Postat de: Teofil Stanciu | 26/11/2012

Nevoia de ritual

southernmyinternet.catholic.edu.au

– Ce-i acela rit? zise micul prinț.

– E încă un lucru de mult dat uitării, zise vulpea. E ceea ce face
ca o zi să se deosebească de celelalte zile, o oră, de celelalte ore.

(Micul prinț – Antoine de Saint-Exupery)

Din ce zice Saint-Exupery, înțeleg că s-a întâmplat ceva undeva care a făcut ca societatea noastră să piardă adevărata semnificație a ritualului (prefer termenul ritual pentru că face mai explicit trimiterea la sacru). În trecut, momentele ritualice punctau un timp în general dezordonat – la nivelul unei zile. Singurele repere erau lumina și întunericul, duminica și ciclurile anotimpurilor. În rest, lumea mergea la câmp, nu avea normă pe ore, ci, eventual, pe cantitate de muncă depusă.

Dar fiecare anotimp era punctat de câteva momente sărbătorești când omul era ridicat din mica lui dezordine cotidiană și adus în preajma divinității pe care o venera. Nici creștinii n-au făcut excepție, având câteva sărbători care punctau anul calendaristic în fiecare dintre anotimpuri, plus dumicile.

În Evul Mediu, s-a instituit ceea ce se cheamă „an liturgic” și chiar fiecare zi în parte avea momentele ei spiritualizate specifice. Există ceasuri de rugăciune pentru mănăstiri, care însă pentru laici, erau comprimate în două momente de rugăciune principale pe care bisericile tradiționale încă le păstrează (utrenie și vecernie).

Nu mă mai leg de Reformă și de toată desacralizarea – bine intenționată la început – pe care a generat-o, ci sar direct la zilele noastre când timpul este organizat de serviciul zilnic, de activitatea normată și retribuită.

Așa că, pentru simțirea contemporană, mersul cotidian la muncă este deja o formă de ritual. Însă la mijloc este o confuzie, o proastă înțelegere, care nu păstrează din sensul ritualului decât aspectul exterior, normativ, repetitiv. Probabil însă, dacă ritualul se asociază cu puterea, omul contemporan simte instictiv că cei care-i impun un anumit program și de care depinde în privința banilor – singurul mijlocitor credibil al relației stăpân-supus – reprezintă adevărata autoritate.

În orice caz, din pricina acestei confuzii a rutinei zilnice cu ritualul, conceptul a fost dezbrăcat de sensurile lui înalte și coborât în derizoriu. E un fapt că nu doar protestanții au alergie la ritualuri (mai ales dacă-s ale altora), percepute sub aspectul lor cel mai comun, ci majoritatea occidentalilor pe care-i cunoaștem.

Din toată bogăția posibilă a unui ritual ce aduna oamenii și îi pregătea pentru întâlnirea solemnă cu divinul, a rămas doar aspectul exterior receptat, în prezent, drept coercitiv. Iar ceea ce e coercitiv e socotit – fără niciun moment de atentă analiză – rău și neavenit.

Din pricina faptului că tot ceea ce facem o săptămână întreagă este repetitiv, simțim (că nu cred că e o alegere rațională, calculată) nevoia ca măcar duminca să nu se repete nimic. Este greu de luptat cu această tendință, căci e necesar un efort conjugat.

Pentru unii, cum sunt evanghelicii, lupta e aproape imposibilă, fiindcă nu există vreun ritual religios la care să ia parte. De fapt, ele există, dar sunt negate constant și se neagă și orice valoare a ritualului.

Azi avem, așadar, ritual în cursul săptămânii, o viață ordonată din exterior aproape ziua întreagă, iar duminica și în sărbători vrem libertate, comportament lipsit de restricții suplimentare.

Poate că de aici vine, în parte, și dificultatea cu care reușim să ne adunăm gândurile în fața întâlnirii cu Dumnezeu. Neavând niște repere exterioare, niște puncte de sprijin, suntem destul de dezorientați.

E interesant însă că există (chiar dacă nu la scară mare) semne că unii se reîntorc la ritual (iată aici un exemplu), că au nevoie să se dezlipească de „libertatea” religioasă de exprimare și să apeleze la niște forme consacrate care, pe lângă fixitatea lor, au un conținut intrinsec bun ce trebuie doar descoperit.


Responses

  1. […] Teofil pune din nou degetul pe rană, într-un mediu eclesial care încă mai crede că “a căzut în ritual”, fără să înțeleagă că de fapt ritualul – spun asta referind un înțeles cât mai cuprinzător al acestui termen – este la fel de indispensabil condiției umane pe cât este libertatea. […]

  2. Mi se pare ca aceasta postare este legata de “Si evanghelicii se ofenseaza?”, in special de discutiile din subsol. Intr-adevar, nu poate fi lamurit rational ce se intimpla la Euharistie, cum afirma dl Stanciu. Nu putem şti cum se prefac pîinea si vinul, sau cum ne prefacem noi, dar trebuie sa stim cu ce ne impartasim. Aceasta era considerata de Schmemann intrebarea esentiala a crestinismului:
    „Cred şi mărturisesc că nu există pentru Biserică, pentru lume, pentru om, întrebare mai importantă şi mai esenţială decît: ce se săvîrşeşte în Euharistie? Întrebarea aceasta este într-adevăr firească pentru credinţă, care trăieşte cu însetarea de a intra în raţiunea Adevărului, cu nevoia raţională de a înţelege cuvintele prin înţelepciunea lui Dumnezeu care se descoperă şi în care este înrădăcinată slujirea lui Dumnezeu. Aceasta este întrebarea despre sensul şi destinaţia ultimă a tot ce există, despre înălţarea tainică spre starea cînd „Dumnezeu va fi totul în toate”; este chiar întrebarea credinţei, care radiază continuu din arderea tainică a inimii – asemeni celei avute de ucenici în drumul spre Emaus. De aceea şi este atît de important şi esenţial a elibera, a curaţi această întrebare de tot ce o întunecă, o micşorează şi o perverteşte.” (Schmemann, Euharistia, Taina imparatiei, pp. 166-167).

    De aceea, ritualul in sine nu rezolva nimic:
    Alexander Schmemann: “The secularist is very fond today of such terms as „symbolism”, „sacrament”, „transformation”, „celebration”, and of the entire panoply of cultic terminology. What he does not realize, however is that the use he makes of them reveals, in fact, the death of symbols and the decomposition of the sacrament. And he does not realize this because in his rejection of the world’s and man’s sacramentality he is reduced to viewing symbols as indeed mere illustrations of ideas and concepts, which they emphatically are not. There can be no celebration of ideas and concepts, be they „peace”, „justice”, or even „God”. The Eucharist is not a symbol of friendship or togetherness, or any other state of activity however desirable.”
    Pasajul citat este dintr-o conferinta (http://jean.square7.ch/wolfcms/public/SyndesmosTexts/Text_34_Schmemann-Secular%20Age.pdf) redata si tradusa integral in volumul Pentru viata lumii.

    • Firește că nu ritualul în sine ar avea putere, dar există ceva bun în ritualul ca atare. Eu mă gândeam mai ales la liturghie și la ceea ce face preotul care, de ce să nu recunoaștem, pare destul de nevrednic de rolul lui. Însă acolo, în liturghie, sunt lucruri bune: crezul, rugăciunile, ritul ca atare, ce înalță închinătorul spre Dumnezeu.

      Euharistia este un moment aparte. Acolo e nevoie de mai mult decât o participare pasivă. Până și pregătirile sunt mai laborioase, cu spovedanie, cu canon (dacă e cazul).

      Ce voiam eu însă să evidențiez e deficitul de ritual și felul anti-ritualic de a gândi a omului, a evanghelicului. Și că acest fel de a concepe lumea e păgubos și se întoarce (s-a întors deja) împotriva noastră.

      • V-am înţeles şi sunt în multe privinţe de acord cu dumneavoastră. Pentru a rezuma ideile majore din lucrarea părintelui Schmemann, Pentru viaţa lumii (indispensabilă pentru a înţelege viziunea ortodoxă): Ritualul exprimă adevărul unei lumi create de Dumnezeu şi dependente de El. Din acest punct de vedere, orice ritual necreştin este adevărat. Însă lumea a căzut şi şi-a respins adevărul în mod decisiv o dată cu uciderea Mîntuitorului ei. Din acest motiv, orice ritual necreştin este în acelaşi timp neadevărat şi nelegitim. (Acesta este probabil motivul teologic pentru care Reforma a respins realitatea, eficacitatea ritualului). Totodată, lumea e chemată la înnoire prin şi în Biserică. Ritualul, nici măcar ritualul creştin, nu are sens înafara acestei restaurări.

        Dar ritualul creştin îşi ratează menirea atunci cînd slujeşte nevoilor personale, de pildă:

        “Yet the experience of worship has long ago ceased to be that of a corporate liturgical act. It is an aggregation of individuals coming to church, attending worship in order to satisfy individually their individual religious needs, not in order to constitute and to fulfill the Church. The best proof of this is the complete disintegration of communion as a corporate act. Where the early Church saw her real fulfillment as a communion into one body („…and unite all of us who partake of the one Bread and the one Cup, one to another…” Liturgy of St. Basil), we today consider Communion as the most individual and private of all religious acts, depending entirely on one’s personal desire, piety and preparation. Likewise the sermon, although addressed to the congregation, is, in fact, a personal teaching, aimed not at the „edification” of the Church, but at individuals at their private needs and duties. Its theme is the individual Christian, not the Church.”
        http://www.schmemann.org/byhim/theologyandeucharist.html

        Deci un ritual prost orientat e la fel de nefolositor, dacă nu chiar dăunător, ca şi absenţa ritualului despre care vorbiţi.
        Cît despre presupunerea că „Euharistia este un moment aparte”, răspunsul (negativ) îl găsiţi în articolul citat deja: cultul ortodox este Euharistia pentru că Biserica nu se constituie ca Trup al lui Hristos decît printr-o viaţă euharistică (http://www.schmemann.org/byhim/theologyandeucharist.html) A separa Euharistia fie şi prin privilegierea ei, aşa cum se şi întîmplă, înseamnă a o falsifica.

        • Mulțumesc de precizare. De folos! Numai că pentru un evanghelic, chestiunea asta devine foarte greu de urmărit, de asimilat. Liturghia ortodoxă culminează (cred că e corect să spun așa, totuși, nu?) cu împărtășirea. E construită în așa fel încât să-i conducă pe credincioși spre acest moment (mă gândesc acum la chestiuni exterioare, cum ar fi separarea fizică ce se făcea – iar acum e doar pomenită – între credincioși si necredincioși). La liturghiile la care am asistat (e drept că mai mult la greco-catolici), se simțea acest suiș. Într-adevăr, din exterior, nu pot percepe liturghia în absența euharistiei, nici invers. Revin însă la practica baptistă și penticostală care stabilește – prin uz, probabil, că norme nu există, iar dacă ar exista, sigur nu s-ar aplica unitar – ca Cina Domnului să aibă loc o dată pe lună. Devine în mod evident, prin asta, un eveniment privilegiat, dar și cumva detașat de restul practicilor duminicale. E un fel de sărbătoare de sine stătătoare. Cum gândirea enoriașului de rând este formată nu doar din ce i se spune, ci și din ceea ce practică, cred că e aproape imposibil ca unul crescut și educat în acest spirit să poată gândi în termenii lui Schmemann. Sacramentalismul e o „forma mentis” greu de achiziționat din exterior. Și am văzut că cei care reușesc totuși să o adopte devin într-o anumită măsură fanatici sau… să zic… intoleranți cu cei care nu au acces la această paradigmă (e cazul unor convertiți la Ortodoxie proveniți din rândurile neoprotestanților).

  3. „E un fapt că nu doar protestanții au alergie la ritualuri (mai ales dacă-s ale altora), perceput sub aspectul lor cel mai , ci majoritatea occidentalilor pe care-i cunoaștem.”

    Protestanţii fac parte din acea majoritate sau sunt o minoritate?
    Iar acea „majoritate a occidentalilor” ce religie intuiţi că ar avea? Sau sunt agnostici? Sau sunt atei? Cum prin „occidentul” acela sunt şi mulţi de altă religie decît cea creştină, lehamitea de ritual (sau de rutină) se manifestă şi la ei? Cunoaşteţi un studiu sociologic care să fi analizat chestia asta?
    Nu e ca în filmul lui Chaplin, „Timpuri noi”? Povestea aia cu banda rulantă care se tot defecta? O să ajungem să-L deşurubăm pe Dumnezeu din creier, folosind cheia franceză 🙂

    • Adevarul este ca lehamitea de ritual se cam generalizeaza in prezent si o intalnim in orice confesiune crestina. Am constatat cu stupoare o diminuare a manifestarilor ritualice daca le pot numi asa, chiar si la musulmani, in special la cei din Franta. Doamna Maria care cunoaste bine spatiul francez din cate am constatat, ne poate lamuri mai mult in aceasta privinta. Dar ma rog, musulmanii au mai mult legi decat ritualuri …
      Cu privire la studiile sociologice de care aminteati si aici apare o problema: depinde cine le face. Stiti, eu cred ca astazi, pe toate planurile, un puternic instrument de manipulare sunt statisticile. Nu spun ca ele n-ar fi si un instrument de lucru inevitabil in cercetare dar cred ca pot fi si o capcana.

    • @Răzvan Cristian

      Rectific atunci astfel: „majoritatea occidentalilor pe care-i cunosc” și adaug: în mod direct, din lecturi, din filme, din versurile cântecelor, din poveștile altora etc.

  4. C.S.Lewis afirma că avem nevoie de zilele de sărbătoare. Nu ai spus nimic Teofile despre Leveticul. Ceea ce vedem la biserica catolică și ortodoxă este interpretarea Bisericii primare a Scripturii. Nu au rupt Vechiul Testament precum Marcion, ci au considerat ca aceste Cărți sacre trebuie să facă parte din viața liturgică a Bisericii, dar cum? Ei așa, și noi protestanții spiritualizând aceste părți ale Scripturii care vorbește clar despre ritual.
    Un teolog spunea că viața noastră trebuie să fie o continuă rugăciune. Domnul Isus spunea că atunci când facem cele mai ”banale” lucruri, mâncatul și băutul, facem defapt un ritual sacru, aducându-ne aminte de trupul și sângele Lui.

    • C.S. Lewis se arăta deranjat de „creativitatea” tinerilor preoți care „îmbogățeau” ritualul perturbându-i astfel liniștea și stabilitatea de care avea el nevoie în biserică. După cum spuneam, m-am limitat în bună măsură la niște observații mai degrabă empirice, exterioare. Nu mă încumet să fac studii pe Levitic.

      În orice caz, pentru orice om care trece de o anumită vârstă (și nu e excepțional de inventiv și creativ, dinamic și neliniștit) devine evident că ființa umană are nevoie de niște tipare. Și, dacă nu are unele sacre, și le face după cum poate. Dacă încalci ora de rugăciune baptistă, iese cu multe scântei în unele biserici.

  5. Evanghelicii nu au ritualuri sau pretind a nu le avea, dar incercati sa „faceti biserica”, „serviciul divin” doamne ce-mi palce termenul acesta „modest”, altfel si veti fi anatema. Ritualurile evanghelicilor sunt din nefericire pur exterioare si care nu duc la introscpectie si la anumita apropiere de Dumnezeu ci la o alta in care cred ca s-a pierdut mult. Omul nu se mai intoarce spre sine ca sa se indrepte spre Dumnezeu. Nu cauta interioritatea ca sa se inalte spre infinit. Imi amintesct citeva zile petrecute intr-o manastire la Versailles, manastire protestanta in care se facea rugaciune de trei ori pe zi. Se intra in capela in liniste, ramineam in liniste si abia dupa un timp de liniste una dintre calugarite citea un text, o rugaciune. Mi-a trebuit timp sa ma obisnuiesc pentru ca la noi evanghelicii de cum intram in biserica „facem zgomot” dupa cum s-a exprimat una dintre calugarite. Dar odata gasita viata aceasta de inerioritate, de liniste, de inaltare spre a spirtului nostru catre Dumnezeu nu vroiai sa te mai desparti de momentul acela. Sigur ritualul isi are pacatele lui atunci cind devine o forma golita de sens, cind devine doar o activitate, cred insa ca pe de alta parte am pierdut mult raminind in activism si zgomot in loc sa ne luam timp de a sta in tacere inaintea lui Dumnezeu si a invata sa il ascultam si sa ii savuram prezenta. Cunoastem atunci ca suntem mai mult decit tarina si ca avem o alta destinatie. Suntem mai bogati, mai umani, mai bogati acolo in omul dinlauntru, omul despre care vorbeste apostolul Pavel si mai umani intr-o umanitate mai asemanatoare cu cea a lui Christos.

    Maria Istoc

    • Da, am remarcat pe când eram adolescent că, ori de câte ori se făcea puțină liniște, cineva se repezea să începă o cântare. Era o obsesie să nu fie goluri, pauze, să nu cumva să ne auzim gândurile. Ulterior, în altă biserică în care am ajuns, existau astfel de „timpi morți” și nimeni nu se mai temea de ei. Dar, în general, meditația și rugăciunea interioară nu par să facă parte din formele de manifestare agreate de mediul nostru.

  6. S-au pierdut si ritualurile sociale. In Franta se vorbeste mereu despre faptul ca o masa dura sapte ore, cind familia se aduna, minca, socializa, traia impreuna. Acum e mai greu sa se accorde sapte ore unei mese chiar si duminica.

  7. Micul print e favoritul meu. Recent s-a publicat o carte intitulata „La guérison du Monde” de Fréderic Lenoir, pe care tare as vrea sa o vad tradusa in romaneste, chiar as vrea tare sa o traduc eu, in care se abordeaza sub o anumita forma si aspectul acesta si care ne aminteste de importanta lucurilor simple, dar cu efect profund, in vietile noastre.

    Maria Istoc

    Maria Istoc

  8. Vreau sa precizez ca masa aceasta de sapte ore nu era cu mama tata si copilul ci erau si bunici si bunicele prezente, unchii si matusile, nepoatele si nepotii, verisorii si verisoarele si poate uneori un prieten, o prietena al unuia sau altutuia din familie, prietena, prieten care nu avea familie prin apropiere. Am participat la o asemena masa intr-o familia intaliana din Chicago. A fost un deliciu. Fiecare era acasa.

  9. Si la masa aceasta italiana de sapte ore, copii mari se ocupau de cei mici, adolescentii care se apropiau de maturitate de bebelasi. Nu s-a vazut un computer, un joc de nu mai stiu ce. Era joaca colectiva, se fugareau prin curte, se jucau in casa, fiecare era responsabil de cel mai mic decit el. Computerele nu lipseau, era o familie cu MULTI bani dar ziua era pentru a fi impreuna.

    • Altfel spus, iată un ritual social care ridică oamenii spre sensurile adevăratei lor umanități.

      • Absolut, spre comuniune. Eucharistia este comuniune. Mi-a placut cum s-au petrecut lucurile in familia aceasta italiana, nu au fost nici computere, nici telefoane portabile, nici ipad. Au fost persoane in comuniune unii cu altii si centrul a fost La Mama. Femeie de 80 de ani, care vorbea putin engleza, care lucrase ca femeie de serviciu doata viata dar care era cinstita de toti. De la ea purcedeau ceilalti sau aproape toti ceilalti care venisera in afara de gineri, nurori, prietene, prieteni.

  10. Capitotul XI din le Petit Prince e superb. In acest ritual sau doar prin acest ritual ajungem sa apprivoisem, as vrea sa gasesc corespondetul romanesc si nu imi vine, si in aceasta apropiere celalalt devine unic si relatie devine unica. La fel este si in relatia cu Dumnezeu, prin a ne apropia treptat, petit à petit, prin acest ritual de respect si mister ca Il descoperim si continuam sa Il descoperim. Approivise moi spune vulpea Micului Print, in recunoasterea celuilalt exist, si el exita in relatia cu mine si devine unic. Capitolul e superb si zice ca oamenii nu-si mai fac timp pentru acest apprivoiser, pentru aceasta cunoastere.

  11. Nu este cu nici un chip imblinzire, este aceea apropiere de celalalt. Micul print nu ar fi putut sa isi imblinzeasca trandafirul lui ci a inceput sa il iubeasca, trandafirul a devenit unic in momentul in care el a inceput sa il iubeasca si este unic pentru ca il iubeste Micul Print. Cineva devine unic pentru ca un altul l-a cunoscut, i-a devenit aproape, s-a imprietenit cu el sau cu ea. In cartea lui La guérrison du monde Fréderic Lenoir spune qu’il faut apprivoiser la mort, un actor mort recent de cancer spunea „il faut appprivoiser la maladie” traducerea cea mai simpla ar fi ” a se imprieteni cu, asi apropia ceva sau pe cineva,” Daca cineva apprivoiseasa moartea nu se va teme de ea, pentru ca vom muri toti.

  12. Cit despre Eucharistie ea este un moment important, poate cel mai important in liturghia catolica, ea, liturghia culmuneaza cu eucharistia. Prin aceasta ei inteleg a lua parte la viata si la misterul Christic, intre altele. Ma tem insa ca pentru multi dintre noi ramine doar o forma exterioara.

    Cit despre ritualurile islamice le cunosc mai putin dar este adevarat ca in Franta, asa cum remarca Eugen, ele sunt in oarecare masura adaptate la context. Autoritatile franceze exigind un Islam francez. Anul trecut mai blocau inca strazile si isi faceau mataniile in plin Paris vinerea seara blocind circulatia. Au fost fortati de autoritati sa foloseasca o hala decenta si sa isi faca acolo mataniile. Uniii au protestat dar in momentul in care presa nu le-a mai cintat in struna s-au calmat si de atunci nu se mai vorbeste.

  13. Vreau sa adaug aici, pentru ca am citeva minute in seara aceasta, ca ritualul e fondator. Pishologii spun ca rutin este de o importanta majora pentru copii, un copil care va fi culcat la aproximativ aceiasi ora si inainte de culcare va trece prin acelasi ritual sau mai degraba rutina, se va simtii in securitate, va avea un echilibru solid. Pina si locul in care sta la masa e important si e bine sa fie pastrat acelasi o vreme. In adolescenta lucurile se mai schimba, bulversarile vietii dar in momentul in care tinarul adul isi formeaza familie are nevoie din nou de un ritual, de o rutina. La batrinete acestea devin si mai importante. Si din puct de vedere crestin ritualul e important fie ca se refera la o anumita oara a rugaciunii si un fel de a o face fie ca se refera la practicile bisericii. Ca anumite tirualul sunt lipsite de continut acum se poate sau ca altele vechi au fost reinviate si nu se mai potrivesc cu epoca se poate si aceasta. Am impresia, de exemplu, ca in Biserica Orthodoxa s-au pastrat niste rituri medievale la care POATE s-ar putea renunta. Dar faptul ca ele au fost reinviate arata puterea ritului.

    Maria Istoc

  14. Trebuia sa scriu importanta ritului.

  15. Despre ritul fondator, sau ca fiind fondator vorveste René Girard, despre care unii spun ca e de fapt Jungian, desi el nu este psiholog si ginditor filozof, dar vorbeste, daca nu ma insel si Mirea Eliade, sa nu uitam si marii nostri.

    • Un rit care merita păstrat (dar, pare-se, nu prea se mai practică în bisericile ortodoxe – cel puțin, nu în această parte a țării): la hirotonirea unui preot, toți preoții care participă – inclusiv episcopul! – îngeunchează în fața celui proaspăt învestit și îi cer binecuvântarea. Mi se pare că numai dacă nu vrei nu-ți amintești că ești om, că trebuie să te smerești, că nu ești buricul pământului. Un rit care, în sine, poartă o încărcătură deosebită.

  16. Pe Schmemann îl înţeleg cu greu, atunci cînd nu-l resping de-a dreptul, mai ales ortodocşii…
    Într-adevăr, Euharistia este inima Bisericii, cum spunea de Lubac; problema e că ea a devenit o inimă artificială, care, se consideră, poate să bată şi înafara trupului. Iar teologii ortodocşi sunt încîntaţi. Li se pare normal ca Tainele să existe de sine stătător, să fie autonome. Pentru că şi Euharistia a devenit autonomă, independentă de noi şi noi de ea (dovadă că Liturghia se săvîrşeşte foarte bine la ortodocşi fără ca nimeni să se împărtăşească).
    Foarte bun exemplul cu masa din familia italiana, oferit de un comentator mai devreme. Confirmă observaţiile unui profund teolog catolic, critic al reformelor liturgice post Vatican II. Iată nişte fragmente din lucrarea Looking at the Liturgy: A Critical View of Its Contemporary Form, http://www.amazon.com/Looking-at-Liturgy-Aidan-Nichols/dp/0898705924, capitolul 2, The Importance of Ritual (Capitolul este disponibil pe internet la http://payingattentiontothesky.com/2011/09/07/the-importance-of-ritual-part-i-fr-aidan-nichols-o-p/ )

    the mediocrity of the spiritual and theological life typically produced by an anti-ritualist Church is the best possible proof of the inadequacy of the form of life in civil society that such a Church presupposes and represents.
    The implication of Douglas’ work would seem to be, then, that we shall not get back an authentic liturgical life until we recover a rightly ordered society on the level both of the family, the micro-society, and of macro-society, society at large. A “rightly ordered society” in this context is one that gives due place to common life, hierarchy, and shared authoritative public doctrine as well as to personal freedom and creativity.
    to reform an ancient Liturgy successfully in radical guise would ultimately entail remaking the entire social order, for earlier Liturgies formed part of a culture itself ritual in character.
    Flanagan’s overall conclusion is that the Roman Liturgy has fallen into the hands of “convivial Puritans”. For these, procedures for worship are to be kept as simple as possible so as to maximize social relationships in the production of the rite. A ritual minimalism serves to sustain a relaxed atmosphere where all may contribute informally. “Bind us together” is the theme song of a liturgical life where hierarchy and ceremony are treated as deleterious to happy togetherness.
    To Flanagan, as to Martin, this is simply wrongheaded.
    Informal or endlessly adaptable Liturgy may be beau mais ce nest pas la guerre. The shape of the rite takes on “unfruitful unpredictability”, impairing its claim to constitute, indeed, a public order of worship. As the phenomenologist of religion Rudolf Otto saw at the beginning of this century, an undisciplined rite clamantly [vocab: loudly]asserting direct links with the production of the numinous has little chance of representing the latter successfully when compared with one that humbly petitions the holy in solemn mode.
    Such tacit, mysterious qualities of rite, Flanagan continues, are, moreover, what permit its endless replaying. He likens to this the way a literary classic (The Brothers Karamazov, Moby Dick) can be endlessly reread if it be in a positive sense “ambiguous”, namely, not increasing the reader’s uncertainty about meaning but rather maintaining openness to ultimate meaning (the sacred).
    Repeated use, so Flanagan concludes: “generates a passage of growth into understanding the implications of what cannot be grasped, and at the same time fuels a wish to have more revealed from what is concealed.” [Flanagan, Sociology and Liturgy] The message is that the adhesive that holds rites together has become too diluted to stick, and Flanagan looks to older forms of the Latin Liturgy for assistance when he writes: “Formal traditional forms of rite cannot be dismissed as being inherently culturally incredible. These rites only become incredible when they are deemed to be so .” [Flanagan, Sociology and Liturgy]

    • Și totuși întreb: nu există ceva inerent ritului care îl face capabil pe un nou-venit, de pildă, să redescopere valoarea uitată a lui? Ca om venit dintr-un mediu complet anti-ritual, mereu am avut impresia că întrezăresc printre formele ritului bisericesc niște fărâme de adevăr care fac parte integrantă din Tradiție și din Biserică. Că aceste indicii, aceste „semne de orientare” fac posibilă o recuperare a adevărurilor mântuitoare. Greșesc?

      • Nu cred că greşiţi dacă prin „recuperare” înţelegeţi „trăire”, „participare” şi „asimilare” a adevărului de credinţă. Ritul este produs de ordinea rugăciunii şi de cea a credinţei, prin urmare rămîne legitim şi eficient. Ritualul nu face altceva decît să ne arate adevărurile mîntuitoare despre care ne vorbeşte teologia şi să ne ofere posibilitatea de a le trăi împreună prin Domnul cu Sfînta Treime. Problema e cum ne raportăm la el. Că suntem nou-veniţi sau mai vechi, nu cred însă că are importanţă. Sunt capcane şi pentru unii, şi pentru alţii. Important e să înţelegem că actul ortodox de închinare implică văzutele şi nevăzutele, istoria şi eshatonul, biserica, lumea şi Împărăţia în acelaşi timp. Este o realitate cu dimensiuni cosmice, istorice şi eshatologice (cf. Schmemann). Noi venim la slujbă cu o viziune fragmentată despre lume, şi de aceea slujba ne pare fie obositoare, fie inedită. În fragmentul citat din cartea lui Nichols se vorbea tocmai despre faptul că este normal ca serviciul divin să fie ininteligibil într-o cultură neritualică (sau, cum bine aţi precizat, cu ritualuri seculare). Şi atunci catolicii au simplificat ritualul! Referinţa lor era lumea, nu Împărăţia!

        Venim la slujbă cu o viziune lumească, păcătoasă. Nu e vorba de faptul că venim cu păcatele noastre, dimpotrivă, chiar trebuie să le ducem acolo! Mă refer la păcat în sensul de infirmitate, ca neputinţă de a vedea prezenţa lui Dumnezeu în lume. Iar această neputinţă vine pe de o parte din slaba noastră credinţă, iar pe de alta din defecta noastră credinţă, adică din greşita noastră raportare la Euharistie în primul rînd. Ritul a rămas acelaşi, dar credinţa noastră, care l-a produs, s-a schimbat. Pe larg şi lămuritor în legătură cu asta găsim la Schmemann.

  17. Reblogged this on Persona and commented:
    Un text foarte bun al lui Teofil Stanciu care merita toata atentia, pe o tema care ma preocupa foarte mult si pe mine, fiind una care a jucat un rol important in migrarea mea catre anglicanism.

  18. Intrebarea unuia dintre studentii mei in teologie, intrebare pusa ieri, in legatura cu incinerarea sau inhumarea m-a facut sa ma gindesc din nou la subiectul acesta. Ritualul in sine nu este nu semn de apropiere de Dumnezeu si el nu apartine Crestinismului Sa nu uitam ca si popoarele pagane practicau tot felul de ritualuri si ca africanii isi au bagajul lor de ritualuri, sau in Europa si America masonii si alte grupuri Skulls and Bones, din care face parte fostul presedinte George Bush, ritualul are valoare Chrestina atita vreme cit el

  19. Ritualul are voaloare Chrestina atita vreme cit el este practicat pentru a aduce credinciosul mai aproape de Dumnezeu. René Girard vorbeste despre crima fondatoare a orcarei societati, crima care se petrecea de fapt in sacrificiu. Reamintesc aceasta pentru a reaminti importanta ritului. Este de inteles reactia Protestanta la ritualuri care erau multiple, unele imprumutate din paganism chiar. Reformatorii au considerat ca e nevoie de o purificare. In lumea evanghelica cu atit mai mult cu cit aveau nevoie de a se distinge de

  20. distinge chiar si de Biserica Protestanta Istorica si care isi cauta si inca isi cauta intr-o anumita masura, identitatea.

    Comentariile de mai sus, inclusiv cel despre cina, masa italiana, Maria Istoc

    Am mentionat ca La Mama lucrase toata viata ca femeie de serviciu si ceea ce m-a impresionat este ca tot „clanul” fii, ficele, ginerii, nurorile care ajunsesera si scolati, educati si oamenii cu potential financiar, ii aduceau omagiu recunoscind-o ca patroana clanului. Era o recunoastere a originii, a radacinilor.

  21. Precizez ca „crima fondatoare” Sacrificiul este un ritual datorita manierei care este practicat.

    • Nu spun că n-aș înțelege reacția evanghelică la ritualuri. Dar e periculoasă lipsa de atenție în privința faptului că, dacă nu există un ritual sacru, se insinuează alte soiuri de ritualuri. Căci se pare că omul are nevoie de ritual. Și își fabrică d-astea laice, dacă n-are de altfel.

  22. Cred ca omul are nevoie de ritual si chiar de un ritm, de ciclurile vietii si sigur ca daca ele sunt suprimate sau golite de sens omul e mai debusolat, se regaseste mai greu. Sunt intr-o discutie cu unul din stundentii mei in teologie despre ritul inhumari vis a vis de incinerare, intre altele ritul inhumari are de a face si cu memoria defunctului si legatura care se mai pastreaza inca intre defunct si cei ramasi in urma, ‘relatie’ care e pretuita, adesea, de cei ramasi in urma. Cred ca ritualul e de folos si ca el poate sa ne duca spre origine, spre radacini, spre cine suntem si in cine credem.

  23. […] Teofil StanciuArticol preluat de pe: https://drezina.wordpress.com/2012/11/26/nevoia-de-ritual/ cu permisiunea […]


Spune-ți părerea

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Categorii

Skepsis

Audiatur et altera pars

JURNAℓ SCOȚIAN

parohie virtuală

Valeriu Nicolae

This WordPress.com site is the cat’s pajamas

,,Cultura e finalitatea tuturor societăților" (Eugen Lovinescu)

Horvath Liviu Blog

„DACĂ NU CITEȘTI CĂRȚI BUNE, VEI CITI CĂRȚI PROASTE.DACĂ NU CONTINUI SĂ GÂNDEȘTI RAȚIONAL, VEI GÂNDI IRAȚIONAL. DACĂ RESPINGI SATISFACȚIILE ESTETICE, VEI CĂDEA ÎN SATISFACȚII SENZUALE.” C.S.LEWIS

Prolegomene

(pre)feţe la diverse

Revista Creștină

Revistă de formare și informare - scrisă din perspectivă creștină

Daniel Bulzan

Poate nu merita sa fie citit, dar merita sa fie spus.

Gânduri despre știință și credință

Ce semnificatie are pentru mine știința secolului XXI

Pasarea Phoenix Remixed & co

© Alexandru Nădăban

Daniel Lucescu

"Nu sunt PERFECT.."

doarlitere

împrăștiind literele printre litere construim cuvinte

Persona

Personal blog of Danut Manastireanu

Alonewithothers's Blog

Smile, without a reason why. Love, as if you were a child.

Ciprian Terinte

veritas vos liberabit

The Institute of Middle East Studies

To bring about positive transformation in thinking and practice between Christians and Muslims in the Middle East and beyond

Daniel's Think Tank

Daniel Manastireanu's Blog

According to Sam

What underlines how we say things cannot itself be said

Reflecții creștine

Andrei Pătrîncă

%d blogeri au apreciat asta: