Fără ceas!

http://faugels.blogspot.ro/
http://faugels.blogspot.ro/

Când eram mic, multă vreme am râvnit să am un ceas al meu. Nu primit de la unchiu (deși era Raketa), nici găsit pe cine știe unde (deși era electronic), ci unul numai al meu, cumpărat de nou. Iar când l-am avut… oho.

Zilele astea mi s-a rupt telescopul și nu mi-am putut ține ceasul pe mână. Așa se face că mi-am adus aminte de mândria de a nu purta ceas.

Îmi amintesc că, în vremea copilăriei, când dădeam o mână de ajutor la treburile casei sau la munci agricole, era de preferat ca mâna aia să nu fie una cu ceas. Mai precis, a purta ceas la sapă sau în alte contexte similare era considerat un inutil gest de cochetărie (la limita trufiei ostantative).

Numai oamenii care aveau de mers și la oraș puteau cu adevărat justifica folosirea ceasului, însă, adesea, obiectul ce măsoară timpul zăcea laolaltă cu „efectele personale” într-o grămadă de sub vreun umbrar improvizat.

Acum nu prea mai e cazul, căci toți agricultorii au celulare cu care se sună dintr-un deal în altul, ca să-și împărtășească gândurile despre recolta curentă sau despre impasurile mecanizării.

Îmi amintesc însă cum unii, de îndată ce ajungeau acasă din oraș, odată cu hainele cele „bune”, își lăsau acasă și ceasul, ca să nu mai aibă această grijă. Era un fel de exorcizare de obsesia pentru timp.

Când ajungeau la pensie, unul dintre primele lucruri pe care le făceau bătrânii era să renunțe la ceas. Și să blocheze deșteptătoarele alea mecanice, bombate, aurii, ca să nu mai sune la 5 sau 6 a.m., cum sunaseră toată viața lor activă. Conta mai puțin că uneori se trezeau chiar înainte de orele de mers la serviciu, important era că nu ceasul îi deșteaptă.

De parcă ai fi zisă că nu timpul era cea mai mare problemă, nu ireversibilitatea vieții, nu îmbătrânirea, ci ceasul, obiectul care le amintea că sunt legați de un program. Și, într-un sens, așa și era.

Ceasul era un fel de intrus care le tulbura liniștea unei vieți simple, dar extrem de solicitante și cu multe greutăți. Trebuie ținut cont că aceștia despre care vă povestesc erau oameni care făcuseră războiul, cum se spune, iar unii dintre ei prinseseră ambele războaie (unul în copilăria timpurie, iar pe celălalt, în postura de combatanți sau de refugiați).

Ei n-aveau nevoie să li se spună că timpul curge, că viața se duce. O vedeau în fiecare ciclu agrar, la semenii lor – înmormâmtările nu sunt, la țară, evenimente discrete, consumate într-un cimitir, ci publice, convoiul străbate localitatea la pas – o vedeau la animalele lor. Deci nu aici trebuie căutată aversiunea lor față de ceas. Mai degrabă ceasul le amintea că au fost nevoiți să-și vândă libertatea lor – îngrădită doar de ritmul firesc al naturii – ca să supraviețuiască.

De altfel, dacă asculți cu atenție poveștile din vremea când nu era electricitate în sat, pe când erau doar vreo 5-10 angajați în toată localitatea, remarci repede că ăia de atunci se trezeau mai devreme decât cei de acum.

Semnalul îl dădeau cocoșii, iar ora se citea, la propriu, în stele. Oamenii nu se trezeau la patru dimineața, ci „când se crăpa de ziuă”. Cocoșii începeau să cânte pe la ceea ce, după ceas, numim ora 3 a.m. Dar nu erau niște cocoși derutați ca acum, care, din cauză că văd limini electrice, cântă când le tună. Ziua, timpul se socotea după lungimea umbrei, după înălțimea la care urcase/coborâse soarele, după sunetele naturii și, nu în ultimul rând, după clopotele bisericii.

Reacția asta de respingere a ceasului era o formă de protest față de intrarea în modernitate. Căci, cel puțin în această privință, țăranii au părăsit stilul de viață tradițional (medieval, antic, puteți să-i spuneți cum doriți) abia în momentul colectivizării.

Nu știu dacă deriva din mândria lor de a nu fi contaminați, dacă era o formă de superstiție, dacă era demnitatea timpului cosmic mai prețuită decât cea a timpului măsurat la secundă. Dar știu sigur că era o formă de revoltă, căci se renunța la ceas cu un gest de triumf și de scârbă. Cine se putea lipsi de ceas devenea brusc cumva superior, trăia, parcă, în altă dimensiune, mai înaltă și mai demnă decât cei deveniți robii măsurării foarte precise a timpului.

Anunțuri

9 gânduri despre “Fără ceas!

  1. Se intampla cand lucrez sa am ceasul in dreapta mea. E un ceas desteptator vechi, rusesc. Are si ceva calitati estetice. Am crescut cu el, il stiu de cand ma stiu pe mine. De multe ori, in timpul lucrului se opreste. Si de fiecare data cand observ asta parca imi vine sa-l las asa, sa nu-l potrivesc, sa nu-l readuc la rostul lui firesc. Nu m-a influentat nimeni cu vreo idee sau zicala. Pur si simplu vine din mine. Imi este mai comod sa ,,ies din timp”. Simt o stare ciudata, de eliberare. Simt pur si simplu ca timpul ma deranjeaza, ma perturba in demersul meu. Mai bine zis timpul masurat.

    La mine nu ar fi vorba de un anume protest. E o stare interioara. Uneori, mama vine sa vada cat e ceasul, ma vede stand langa ceasul oprit si ma apostrofeaza pentru nepasarea mea dupa care il insfaca si-l ,,pune din nou la treaba”. Iar pe mine ma repune brusc in ,,timpul mecanic”. Pana atunci singurul meu contact cu timpul este ca si in cazul taranilor aflati la coasa, mersul Soarelui pe cer. Am fereastra in stanga. Dar eu nu lucrez de la rasaritul pana la apusul astrului zilei. As putea sa masor trecerea timpului dupa umbra lasata de arbori pe peretii apartamentului. Nu mi-am propus asta. Deci, cand se opreste desteptatorul, sunt si mai ,,nesupus” trecerii timpului.

    Am simtit deseori fascinatia momentului dar nu mi-o pot explica in intregime. Simt cateodata destul de usturatoare lupta asta cu timpul. Iar oprirea ceasului imi apare ca un ,,balsam”. E o traire mai mult simtita decat constientizata.

    Cred ca repulsia fata de ceas la taranii copilariei dvs. era oarecum ca si in cazul meu repulsia fata de timp. Sau de un anume timp. Reperele ancestrale cum ar fi cantatul cocosului, mersul Soarelui pe cer s.a. nu-ti creaza o astfel de repulsie. Vorbim de un timp care nu te ,,incorseteaza” precum cel modern masurat in secunde. Si iti ofera mai convingator si sentimentul renasterii perpetue si nu numai pe cel al disparitiei fiecarei clipe. Una e sa stii ca maine dimieata canta din nou cocosul si alta e sa stii ca maine dimineata se face din nou ora 4.

    • De când am scris textul ăsta sunt tot fără ceas (n-am apucat să-l repar). Am trăit însă și senzația de disconfort pe care o poți avea când nu ai ceas și ești dintre puținii care n-au idee ce oră e, cu toate că trebuie să meargă la lucru sau să ajungă la o întâlnire.

      Blestemul ceasului 🙂

  2. Pentru omul crescut in natura si cu natura timpul se petrece, cu ceasul pe mana timpul doar trece! Ajungi la sfarsitul vietii si nici nu ti-ai dat seama pentru ca esti si tu o parte organica din timp sau ajungi batran impovarat de ani? De aceea omul de la tara cand merge la inmormantarea unui consatean, nu merge sa asiste la inhumarea unui ins, el se duce pe petrecanie, petrecanie cu un preambul de doua nopti de veghe la capul celui care urmeaza sa se petreaca dincolo de timp!

    P.S.
    Fascinant! Eram de fata cand ti-ai rupt telescopul,ni l-ai aratat,am ridicat din umeri ca doi nesimtitori, parca am facut si ceva remarca de genul, ,, acuma tu chiar vrei sa nu se fi stricat nimic?” , si uite la ce profunzimi poti sa ajungi de la o simpla banalitate! Da, o sa incercam sa fim si noi mai sensibili, reteta perfecta, pentru mine, cred ca ar fi ,,3 filme indiene” pe saptamana! Pentru Sergiu, nu stiu, probabil sa faca meditatie intr-o hala cu roboti industriali…?:)

      • Si moartea tot de sensibilitatea sufletului tine, si nu-l pun eu se duce el singur, deci, pe deasupra un gest de noblete sufleteasca…

        Si de unde stii tu ca n-are efect asupra lui doar e pasionat de mecatronica! Cred ca am uitat sa precizez ceva, de-aici confuzia ta, robotii din hala sa functioneze la capacitate maxima iar Sergiu sa n-aiba casti de antifonare. Acum sigur vei aproba si tu ca isi va insusi sensibilitatea sufleteasca.

  3. Cand ajung acasa si eu dau ceasul de pe mana. Parca ma trage in jos cand sunt in casa, indiferent ce fac. Iar in concediu e minunat fara ceas si telefon :). Cred ca daca telefonul nu ar fi si aparat de fotografiat, l-as uita rin multe locuri, asa cum fac cu ceasul :). Oare cine mai stie masura timpul dupa umbra si pozitia stelelor ?

  4. Hristos a înviat!

    Ce nestemată şlefuită aţi scos din tolbă! Vă mulţumesc pentru sclipirile reflexiilor ce mi-au amintit de o altă viaţă. Încă mai putem să avem amintiri…

Spune-ți părerea

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s