Ori de câte ori a trebuit să-mi scriu vreun CV sau să-l ajut pe vreun cunoscut să și-l scrie, am încercat să mizez pe onestitate și pe acuratețea informației. Totuși, nu cred că am procedat cum trebuia. Iar dacă tot m-am luminat eu nițel, am zis în sinea mea că ar fi și păcat să nu împărtășesc cu alții ce am descoperit.
1. CV-ul trebuie să fie lung
Orice ați face, nu vă zgârciți la dimensiunea CV-ului. Dacă-i necesar, treceți și activitățile patriotice de pe vremea când erați șoimul patriei. Meționați portofoliul de diplome obținute la concursurile dintre clase în școala primară. Important e să fie material cât mai mult. În felul acesta, împușcați simultan doi iepuri.
În primul rând, aveți mari șanse să impresionați angajatorul sau cine o fi cel care are nevoie de CV-ul dumneavoastră. Orice om reacționează când vede o mică revistă care conține activitățile pe care susțineți că le-ați prestat până în prezent. Al doilea obiectiv atins ar fi acela că sunt mari șanse ca nimeni să nu citească în întregime CV-ul și să nu vă ia prea tare la puricat pentru ceea ce… veți vedea la punctele următoare.
2. Folosiți cuvinte cu rezonanță în contexte cât mai vagi
După modelul recent descoperit, nu vă feriți să folosiți cuvinte cu care să impresionați. De pildă, dacă dumneavoastră v-ați petrecut o săptămână din concediu la Oxford, treceți în CV doar Oxford. Nu vă deranjați să dați detalii suplimentare, fiindcă cine le va dori le va cere la momentul potrivit. Iar atunci nu trebuie decât, cu toată nonșalanța, să explicați că, de fapt, era vorba de un curs de cosmetică canină organizat de un departament din vreun colegiu în colaborare cu un ONG.
Dacă nu vă întreabă nimeni însă, cu atât mai bine pentru dumneavoastră. Înseamnă că termenii cheie folosiți și-au făcut efectul și nu aveți de ce să vă mai îngrijorați. E important să țineți minte că atunci când cineva e curios să știe ce-i cu un anume termen din CV, să nu aveți ezitări în furnizarea detaliilor. Altminteri veți face figură de individ prin cu mâța în sac și chiar nu e cazul.
3. Folosiți hiperbola și chiar minciuna
Nu vă speriați de cuvintele de mai sus. Important e nu ce scrie în CV, ci dacă se poate verifica. Potrivit unei statistici pe care am cules-o dintr-un text al lui Al. Mohler, 1/3 din CV-urile depuse la o clinică americană au fost retrase în momentul în care s-a anunțat că informațiile conținute vor fi verificate.
E clar că oamenii iau, în general, de bun ceea ce scrieți dumneavoastră în CV. Nu irosiți acest capital, ci profitați la maximum de el. Dacă vă contestă cineva, nu cedați până ce ajunge la dovezi incontestabile. Între timp, răspândiți zvonul că respectivul o face din invidie sau pentru că are interesul să vă discrediteze. În cazul în care ați fost încolțit, nu uitați să vă victimizați (dacă aveți posibilitatea, în presă) și să acuzați instituția sau organizația de unde plecați că v-a discriminat. E bine întotdeauna să aveți de partea dumneavoastră mulțimea celor care nu pot face verificări, dar sunt dispuși să țină partea victimei.
Dacă încă nu v-am convins cu acest pont, uitați-vă că așa se procedează și la case mult mai mari. Scott Thomson, big boss-ul de la Yahoo! a susținut că are diplomă de informatician. Ei bine, n-are, dar ce contează? Nimeni nu-l schimbă din funcție pentru atâta mizilic.
4. Inventați titluri și calificări
Dacă punctul anterior era deja problematic, cel de față e chiar mai sensibil. Trebuie lucrat cu multă grijă. Există două linii mari pe care se poate merge. Prima ar fi să inventați niște titluri și calificări imposibil de verificat obiectiv. Pot fi derizorii, dar important e să existe și să dovedească celor interesați că sunteți o persoană plină de idei și inițiative.
La nevoie, se pot inventa și titluri sau calificări mai sofisticate și mai sonore, iar, dacă vi se cere, pur și simplu vă cumpărați un doctorat, un masterat, că încă mai sunt disponibile. Nu mă refer la lucrările ca atare, ci la diplome. Sunt convins că universitățile particulare nu vor ezita să vă declare absolvent cu acte în regulă. Destule universități de stat v-ar curta în schimbul unei contribuții frumușele.
Azi, mai mult ca oricând până acum, poți să devii ceea ce dorești. Nu mai e nevoie de niciun efort. The power is in your cv! Dacă nu se verifică ce-ai scris, ești un om realizat.
Cu drezina 
sa-mi trec in sivi ca la un moment dat am fost sula din coasta lui pn sau doar daca confirma el?
nu cred ca e nevoie sa confirme, doar aveti scrisoarea de recomandare de la el 😉 … sau ati falsificat semnatura lui? 😀
am falsificat stampila, semnatura, fonturile, hirtia si antetul. n-am reusit sa imi falsific caracterul.
Aș adăuga că depinde unde vă depuneți CV-ul. Și, potrivit cu regula nr. 2, nu trebuie să spuneți cum au stat lucrurile, ci să menționați numele dacă e de ajutor.
de ajutor e, depinde la ce 🙂
Teo, ai uitat de lucrarile publicate pe te miri unde… ca nici alea nu le verifica nimeni… in ce arhiva mai gasesti de ex. buletinele duminicale ale unei biserici?
Le putem adăuga la punctul 4. Mulțam de contribuție 😉 Tot ce nu se poate verifica e binevenit!
Reblogged this on Vanitas Vanitatum and commented:
Te miri pentru ca ai de ce!
1. Nu mai este valabil. Orice firmă serioasă vrea să vadă cel mai relevant conţinut posibil. De câte ori n-am auzit pe la training-urile la care am fost despre „regula de 2 pagini”, şi anume dacă depăşeşte 2 pagini deja se încadrează la categoriile „plictisitor” şi „abureală”.
Nu degeaba formatul ăla de 2 bani numit Europass bagă sufocant la înaintare aptitudini de tot felul, pentru că asta vor să vadă unii: ce ştii să faci şi cât de multilateral eşti dezvoltat. Personal nu-mi place Europass fiindcă nu mă lasă să mă concentrez în alea 2-3 pagini pe aptitudinile din domeniul meu, de aceea îmi fac în paralel şi formatul meu propriu şi îl dau pe acela dacă nu mi se specifică clar. Problema e că recent mi se cere numai CV Europass, aşa că n-am încotro.
Dacă nu dovedeşti că eşti capabil să triezi detaliile care pe ei s-ar putea să nu îi intereseze foarte mult (sau deloc) şi să le prezinţi pe tavă exact ce vor ei să vadă la tine (deşi chestiunea aia e o artă în sine), atunci deja le ridici semne de întrebare cu privire la spiritul tău managerial şi abilităţile de organizare pe care le ai şi îţi scad şansele de angajare.
2. Funcţionează de minune. Este exact aşa, iar sfatul de acolo, ironic sau sincer, merită luat în considerare.
3. Deja aici ne îndepărtăm de tehnica redactării unui CV şi intrăm în sfera uneltirilor şi manevrelor de a obţine ce vrei. Acele lucruri sunt valabile în multe alte situaţii, nu doar în CV. Cine minte şi învrăjbeşte şi pozează victimă o să o facă cu orice ocazie, deci cred că ţine mai mult de caracterul, educaţia, valorile şi alte aspecte ale persoanei decât de fenomenul CV.
4. Cred că intră la aceeaşi discuţie ca şi punctul 3.
Eu prefer să am pe bune calificările şi eventual titlurile acelea, dar mai ales aptitudinile. Fie că sunt importante sau nu, măcar e ca o retrospectivă care îmi oferă sentimentul de satisfacţie că nu am trăit degeaba până acum.
Dutzule, cât încă mai suntem oameni serioși, ne raportăm la un soi de adevăr. Când ne-om țicni și noi, apăi îi dăm drumul și scriem ce ne vine. Merită obervat totuși exemplul din SUA, unde te-ai fi așteptat ca oamenii să fie destul de cinstiți din principiu. Iar dacă ei au ajuns acolo… noi?
Nu cred că înţeleg exact la ce te referi, însă din ce am înţeles, nu ştiu dacă e vorba de ţicnire, cel puţin nu în sensul obişnuit al cuvântului. Oamenii care umblă cu înflorituri şi furtăciuni o fac intenţionat, nu prea văd cum ai putea să minţi din greşeală în CV.
Nu-mi plac sistemele binare de clasificări, dar aici ori e pe bune CV-ul, ori are părţi neadevărate şi nu mai e pe bune. Jumătatea de intenţie aici se poate rotunji la tot sau nimic. Pentru că nimeni nu vrea să mintă în tot CV-ul, doar în câteva puncte cheie necesare.
O mare precizare: nu mă aştept ca în SUA oamenii să fie cinstiţi din principiu, de ce aş face asta? Am o părere foarte proastă despre unii americani şi în general tind să le acord prezumţia de vinovăţie şi aştept să-mi dovedească contrariul. Liderii lor i-au transformat într-un stat-poliţie cu un regim fascist.
Ei nu sunt un exemplu pentru noi. Europa le-o ia înainte înzecit, mai ales dacă vom fi uniţi. Trebuie doar să trecem peste orgoliile şi „bisericuţele” naţionaliste şi vom recupera avansul pe care l-au câştigat ei când noi ne culegeam cioburile după al doilea război mondial.
Dutzule, nu știam ce euro-pătimaș zace în tine 😉
Când am vorbit de țicneală, mă refeream la renuțarea la moralitate și bălăceala în cuvinte sforăitoare, așa cum deja se întâmplă prin multe CV-uri.
CV-ul în format EUROPASS e de tot… râsul. E făcut pentru toate categoriile profesionale, de la femeia de serviciu la profesorii universitari, numai că la ceștia de pe urmă nu se prea potrivește. Un profesor universitar cu activitate didactică, de cercetare și mobilități consistente se va chinui, la propriu, să-și completeze CV-ul în amețitul ăla de format EUROPASS. Un CV trebuie să conțină întreaga activitate a cuiva, indiferent că informațiile sunt relevante sau nu. Desigur, dacă depui respectivul CV la o universitate subliniezi cu precădere aspectele care ajută în această direcție, însă nici celelalte nu trebuie excluse. Care-i problem, în ultimă instanță, cu CV-urile lungi? Unii chiar au muncit și au CV-uri lungi…
Firește că există CV-uri lungi, fiindcă nu pot fi mai scurte. E cazul multor oameni de mare valoare. Însă există și CV-uri lungi de dragul lungimii. Eu la astea mă refeream. Fiindcă, încă deprinși să perceapă activitatea și cantitiv, oamenii sunt predispuși să zică „oaaaa” când văd un CV lung. Reacția e firească, nefiresc e când este generată prin falsificări.
Cât o ține lumea asta lucrurile tot strâmbe or fi. Adevărat, putem încerca să le facem drepte măcar în dreptul nostru, aici așa e. În rest, fiecare face exact cât îl ducea mintea… sau lipsa ei.
Acum divaghez, dar nu foarte tare. Am impresia că azi mintea, în sensul tradițional acordat termenului, e un obstacol în calea realizării de sine.
Posibil, dacă n-ar fi lumea atât de dusă cu pluta… Problema e că orice facem e întors pe toate părțile. Avem de-a face cu o hermeneutică a suspiciunii ajunsă la o exacerbare de-a dreptul morbidă. Suntem puși sub microscop în speranța că ceva, ceva sigur o să iasă prost… Mintea, ca întotdeauna: uneori e mai multă, alteori mai puțină; de obicei mai puțină, mult prea puțină.
Probabil că, într-un fel, însăși hermeneutica suspiciunii își creează propriile victime. Cam așa se întâmplă: dacă îl suspectezi pe copil, de exemplu, începe să se confirme. În două feluri: 1. Obiectiv – că doar nu-i sfânt să nu greșească niciodată și 2. Subiectiv – comportamentul lui e interpretat mereu prin prisma unor posibile fapte reprobabil și orice eșec devine un argument că bine am făcut că l-am suspectat. Probabil că și așa se perpetuează acest comportament fraudulos la nivel de societate…Mintea nu rezistă la aceste presiuni și joacă feste. Iar pe urmă, răutatea ne prostește de cap…
[…] 4 sfaturi pentru un CV reușit […]