Iubirea de moșie… și fotbalul

În urmă cu doi ani, după un meci de fotbal pierdut de România în fața Serbiei, scriam textul de mai jos. Îl readuc în anteția (unora dintre) dumneavoastră, nu pentru că mi-ar fi fost lene să îl rescriu sau să-l actualizez, ci pentru că nu-mi place să fac lucruri inutile. În esență, atunci spuneam că echipa noastră pierde din cauză că terenul – chestia aia fizică pe care se sprijină fotbaliștii cu picioarele – nu ține cu noi. Ba chiar mai rău, ne stă împotrivă.

Din câte am înțeles eu, și la ultimele vreo 3 meciur ale echipei naționale, totul a mers strună. Deci numai mama Geea mai poate fi învinuită. Principala problemă e că antrenorul nu mai reușește să intre în relația intimă cu teluricul, așa ca odinioară. Cum principala noastră armă în lupta cu adversarii e „iubirea de moșie”, tot ce merge prost în confruntările cu străinii aici trebuie să-și aibă obârșia: în deteriorarea comuniunii om-natură.

Ia vedeți și domniile-voastre câtă dreptate aveam:

Mai aveam şi noi un aliat pe lume. Un confesor căruia să ne deschidem sufletul şi căruia să-i încredinţăm amarul. Glia strămoşească. Pământul pe care l-a îmbrăţişat Ion Pop al Glanetaşului, românul nostru verde ce iubea cernoziomul în vremea ocupaţiei străine. Pământul pe care l-a pierdut Ilie Moromete. După pământul ’89 s-a întors din nou de partea noastră şi a început iarăși să ţină cu noi.

Dar iată că acu’ vreo două seri ne-a trădat. Echipa noastră de fotbal a fost învinsă ruşinos tocmai pe pârloaga ei norocoasă. Nu fugiţi, stimaţi cititori nemicrobişti. Că sigur veţi înţelege ce am eu a vă spune. Dacă aţi trecut de proba lui Ion şi Moromete, deja ce-i mai greu e în urmă. Piţurcă – domnul care se zice că antrenează echipa de fotbal a României – avea dânsul o parcelă norocoasă de teren nisipos şi vânturat de briza mării. Deci prin Constanţa. Acolo îi plăcea să îşi ducă echipa şi să o pună să joace. Asta chiar dacă, din când în când, în iureşul reprezentaţiei, mingea sărea – ca nebuna – unde voia dânsa, fără vreun avertisment prealabil.

S-a întâmplat ca domnul antrenor să încerce şi alte ţarini. Dar nu i-a mers. Ba una s-a dovedit chiar blestemată rău. Când a fost să joace la Cluj, tarlaua păru să ţină cu dúşmanu’. A luat echipa noastră o bătaie (de la Lituania) de-i plângeau şi babele fudule de urechi de milă. Toată ţara a înţeles atunci taina: ogorul nu ne-a fost favorabil. Mama glie s-a burzuluit împotriva noastră. Altă explicaţie nu putea să existe.

Aşa că, om cu scaun la cap, antrenorul a decis să revină în toloaca unde n-a fost învins de nimeni. Se vede treabă că, între timp, dânsul se legase de glia asta. Devenise iobag în lege bună. Numai că, fie din pricină de erbicid, fie din cauză de arătură de sezon, ţarina norocoasă şi prietină s-a întors cu faţa puturoasă a humusului şi l-a împiedicat pe bravul nostru truditor să îşi realizeze visul. Sâmbătă seară (28.03.08), pământul ţării l-a trădat (România-Serbia, 2-3).

Degeaba ai ştiinţă până la ceruri şi înapoi. Degeaba ştii fotbal cât toate stadioanele la un loc. Degeaba calci întotdeauna cu dreptul pe gazonul sacru. Când glia nu te mai vrea, te azvârle. Totul ţine de solul viu de sub iarbă. El i-a dat brânciul rumânului ce-a marcat autogol, doar ce credeaţi? El i-a împiedicat pe apărătorii noştri care nu mai găseau mingea s-o trimită din faţa porţii (la ultimul gol). Mă scuzaţi, stimaţi nemicrobişti, dar musai era să devin olecuţă mai specific. Renunţ îndată. E clar pentru oricine s-a uitat cu atenţie la meci că antrenorul n-a avut nicio vină.

Poate că i s-o fi răcit ardoarea şi n-o mai fi dus prinosurile cerute de mama glie. Poate că a mâniat-o când a ales tocmai Clujul, cela pe jumătate ungurizat. Poate că, mai ştii, glia nu-i are la inimă pe Băsescu şi Boc, iar acum o fi vrut să-i pedepsească pentru că au încercat s-o deposedeze de statutul privilegiat ce-l avea în fotbal. Cine ştie ce-o fi fost în creierul ei afânat?

Dar dacă nici măcar pământul nu mai ţine cu noi, unde să ne ducem? Pe cine să rugăm să ne primească? Eu zic să încercăm să oferim ofrandele trebuincioase, să-l implorăm pe Piţurcă să nu plece de la „naţională”, fiindcă are nas ce amuşină cu precizie cernoziomul de calitate, şi să-i mai încredinţăm echipa pe încă un cincinal. Că n-avem ce pierde.

Fotbalul e, în ultimă instanţă, treabă agrară. La cârma echipei ce reprezintă ţara avem nevoi de un agricultor versat. De un Ion al timpului nostru. Care să prindă terenul în braţe, să-i adulmece o dată miresmele, să-l sărute cu patimă. Iar apoi… nimic nu ne va putea sta împotrivă.

Publicitate