Evanghelicul și autoritățile (teologice) pământești

Westfaelischer Friede in Muenster (Gerard Terborch 1648) (sursa)
Westfaelischer Friede in Muenster (Gerard Terborch 1648) (sursa)

Oricât de ortodoxă (în sensul de corectă dogmatic) sau de fantezistă ar fi o învățătură pe care o îmbrățișează, evanghelicul de rând arareori va cita o sursă de autoritate exterioară (un teolog, un învățător, un gânditor). Cel mai frecvent, se va duce la Biblie, de unde va culege niște versete cu care să-și susțină ideea la care a aderat.

Acest fapt se vede cel mai bine în cazul în care un ins dintr-o biserică evanghelică încearcă să facă prozeliți pentru o cauză sau pentru o credință dragă lui. El nu va spune că a auzit cutare învățătură de la cutare teolog, pastor, predicator itinerant, lider fără funcție, ci va sări repede cu texte biblice, ca și când el însuși ar fi făcut marea descoperire.

O altă ilustrare foarte grăitoare (încă mai) poate fi întâlnită la vorbitorii care, atunci când citează de altundeva decât din Biblie, spun adesea: „Citeam undeva că…” sau „După cum spunea cineva…” (sublinierile îmi aparțin). Așadar, citarea se face cu toate precauțiile necesare pentru a diminua importanța sursei.

În paranteză fie spus, există și unii care efectiv vin cu câte o idee realativ nouă, dar ei sunt puțini și, raportat la numărul total al enoriașilor, nu dețin procentual o pondere cu adevărat semnificativă. Însă devin semnificativi prin exponenții și adepții lor care însă, chiar dacă-i urmează, nu-i citează aproape niciodată explicit ca surse de influență sau de autoritate.

De fapt, problema se duce către un miez destul de delicat. În esență, evanghelicul de rând consideră că numai ceea ce el însuși acceptă sau propovăduiște este cu adevărat credibil, corect și biblic. Din puzderia de oferte, evanghelicul își alege el însuși ce autorități respectă. Dar își păstrează o independență funciară față de respectiva autoritate prin chiar felul în care o invocă: numai prin filtrul versetelor justificative.

Din păcate, această metodă nu ferește pe nimeni de erori, în ciuda aparentei apropieri de textul biblic. Ba dimpotrivă, atunci când deviațiile devin grotești, Biblia este târâtă cumva în zona nedorită a derapajului teologic către erezie (despre riscurile hermeneuticii individuale, aici). Este știut că orice eretic a avut mereu versete cu care să-și susțină aberațiile.

Partea bună în această atitudine este însă libertatea de mișcare și de conștiință. Prin atitudinea sa față de autoritatea pe care o recunoaște doar implicit, dar foarte rar și explicit, evanghelicul de rând este mai mobil și mai deschis. Cel puțin în teorie. Dar și practic se verifică faptul că inovațiile ajung mult mai ușor adoptate într-o biserică baptistă sau penticostală decât într-una ortodoxă.

Tot în sfera aspectelor pozitivă stă și faptul că evanghelicul este prin definiție mai predispus să aștepte o reformă spirituală, o mișcare de înnoire, tăind astfel elanurile unor lideri excesiv de autoritari. De obicei, când apare câte un mic dictator, el are o dizidență activă în comunitate, având mereu dinainte spectrul unei rupturi a celor mai spirituali de restul grupului.

Totuși, în viața reală, și evanghelicii sunt manipulabili, și ei pot dezvolta un atașament aproape fetișizant față de un lider, și ei pot merge orbește și pot acționa ca turmă. Cu toate astea, au în gena confesională acest tip de anticorp care, într-un mediu sănătos, face mult bine, însă într-un mediu bolnav poate crea mari pagube.

În ultimă instanță, este vorba despre un dualism, deoarece, concomitent, evanghelicul dorește și fuge de autoritatea teologico-hermeneutică externă explicită, o respectă și o contestă simultan. Această dualitate are calitățile și defectele ei. Căci e și cu potențial de duplicitate și ipocrizie, și cu potențial de libertate. Faptul se vădește și în felul în care se desprind grupuri și grupuscule afirmându-și independența, dar totodată repetând adesea aproape la indigo greșelile celor de care s-au despărțit.

Există ieșire din această dualitate. Una dintre căi este aceea a asumării explicite a unei autorități pământești – cu precauțiile protestante de rigoare, pe care oricum evanghelicul le cam are „în sânge”, cum se spune. Mulți dintre cei mai deprinși cu „citarea surselor” așa procedează.

O altă cale, mai frecvent umblată, este aceea a lepădării de „vremurile de neștiință”. Ajuns într-un alt punct al evoluției sale spirituale, adesea evanghelicul este mai degrabă tentat să-și pună cenușă în cap și să condamne sau măcar să se dezică public de unele dintre învățăturile pe care le îmbrățișase anterior. Procedând astfel, poate să-și păstreze pe mai departe pretenția că singura sa autoritate rămâne Scriptura, atâta doar că el a ajuns la noi înțelesuri ale ei.

Anunțuri

15 gânduri despre “Evanghelicul și autoritățile (teologice) pământești

  1. Reblogged this on Istorie Evanghelica and commented:
    O analiză interesantă a lui Teofil Stânciu privind relația evanghelicilor cu autoritățile pământești. Deși la prima vedere s-ar putea înțelege relația biserică – stat, Teofil tratează aspectul autorității teologice, a modului în care evanghelicii se raportează la teologi și Biblie.

    • Asta e o noutate pentru mine …sa aflu ca apostolul Pavel putea sa citească Noull Testament…dragul meu dacă Pavel ar fi putut sa citească cartea Apocalipsa probabil si ar fi schimbat pe ici pe colo teologa cu privire la unele evenimente escatologiei…

      • Păi, nu era „cel mai bunu exemplu de evanghelic”? Tocmai asta spuneam că nu avea cum să fie prea evanghelic de vreme ce nu se putea raporta la Biblie în felul în care o face evanghelicul de azi. Exemplul e prost ales sau poate mesajul s-a distorsionat pe fir. În ce fel va fi fost „evanghelic” Pavel? În sensul că predica Evanghelia? Dacă da, atunci nu despre asta era vorba în textul meu. Dacă nu, atunci nu prea văd analogia.

        Și NU, sper că Pavel NU și-ar fi schimbat teologia mai deloc.

        • Asta e tot Sola totului tot, nimic mai mult. De ce nu s-ar putea admite (ramanand orto-dox) faptul ca nu tot textul Scripturii este (la fel de?) inspirat, si de ce traseul teologic al unui personaj si co-autor uman al Bibliei ar afecta sursa intregului NT? Un intreg care nu a aparut ca un tot de la inceput, cel putin pana nu a inglobat Apocalipsa. Si de ce s-ar narui chiar toata teologia „cu” Sola Scriptura, fara vreo urma de adevar ramasa in picioare? Un „ce-ar fi fost daca Sola nu e chiar sola” a starnit Tot-alitarism anti-Sola. Interesant de tot!

          • „Ineranta” este doar un mijloc de a evita anumite conflicte mintale si duhovnicesti, o incercare administrativa de a maximiza probabilitatea pastrarii unei credinte confortabile, bine delimitata si predictibila. Pe cand la mirul inerantei se accede numai prin har, iar acesta poate depasi usor obstacolele rationale si rigorile orto-doxiei maselor.

Spune-ți părerea

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s