Comunitatea evanghelică (închisă?) – răspuns lui Dorin Mureșan

By Rubyk (sursa)

Am citit textul lui Dorin Mureșan fiindcă vreau să înțeleg mai bine mediul în care am crescut și continui – prin decizie deliberată – să viețuiesc: mediul evanghelic. Descrierea este interesantă și complexă (merită citită!), dar, în opinia mea, conține și niște extrapolări teoretice care nu au deplină acoperire în realitate.

Prima chestiune ar fi aceea a comunităților închise. Da, în principiu sunt de acord că mediile evanghelice se străduiesc din răsputeri să se comporte ca niște societății închise și, în acest scop, impun un etos ce devine normă pentru toți membrii comunității.

Dar este un adevăr tot mai greu de îndurat și de camuflat acela că, odată cu prăbușirea comunismului, granițele destul de precise și ocrotitoare au fost erodate constant prin influențe care nu vin doar din sfera economicului. E adevărat și că influențele nu sunt de natură înalt culturală.

Un exemplu la îndemână este divorțul, de pildă, care se înfățișează tot mai frecvent ca dilemă socială și teologică pe care evanghelicii o gestionează cu destulă incoerență chiar și în cadrul aceleași structuri confesionale. Mass-media și internetul sunt alți doi factori care au marcat fundamental deja orice gest evanghelic public – dar au pătruns agresiv și în sfera spațiului odinioară securizat –, chiar dacă multe dintre discursurile de la amvon se desfășoară după tipicul și cu nostalgia vremurilor din urmă cu 40-50 de ani.

Tentativele de repliere în comunitate sunt mai degrabă semnul unor influențe cărora comunitatea nu e în stare să le răspundă pe măsură, dar pe care nu le mai poate contracara ca realitate și atunci preferă să le considere marginale sau să le nege importanța.

Faptul că tinerii „gugălesc” informațiile din predici și identifică o eroare în jumătate de minut este o realitate ce ține de exteriorul comunității, dar care afectează semnificativ credibilitatea unora dintre oratori ei mai ales în ochii tinerilor.

Iar dacă unii dintre predicatori se discreditează prin faptul că vorbesc despre lucruri pe care nu le stăpânesc decât deficitar, neîncrederea poate să se extindă și la alte aspecte ale pastorației, de vreme ce rolurile de pastor și predicator cel mai adesea se suprapun.

Există și deschideri către ambientul cultural laic sau chiar spre cel religios. Dar aceste deschideri se manifestă „haotic” am zice. Pun cu ghilimele pentru că nu e chiar un haos, ci e mai degrabă o ieșire organică din înregimentarea consacrată și această ieșire are aspect haotic precum lăstarul care străpunge un gard de beton.

Ele se concretizează în interes pentru poezie – alta decât cea cu rimă, de „spus în biserică” – pentru muzică, pentru film, teatru sau alte demersuri culturale privite cu suspiciune. Însă, la originea acesor „escapade” în exteriorul țarcului confesional strict stau experiențe, nevoi, preocupări vii, ardende, uneori. Sigur, se pot găsi și destule experimente alimentate de orgolii sau răutăți.

Nu ne rămâne decât să constatăm că în loc să avem o comunitate izolată – de tip arhaic – găsim mai degrabă niște grupuscule organizate după criteriile exterioare ale unui club (iau aici în discuție strict aspectele sociale, deci nu exclud deloc elementul transcendent!) exclusivist cu reguli destul de precise.

În favoarea acestei ipoteze pledează și faptul că, dacă cercetezi mai amănunțit comunitatea evanghelică, constați repede că există în aceeași localitate mai multe grupări adesea concurente care se exclud reciproc, deși își recunosc o înrudire fundamentală pe baza căreia colaborează în limite destul de clare.

Dorin mai sugerează și că nu există elite (decât, eventual, cele economice). Ba da, există și altele. Și au deja în spate o tradiție. Pastorii sunt priviți, ne place sau nu, ca aparținând unei elite. Există apoi o castă a celor care se ocupă de muzică, unde se remarcă vedetele momentului. Există categoria celor ultracalificații (recent impusă) și în care mulți aspiră să intre prin acumulare de diplome.

O largă majoritate dintre cei care compun elitele sunt inși foarte ocupați, cu agende făcute pe luni înainte, greu de abordat pentru chestiuni neprevăzute sau de către persoane neavizate. Deci le e propriu, într-o anumită măsură, comportamentul de vedetă. E drept că există o oarecare tendință observabilă ca elitismul din alte sfere să se traducă și într-o bunăstare economică… dar nu chiar întotdeauna.

Aceste elite nu sunt cu nimic mai prejos sau mai presus, în comunitățile evanghelice, decât elitele laice de orice culoare (politicieni, oameni de cultură, vedete etc.). Sunt urmate orbește de unii, bălăcărite de alții, vânate și adulate, contestate și idolatrizate. Nu știu însă dacă procentul adulatorilor sau cel al detractorilor e similar cu cel din societatea seculară.

Concluzia pe care o propun e că această comunitate închisă se dovedește a fi fost impregnată deja de influențe „străine” și că e doar iluzorie și utopică impresia (încă vie, totuși, și bine întreținută) că demarcația dintre „biserică și lume” e clară. Există evidente situații când sunt considerate „lumești” niște gesturi neutre și sunt considerate creștinești vechi influențe culturale locale sau vestigii ale modelor culturale din urmă cu câteva decenii (batic, toc, muzică agreată, cravată etc).

Prin urmare, înainte de a adopta soluția propusă de Dorin – un fel de deschidere urmată de repliere pentru a putea asimila și interpreta ceea ce ai asimilat –, cred că ar fi necesară redesenarea liniilor de demarcație potrivit cu ceea ce spune realitatea. Vechile ziduri impermeabile nu mai sunt de actualitate, ci acum se cer mai degrabă niște garduri cu o bună și chibzuită capacitate de filtrare.

Biserica nu se secularizează în primul rând prin îmbrăcăminte, podoabe, frizuri, ritmuri, instrumente, interese culturale, ci prin influențe mult mai subtile care impregnează ființa umană în relația cu sine, cu Dumnezeu și cu semenii. De pildă, am putea discuta despre justificarea teologică a lăcomiei de bani și zgârceniei, manipularea comunităților pentru păstrarea puterii, calomnierea unor concurenți de pe piața religioasă, preocuparea pentru imagine în detrimentul persoanei, disprețul față de autoritate ori abuzul de autoritate etc. etc. etc.

Publicitate