea Bârsana (sursa)

Un grup de contribuabili onorabili și celebri au decis că, de vreme ce marea catedrală a „Mântuirii Neamului” se construiește inclusiv din banul public, e cu totul îndreptățit să-L caute pe Dumnezeu să vadă dacă se prezintă la „locul de muncă”.

Dar unde să-L caute și cum? Pe cine să întrebe? De unde să pornească? Încotro să se îndrepte și în ce calitate veneau domniile lor cu căutarea? Cum să se prezinte? Vor fi voind să-L caute pe Dumnezeu sau numai doreau să știe dacă El are de gând să se arate prin viitoarea catedrală? Cine știe… fiindcă nu avem răspuns la aceste întrebări.

Profitând de visul profetic căpătat în chip providențial de către unul din grup, contribuabilii onorabili au decis să-și asume revelația confratelui lor și să tragă concluzia finală, ultimă și peremptorie: Dumnezeu nu s-a prezentat încă pe șantierul în lucru, dar nici nu are vreo intenție să vină ulterior, când mega-construcția va fi gata. El este, se pare, megalofob.

Dar să zăbovim nițel asupra omului cu visul și cu revelația. Evident că, dacă l-a căutat pe Dumnezeu printre betoane, macarale, înjurături de muncitori (care se manifestau astfel fie din cauză că erau cam neumblați pe la biserică, fie din pricina vreunei vătămări corporale intempestive), îndemnuri la donații, fierăraie, praf de șantier, ocări seculariste, nemulțumiri civice și toate alea, nu avea cum să-l găsească.

D-aia a fost „răpit” în viitor și i s-a dat posibilitatea să-l caute pe Dumnezeu și în clădirea terminată. Cum nu l-a găsit, și-a luat picioarele la spinare și a ajuns, după spusele lui, la o băsearecă de lemn (numele arhaic se potrivește cu materialul, d-aia l-am introdus) unde… surpriză, pe suprafața mică L-a găsit repede.

*******************************

Ei, acum rămân totuși câteva lucruri care nu sunt cu totul elucidate. Mai întâi, se pare că toți contribuabilii porniți în această călătorie aveau convingerea că Dumnezeu poate fi găsit, deci de aceea L-au și căutat. Ceea ce e bine. Și toți l-au găsit cam în același loc. Ceea ce e puțin straniu. Însă ce relație există între Dumnezeu și contribuabil? Asta este o întrebare ce ne pune pe gânduri.

Publicitate

Elogiu Porcului

(Sursa)

OUP (adecă Oxford University Press), editură de prestigiu și de referință, a hotărât să nu se mai facă referiri apreciative la adresa Porcului, fiindcă astfel ar jigni, chipurile, musulmanii și evreii (pe evrei cred că i-au adăugat numai să nu pară că măsura e cu dedicație specială).

Cum rămâne însă cu jignirea Porcului nostru… aproape național? Trebuie răzbunat sărmanul, fiindcă mult bine ne-a făcut.

Cum am putea uita că el adună, în fiecare an, familii întregi de români laolaltă la tradiționala „pomană a porcului” (aka „balul porului”, „diznotor” etc.)? Tot certat să fii cu frații și părinții, n-ai voie să ratezi, de ignat, un eveniment anual fără pereche.

Cum am putea neglija faptul că porcul îi ajuta pe românii noștri să traverseze iarna și să prindă la inimă vara, pe vremea recoltelor? Cârnați afumați, cârnați prăjiți în untură, șunci afumate, slănină afumată sau cu boia, costițe, răcituri (aspic), fasole cu ciolan și multe alte meniuri grase i se datorează toate Porcului.

El ducea greul mâncărurilor sățioase de-a lungul unui an întreg. Prăjelile în grăsimea lui se făceau (că ulei se găsea greu). Șnițele din ce să faci ca să te prezinți onorabil la vreun bairam familial? Sau ce te scotea mai bine în evidență decât un purcel la proțap sau la tavă?

Ar fi nedrept să uităm că nunțile trebuiau pregătite inclusiv în funcție de existența Porcului.

Papa ca anticrist

http://www.4shared.com

UPDATE 1: Papa lovește din nou în stil masonic: s-a plimbat printre enoriași, permițându-le să-l îmbrățișeze. De unde se vede că fie nu se teme de moarte, fie (ceea ce e mult mai plauzibil) lunetiștii iezuito-masoni îl păzeau cu vigilență de pe meterezele Vaticanului. A treia variantă (la fel de plauzibilă) ar fi că toți așa-zișii pelerini sunt iezuiți, masoni și ilumitati deghizați ca să inducă lumea în eroare.

Prima dată când am auzit că papa de la Roma ar fi anticristul în persoană era pe vremea pontificatului lui Ioan Paul al II-lea. Eram în școala primară și un zugrav cu multă vervă numeralogică făcea socoteli peste frigiderul încotoșmănit cu țoale vechi – ca să nu se murdărească de var – în care demonstra că din titlul (ne)oficial al papei se poate scoate un profetic 666.

Nu știam cum procedează (între timp am aflat) și îmi părea o adevărată vrăjitorie să iei niște litere, să le… socotești într-un fel numai de tine știut, iar la final să obții un număr. Și nu orice număr, ci cel ce a stârnit probabil cele mai numeroase patimi și spaime de-a lungul istoriei de la Cristos încoace.

Habar n-aveam cine-i papa, însă multă vreme am păstrat în minte acea imagine a unui lider bisericesc malefic îmbrăcat în straie de oaie. Când am ajuns să aflu despre faptele și vorbele lui Ioan Paul al II-lea, am fost nevoit să admit că, cel puțin din afară, pare un om de treabă, care îndeamnă credincioșii catolici la fapte bune și care promovează principii asemănătoare cu cele despre care mi se spusese că ar fi creștinești.

Problema zugravului revine însă la o altă scară acum, când cu alegerea noului suveran pontif. După un minuțios calcul nostradamic și, pe baza profețiilor lui Malachia, s-a ajuns la concluzia că acesta ar trebui să fie Petru Romanul, ultimul papă. Cum însă din conclav n-a ieșit picior de Petru, rămâne să vedem cum se vor recalcula papii și reinterpreta prorociile ca să ne putem hrăni spaimele.

Până atunci vă propun altceva. Pe blogul unui cunoscut pastor am descoperit, cu surprindere, un text denigrator la adresa iezuiților, cu destule trimiteri și recomandări „bibliografice”.

În esență, am aflat că iezuiții dețin cam toate serviciile secrete occidentale, mai mult de jumătate din teritorului Israelului, o bună (poate cea mai mare) parte din instituțiile financiare ale lumii, că ei sunt și masoni și iluminati, că i-au asasinat pe Lincoln și pe Kenedy. N-am cercetat, dar mă gândesc că tot ei vor fi scufundat și Titanicul. Probabil că, cu puțin efort, orice rele de pe lumea asta, din ultimii 500 de ani, pot fi puse în cârca iezuiților.

N-am studiat prea atent „documentele” – n-am rezistat mai mult de 15 minute –, dar ideea era că-i foarte rău că avem un papă iezuit (Francisc) și că Jorge Mario Bergoglio e un „lup în piele de oaie” care ascultă numai de ordinele maleficului Adolfo Nicolas, iezuitul-șef.

Ce urmăresc iezuiții prin toate aceste mașinațiuni? E simplu. La fel ca în toate filmele cu bandiți ce intră în posesia armelor de distugere în masă, la fel ca în desele animate cu Pinky and the Brain: THEY TRY TO TAKE OVER THE WORLD. Cine-ar fi crezut?

Acum am doar câteva întrebări care mă nedumeresc.

„Baba” de la parter devine inspector la fisc

Imagine: http://www.wpclipart.com/

Toți o știți pe „baba” (generică) de la parter. E persoana care – fie că stă la parter, fie că stă la alt etaj – știe cam tot ce se întâmplă pe scara blocului. Știe cine cu cine se ceartă, cine cu cine se împacă, cine cu cine urmează să se căsătorească – cum necum, dar îndrăgostiții nimeresc întotdeauna sub geamul „babei” –, cine face comisioane, cine e poștașul, cine a născut, cine a murit, cine stă cu chirie, cine stă în apartament moștenit, cine l-a cumpărat, cine și unde pleacă în concediu, cine (n-)are părinți la țară. Ea e, pe scurt, un catalog exhaustiv, o enciclopedie a blocului.

Ei bine, de acum înainte, toate aceste cunoștințe, acumulate din pasiune pură, cu un interes avid concurat doar de plăcerea bârfei, pot fi valorificate ca atare. „Baba” are acum șansa să facă avere din ceea ce știe.

Fiscul românesc a venit cu ideea – cel puțin bizară – să instige vecinii să se denunțe unii pe alții. Cică așa stau lucrurile în Suedia. Dar românii care locuiesc în Suedia spun că nici măcar n-au auzit vreodată despre asemenea gogomănii.

Nu știu cum se face, dar, indiferent de culoarea lor politică, guvernele par chitite să macine cât mai mult orice fărâmă de coeziune socială în România. Pedeleii au făcut recenensământ apelând la vecini. Useleii vor acum să adune taxe în același fel.

Nu pot să nu remarc că această propunere – sper să nu devină normă, că ne-am nenorocit! – are ceva din ura luptei de clasă a tovarășilor Marx, Engels și Lenin. Hai, bă, sărăntocilor, să luptăm împotriva „bogaților” care au două case. Înțeleg ideea de solidaritate socială, dar nu așa, în termenii turnătoriei pure, a spionajului casnic ridicat la rang de politică de stat.

Rugăm, niște explicații de la niște USL-iști de bine

INTACT IMAGES/Pro Image/Radu Aneculaesi

Și, văleu maică, cât am mai auzit pe toate gurile de tun ale USL-ului despre „dictatorul Băsescu” (nici pomeneală de așa ceva, doar niște inși care se jucau iresponsabil cu cuvintele), despre „aroganța PDL-istă” (foarte ușor de dovedit, de vreme ce a însoțit întregul mandat al lui Boc, și de-a dreptul abjectă, ca mai tot ce fac politicienii români) și alte d-astea de care avea să ne mântuiască alianța lui Ponta-Antonescu de îndată ce își va instala suavul popou birocratic în jețul de unde se diriguiește țara.

Am primit mai multe admonestări pentru că nu credeam în puritatea intențiilor USL-iste și îmi manifestam dorința de a putea să gândesc liber, într-o atmosferă democratică, în care îmi permiteam să mai zic de bine și de Boc (dacă era cazul) sau să mai zic de rău și de USL (când se nimerea).

Mărturisesc că, dacă l-aș fi luat în serios (dar a ajuns un clovn de prost-gust), m-aș fi speriat atunci când Crin Antonescu declara că vrea desființarea PDL (desigur, pe cale politică și democratică). La un nivel foarte profund și într-o cheie justițiară, aș fi putut înțelege un asemenea demers doar ca un gest de necesară reparație morală pentru moarte PNȚCD. Însă nu cred că astfel de nobile imbolduri ar putea sălășlui în gândirea strategică a liderului PNL.

Sunt voci (vezi intervenția lui Radu Câmpeanu) din partidul pe care-l conduce Antonescu nemulțumite de felul în care-și liderul dă în petec, târând numele acestei formațiuni politice cu tradiție în tot felul de mârlănii și răfuieli personale, specifice spiritului bandelor de cartier. Dar, desigur, aceste luări de poziție nu sunt decât niște „fitile” strecurate de PDL și Băsescu pentru a-i șifona imaginea lui Crin…

4 sfaturi pentru un CV reușit

grads.ece.mcmaster.ca

 Ori de câte ori a trebuit să-mi scriu vreun CV sau să-l ajut pe vreun cunoscut să și-l scrie, am încercat să mizez pe onestitate și pe acuratețea informației. Totuși, nu cred că am procedat cum trebuia. Iar dacă tot m-am luminat eu nițel, am zis în sinea mea că ar fi și păcat să nu împărtășesc cu alții ce am descoperit.

 1. CV-ul trebuie să fie lung

Orice ați face, nu vă zgârciți la dimensiunea CV-ului. Dacă-i necesar, treceți și activitățile patriotice de pe vremea când erați șoimul patriei. Meționați portofoliul de diplome obținute la concursurile dintre clase în școala primară. Important e să fie material cât mai mult. În felul acesta, împușcați simultan doi iepuri.

În primul rând, aveți mari șanse să impresionați angajatorul sau cine o fi cel care are nevoie de CV-ul dumneavoastră. Orice om reacționează când vede o mică revistă care conține activitățile pe care susțineți că le-ați prestat până în prezent. Al doilea obiectiv atins ar fi acela că sunt mari șanse ca nimeni să nu citească în întregime CV-ul și să nu vă ia prea tare la puricat pentru ceea ce… veți vedea la punctele următoare.

 2. Folosiți cuvinte cu rezonanță în contexte cât mai vagi

După modelul recent descoperit, nu vă feriți să folosiți cuvinte cu care să impresionați. De pildă, dacă dumneavoastră v-ați petrecut o săptămână din concediu la Oxford, treceți în CV doar Oxford. Nu vă deranjați să dați detalii suplimentare, fiindcă cine le va dori le va cere la momentul potrivit. Iar atunci nu trebuie decât, cu toată nonșalanța, să explicați că, de fapt, era vorba de un curs de cosmetică canină organizat de un departament din vreun colegiu în colaborare cu un ONG.

Dragi elevi (viitori studenți CU TOȚII), BACu-i rezolvat!

Așa-i când te bucuri (c)a prostu’. A doua zi afli că ai țopăit degeaba. Ziceam ieri că mă bucur că nu a fost înșeuată iarăși Androneasca în spinarea Învățământului, însă a venit o ministră și mai de soi. Dacă vă amintiți, unul dintre puținele lucruri bune făcute de Andronescu e războiul cu universitățile private care produc diplome pe bandă. La vremea respectivă, își punea în cap toată șleahta de parlamentari cu norme de profesori pe la Spiru și alte universități făcute pe genunchi.

Iată însă că urmează să fie instaurată pe funcția ministerială rectorița de la Dimitrie Cantemir, care poate să îndrepte „nedreptatea” ce li s-a făcut celor „persecutați” de rectorița de la Politehnica din București.

Pentru ca toată lumea să fie liniștită și împăcată, ministeriabila actuală a declarat că se va ocupa ca bac-ul să se desfășoare corect. Corect înseamnă, în traducere liberă, că va exista un număr „corect” de absolvenți, suficienți încât să ocupe toate locurile bugetate „de la stat”, iar cei care rămân să se poată îndrepta spre instituțiile private.

Trebuie să fii tare lipsit de orizont, de noroc sau pur și simplu slab ca să dai la o facultate unde plătești când poți să dai la o facultate unde ai asigurată gratuitatea (dacă te țin mediile). Cred că de aici și reputația nu tocmai strălucită a acestor instituții de învățământ.

Așa că, dragi elevi, stați liniștiți, ieșiți la plajă, la plimbare, aruncați cărțile la o parte, vi se face dreptate: nici bac-ul vostru nu va fi mai greu decât al celor din ultimii vreo 10 ani. Până și cei de anul trecut își vor putea lua revanșa în fața profesorilor și a învățăturii.

Cum am atins perfecțiunea… dar mi-am dat seama prea târziu

combom.co.uk

 Deși mereu am susținut că om sunt și nimic din ceea ce e omensc nu-mi e străin, deși m-am comportant mereu ca un cetățean failibil al planetei, deși mi-am făcut uneori (chiar și public) mea culpa, am știut întotdeauna în forul meu interior că sunt menit să fiu desăvârșit. Nu oricum, nici oriunde, ci chiar aici, pe dodoloțul Pământului.

Pe 31 ianuarie, am realizat, fără știrea mea, acest deziderat – a cărui plinire era, oricum, o chestiune de timp.

O năzbâtie… baptistă

Rezum știrea pe care am cules-o de pe hotnews.ro. Într-o biserică baptistă din Kentucky, s-a decis ca niciun cuplu interrasial să nu fie admis cu membralitatea în respectiva parohie. Această hotărâre are menirea „să promoveze o mai strânsă unitate” între membrii bisericii (?!) Biserica se numește Freewill și presupun că e destul de mândră de anticalvinismul ei, de vreme ce și-l proclamă într-un chip atât de ostentativ.

Sunt convins că, deși fenomenul ar fi fost înregistrat fără surprindere în urmă cu câteva decenii (vedeți mărturiile lui Philip Yancey despre baptiștii din sudul Americii), în prezent sunt mulți baptiști (bănuiesc că majoritatea) care consideră că avem de-a face cu o măsură abuzivă, inexplicabilă, nebiblică.

Iată, așadar, că baptiștii cei mai baptiști trebuie să se delimiteze de baptiștii nu chiar atât de baptiști. Pentru ca adevărații baptiști dintre toți cei care se pretind baptiști să iasă cu fruntea sus în lume, fiindcă nu-și discriminează semenii creați după chipul și asemănarea lui Dumnezeu. Și să mai zică cineva că evanghelicii sunt lipsiți de simțul umorului…

Cum în prezent confesiunile creștine sunt la liber, mă întreb de ce nu și-au zis și ăștia catolici, ca boroboața să cadă în ograda papistașilor, care și așa au de luptat cu o seamă întreagă de acuzații. Ce mai conta una în plus?

Iubirea de moșie… și fotbalul

În urmă cu doi ani, după un meci de fotbal pierdut de România în fața Serbiei, scriam textul de mai jos. Îl readuc în anteția (unora dintre) dumneavoastră, nu pentru că mi-ar fi fost lene să îl rescriu sau să-l actualizez, ci pentru că nu-mi place să fac lucruri inutile. În esență, atunci spuneam că echipa noastră pierde din cauză că terenul – chestia aia fizică pe care se sprijină fotbaliștii cu picioarele – nu ține cu noi. Ba chiar mai rău, ne stă împotrivă.

Din câte am înțeles eu, și la ultimele vreo 3 meciur ale echipei naționale, totul a mers strună. Deci numai mama Geea mai poate fi învinuită. Principala problemă e că antrenorul nu mai reușește să intre în relația intimă cu teluricul, așa ca odinioară. Cum principala noastră armă în lupta cu adversarii e „iubirea de moșie”, tot ce merge prost în confruntările cu străinii aici trebuie să-și aibă obârșia: în deteriorarea comuniunii om-natură.

Ia vedeți și domniile-voastre câtă dreptate aveam:

Ore-cap și ore-cur

Rogu-vă, nu vă scandalizați de cuvântul „vulgar” folosit în titlu, fiindcă n-am făcut decât să citez din Grigore Moisil. De asemenea, aș adăuga aici – fiindcă se potrivesc de minune – cuvintele profesoarei mele de română din clasa a V-a. Ca să nu credeți că doamna Apostolescu (așa o cheamă) ar fi fost din fire predispusă spre grosolănie, spun numai că pe vremea comunismului, când toți eram „tovarăși”, dumneaei se adresa cu apelativul „doamnă/domnule” oricărui părinte sau bunic, fie că era „cadru de partid” cu școli înalte, fie că era agricultor analfabet. Așadar, această doamnă care mi-a marcat copilăria, ne spunea la clasă cam așa:

„Cei care n-aveți cap să învățați aveți cur să stați pe el și să tociți definițiile măcar.”

Raționamentul e de o suplețe admirabilă. Cine e în stare să învețe învață, cine nu, măcar își exersează memoria și tot se alege cu ceva. Știa și doamna profesoară că toceala nu ține loc de învățătură temeinică, dar mai știa și că acea strădanie seacă e benefică pentru caracterul elevului. Și mai știa că nu toți eram egali, nu toți aveam aceeași șansă și că trebuie departajați cei buni de cei slabi. Să se cearnă valorile. Pentru ca elevii să știe, în final, cine va lucra cu capul și cine cu brațul.

Îmboldit de un email primit recent, preiau doar un fragment – în același ton – dintr-un text mai vechi al doamnei Zoe Petre (îl puteți citi integral aici). Vă fac un rezumat. În elanul lor proletar, comuniștii aveau obsesia să cuantifice cumva activitățile de orice tip. Cea mai simplă metodă era să tragă totul la rindea și să evalueze timpul de lucru efectiv:

Somat să-și facă public programul de 8 ore de muncă, Grigore Moisil a prezentat odată o foaie de hîrtie frumos lineată, pe care scrisese așa:

Luni
ora 8 – ora 9.50 : curs, Amfiteatrul Țițeica
ora 10 – ora 11.50 : consultații, catedră
ora 12- ora 16: timp de gîndire, în sectorul de Cultură al Parcului de Cultură și Odihnă „I.V. Stalin”

Altădată însă, exasperat, i-a trimis rectorului o hîrtie pe care scria, mare: Vă rog să precizați dacă vă referiți la ORE-CAP sau la ORE-CUR.

Să râdem cu traducătorii (2)

toonpool.com

Promiteam data trecută să vin cu niște formulări năstrușnice – culese din traduceri – care se referă la sentimente. Cu destulă întârziere, mă țin azi de cuvânt.

Conversaţia deveni destul de dificilă după aceea. K… se şi întreba deja dacă nu cumva acea tentativă de conexiune dintre ea şi J… se şi frânsese deja în două.

[Formularea mă face să mă gândesc cu ciudă la mesajul „eroare în conexiune” pe care îl capăt destul de frecvent pe telefon graţie serviciilor furnizate de compania la care sunt abonat. Şi pe cuvântul meu că înţeleg cum e să eşueze tentativa, însă frângerea în două – fix! – e dincolo de capacităţile mele de percepţie.]

Se uită la bărbatul pe care-l iubea printr-un strat de lacrimi şi se gândi cu groază la ideea de a-l pierde din nou.

[E bine că nu se uita după el prin stratul de ceapă sau prin două straturi de lacrimi. Cât despre ideea la care s-a gândit…. tare aș vrea să știu dacă se gândea din punct de vedere negativ sau din punct de vedere pozitiv.]

Da. Cred că suntem diferite una de cealaltă ca ziua de noapte. Dar am fost în acelaşi loc, şi ne-a făcut aceleaşi în interior, în inima noastră.

[Mărturisesc – spăşit – că nu mă duce capul să înţeleg ce se ascunde în spatele misteriosului pronume „aceleaşi”. Dar, după cum ştim, tainice sunt căile inimei.]

Doamna Hoffman trebui să se aşeze pentru a absorbi vestea.

[Se prea poate ca doamna în cauză să fi fost niţel supraponderală. Dar de aici şi până la comparaţia – jignitoare – cu un burete care trebuie să absoarbă… e o cale pe care traducătorul n-a ezitat însă s-o parcurgă. Cred că doamna din carte e îndrituită să ceară despăgubiri. Adică ce-i sufletul ei, o sugativă emoţională, o foiţă de turnesol care se colorează în funcţie de veşti? Ei, na!]

Hitler își spune părerea despre rezultatele de la BAC (2011)

UDATE: Iată și reacția lui Bin Laden.

Și noi ce/pe cine mai batem?

Imaginea: drjeanetteraymond.com

Cândva era un adevărat titlu de glorie să-ți mai snopești din când în când nevasta. Intra în „fișa postului”: el să dea, ea să încaseze. Nimeni nu se mira decât dacă el dădea prea tare și o desfigura. O față plânsă sau spășită dovedea că scărmănătura avusese loc recent. Și gata. Acum însă, organizațiile pentru drepturile femeii au luat taurul de coarne și descurajează această practică.

Nici copiii nu aveau o soartă mai ușoară. Bătaia ruptă din rai li se aplica de câte ori se considera necesar. Unora chiar și pe la vârsta de 20 de ani. „Eu te-am făcut, eu te omor” era nu doar un slogan, ci o explicație, o justificare și, totodată, o sentință. Dar și acolo s-au făcut progrese însemante de când există o linie unde copiii pot reclama abuzurile părintești.

Dacă situația soațelor și cea a copiilor nu e încă foarte clar tranșată (faptele de violență fiind greu de dovedit și, de obicei, membrii familiei ezită să facă plângere), soarta animalelor e mai privilegiată. Nu trebuie decât un trecător dotat cu un telefon care să înregistreze „cruzimea”, că pe urmă agresorul poate face pușcărie. Cel puțin așa spune legea.

Cum se naște un hit

I se întâmplă din când în când câte unui om să redescopere potențialul și valoarea lucrurilor simple, elementare. În domeniul muzicii, de pildă, după ani întregi în care la modă sunt orchestrațiile și alterările vocilor, după ce unii fac avere cântând cu playback, te trezești că un ins rătăcit în acest peisaj renunță la tot și se reîntoarce la instrumentul cel mai la îndemână dar și cel mai cu potențial: vocea umană.

Așa a procedat și individul pe care vreau să vi-l prezint în cele ce urmează. Omul nu doar că a renunțat la orice formă de acompaniament, însă a speculat o breșă de sistem și a ignorat complet casele de discuri, echipele de PR și a recurs la… youtube. Metoda, se știe deja, se poate dovedi cu adevărat eficientă. Mulți au adunat milioane de vizionări la propriile clipuri.

Lucrurile nu se opresc însă aici. După câte mi-am putut da seama, melodia și versurile îi aparțin în exclusivitate, deci nu datorează nimănui nimic. El este cantautorul, PR-istul, impresarul și, nu în ultimul rând, beneficiarul eventualului succes înregistrat.

V-am ținut destul cu povești, așa că vă las să îl ascultați. Dacă vă place, după cum spuneam, meritele îi revin în totalitate cântărețului. Dacă n-o să vă placă, nu aveți niciun motiv să vă luați de mine, fiindcă am făcut în așa fel încât să trebuiască să dați un clic ca să aveți acces la piesa care urmează. Adică v-am dat posibilitatea să vă manifestați neîngrădit libertatea de opțiune.