Despre lucrurile care nu se schimbă

Societatea, valorile, cultura, lumea în ansamblul ei se schimbă atât de rapid, încât naște spaime și reacții de apărare sau de ripostă. Există, desigur, apostoli ai schimbării – după cum există și apostoli ai apocalipsei iminente, dar, despre ei, cu altă ocazie – care propovăduiesc noua lume și omul cel nou care, spun ei, va fi ateu, areligios, amoral, „apatic” (în sensul că nu va mai fi mânat de patimi puternice, de motivații otrăvitoare) și foarte fericit; iar ceilalți, dimpotrivă, prezintă viitorul în cele mai sumbre culori posibile.

Pare-se că principala problemă identificată este religia, adică, cum spun cei care deja s-au emancipat de sub jugul ei, credința în prieteni imaginari capabili să facă diverse lucruri care muritorilor de rând le sunt inaccesibile.

Odată curățată însă mintea omului de vestigiile religiei (fapt posibil, zic unii), individul nu va mai acționa irațional, umoral, ci se va civiliza în sfârșit, va accepta diferențele (indiferent ce ar însemna asta), va deveni ultratolerant, va acționa rațional și predictibil. Se va schimba însăși structura sa interioară.

Lumea va fi, în consecință, mai bună, mai stabilă, mai previzibilă. Va crește confortul, va spori eficiența muncii, va triumfa armonia și coeziunea socială. Vom fi cu toții mai fericiți. Astfel de prognoze seamănă destul de mult cu cele mai negre distopii, tocmai pentru că presupun mereu un organism superior care să șteargă răutatea din creiere și să impună schimbările în bine. Un bine exterior, care să devină obligatoriu.

Există totuși câteva lucruri care, cel mai probabil, nu vor dispărea câtă vreme omul va rămâne cum îl știm de când avem date scrise despre el. E posibil ca ele să fie redenumite sau redefinite, dar experiențele ca atare vor continua să fie trăite, iar omul va trebui mereu să le găsească un nume. Până la noi evoluții terminologice, discut câteva dintre lucrurile pe care fericirea noii lumi nu le va putea anula.

Singurătatea

Singurătatea individului într-o lume mare, ostilă și greu de înțeles reprezintă o permanență a societății moderne, post-moderne și ce mai vine după… Iar faptul că e imposibil de eradicat acest sentiment ce reflectă o realitate cred că se vede cel mai bine în cazurile limită. Oamenii sunt singuri cel puțin în suferință și în fața morții.

Oricine a fost vreodată chinuit de o durere de măsea știe că așa ceva se îndură de unul singur. Chiar dacă toată familia și toți prietenii sunt dispuși să fie alături de un bolnav care trebuie să îndure suferințe fizice sau psihice puternice, este de neocolit observația că nu există o modalitate tehnică de a prelua o cantitate de durere care să ușureze povara celui în cauză. Există lucruri care se pot face, dar acestea acționează indirect asupra suferinței ca atare, nu o anulează, nu îl scoate pe suferind de sub povara ei.

Pentru un individ care-și conștientizează limitele, singurătatea este un dat existențial. Câtă vreme nu crede în nimic mai presus de lumea vizibilă, el trebuie să admită că este esențialmente singur într-un univers în cel mai bun caz indiferent, iar în cel mai rău, ostil. O particulă neînsemnată care se lovește de alte particule la fel de neînsemnate, aruncate de hazard într-un context temporo-spațial absolut aleator.

Nimeni și nimic nu poate anula suferința inerentă naturii umane. Analgezicele și psihotropele au limitele lor. Îmbunătățesc calitatea vieții, dar nu rezolvă cauzele primare. Individul își poate crea cel mult iluzia că nu e singur sau că singurătatea aceasta congenitală nu contează. Iar între singurătate, ca realitate obiectivă perceptibilă, și sentimentul de părăsire nu e mare distanță.

E practic imposibil ca această singurătate să fie conștientizată exclusiv obiectiv, detașat, exterior, doar ca o concluzie logică fără consecințe. Căci, după cum spuneam, momentele limită, crizele relevă adevărata dramă a singurătății omului în fața universului extraordinar de complex, spectaculos, fascinant, dar rece, indiferent și gol. Formularea lui Sorescu surprinde foarte bine această dramă cosmică: „Pe lume o doare-n fund de soarta ta”. Singurătatea nu se anulează printr-o lege a drepturilor sau printr-un artificiu de limbaj.

Autenticitatea

Există o admirație explicită și implicită pentru vârsta adolescenței. Explicită, pentru că este apreciată acea „ingenuitate” a adolescenților ce vorbesc fără ocolișuri, își caută identitatea, critică ipocrizia părinților/societății, se lasă în voia hormonilor etc. etc. Implicită, pentru că există o întreagă industrie care promovează un ideal de frumusețe perpetuu adolescentin și care, pe de altă parte, apelează la reacțiile hormonale sau instinctuale perpetuate mult spre vârsta senectuții.

Dar această vârstă atât de problematică și de fascinantă totodată gravitează în jurul nevoii de autenticitate. Nu doar că oamenii vor să fie cât mai ei înșiși (în ciuda faptului că, în acest demers, ajung de multe ori să maimuțărească tot felul de pseudomodele stupide), ci caută autenticitatea și în ceilalți.

Dacă admitem că vârsta adolescenței este una a trăirilor genuine – de o brutală, dar admirabilă sinceritate – atunci înseamnă că nevoia de autenticitate este una pe care înaintarea în vârstă o sufocă, în mod nefericit. Cei care nu mai caută autenticitatea sunt, de fapt, niște oameni care-și trădează propria ființă, care abdică de la idealul de a fi ei înșiși. Se lasă „educați” de viață în asemenea măsură încât devin măști ipocrite și trădătoare (până la schizofrenie) ale propriei persoane.

Familistul înglodat în datorii pe care le poate susține numai muncind 10-12 ore pe zi, se simte foarte autentic și adolescentin, într-un sens, atunci când aruncă totul la coș și ia decizii „curajoase” ce-l scot din sistem și-i redau „libertatea” (divorțează, evadează, fuge, se mută în alt oraș, alege altă profesie etc.). De altfel, există un întreg curent printre cei care se reinventează pornind de la pasiuni sau aspirații abandonate pentru un salariu gras sau pentru goana după standardele societății. Zilnic poți citi câte un articol despre aceste succese alternative.

Nevoia de autenticitate nu dispare, așadar, ci este numai înăbușită sub imperativele maturizării, sub datoriile omului responsabil, ale actorului social ce-și asumă exigențele vârstei. Societatea are standarde stabilite și pentru individul aflat în deplinătatea puterilor: o casă, mașină, bani de distracții în weekend și concedii, țoale și zorzoane care să valideze statutul etc.

La un alt nivel, autenticitatea este prețuită în dialoguri în care oamenii simt cu adevărat că au fost înțeleși, că s-a produs o comunicare „dincolo” sau „mai presus” de cuvinte. Unii se și căsătoresc după o astfel de experiență, atât de rară și de profundă se dovedește ea. În acea deschidere a sufletului către suflet, spune Paul Tournier, este prezent și Dumnezeu. Un fel de „facilitator” (cum ar fi numit azi) discret și inevitabil.

În orice caz, nevoia de oameni autentici, vii, sinceri, adevărați rămâne constantă, iar întâlnirea cu ei trece adesea dincolo de convingeri politice sau de ideologii. Există o bucurie ce țâșnește dintr-o întâlnire de acest gen care depășește cu mult satisfacția unei dispute câștigate. Și, conștient sau nu, toți căutăm astfel de împliniri.

Vinovăția

Dacă e să dăm crezare psihanaliștilor, vina însoțește orice individ, în orice societate (căci nu există societăți fără tabuuri – desființarea tabuurilor putând deveni ea însăși un tabu). Cu toate aceste, sunt oameni care pretind public să fie tratați așa cum merită. Ceea ce înseamnă implicit că nu se consideră răspunzători pentru vreo faptă reprobabilă, deci nu poartă o vină în raport cu ceilalți. Totuși, trebuie observat că astfel de pretenții se referă mereu la faptele publice sau verificabile.

Majoritatea oamenilor dețin însă și un pachet mai mare sau mai mic de fapte care nu și-ar dori să devină publice. De unde putem deduce că, de fapt, există niște vinovății ascunse, care, în general, sunt considerate normale, fiindcă „toți le avem”. Sunt celebrele „schelete din dulap” sau „secrete de familie”.

Dacă punem laolaltă aceste vini cu pretenția oamenilor de a primi ceea ce merită sau li se cuvine (nu doar într-o situație dată, ci și „de la viață”, în general), obținem ceva foarte interesant: anume că oamenii vor să fie tratați mai bine decât merită, că vor să beneficieze de clemență. Fiecare dorește, în fapt, o derogare pentru cazul său, de vreme ce, nici el nu e mai rău decât toți ceilalți. Dar faptul că, statistic, suntem cei mai mulți la fel de culpabili nu anulează vina ca atare, ci numai ușurează povara ei prin comparație.

Chiar dacă într-un fel egoist și distorsionat, resimțim nevoia a ceea ce creștinismul numește har. Nevoia de iertare a vinovățiilor ascunse sau de ignorare a lor, în condițiile în care, totuși, propria conștiință poartă povara unor fapte condamnabile, oricât de puține și oricât de sporadice.

E un conflict interior între ceea ce omul știe, adânc în sinea lui, că ar merita și ceea ce își dorește să primească. Această discrepanță nu poate fi umplută decât prin ipocrizie sau falsificare de sine. Riguros vorbind, avem de-a face fie cu o mentalitate de (auto)înșelător, de trișor, fie cu o anticipare a unor realități mai mari, mai înalte, capabile să modifice starea de fapt prezentă inacceptabilă, inconfortabilă. Cu alte cuvinte, omul alege mereu între dezvinovățirea ipocrită și nevoia (ne)mărturisită de iertare și har.

Libertatea

Deși libertatea individuală, în sensul pe care i-l dăm noi, este o descoperire modernă, aspirația spre diverse forme de eliberare este străveche. Robii voiau să devină oameni liberi, popoarele vasale voiau să se elibereze de jugul asupritorilor. Datornicii voiau să scape de datorii. Pușcăriașii sperau la o grațiere sau o evadare.

Această nevoie de libertate este adânc înrădăcinată în spiritul omului. Iar la cum arată în prezent ideologia noii lumi și profilul omului nou promis, sunt foarte mari șansele ca această tânjire după libertate să capete forme concrete care vor tulbura ordinea rațională a viitorului. Ideologii viitorului luminos par să se miște într-un interval de toleranță extrem de restrâns. Practic, ei pot tolera numai ceea ce le confirmă așteptările și ideile. Or libertatea de gândire și de opinie sunt chestiuni elementare, fără de care nu se poate concepe o societate modernă realmente liberă.

Dacă spațiul în care individul își exprimă și trăiește convingerile, în limitele respectului față de convingerile și persoana semenului, este invadat, atunci în mod cert nu mai putem clama libertatea ca ideal al conviețuirii sociale. În general, în ciuda declarațiilor oficiale, libertatea are o trăsătură intrinsecă ce nu poate fi falsificată: ea se simte. Oamenii încep să simtă constrângerile și, implicit, diminuarea spațiului libertăților.

Indiferent sub ce formă, omul va fi mereu preocupat de libertate. Sau măcar o parte dintre oameni. Căci, în vremuri vitrege, libertatea devine o formă de păstrare sau (re)dobândire a umanității și a identității.

Iubirea

Nimeni nu ar avea tupeul să conteste azi iubirea. Toate taberele ideologice o revendică, o (re)definesc, o promovează, o reglementează. Multe lucruri se fac în numele iubirii și pentru deplina ei victorie.

Dar rămâne o trăsătură fundamentală aceea că oamenii doresc să fie iubiți așa cum se află, mai ales cu defectele lor ascunse, cu viciile lor inconfortabile. Se trece pe neobservate de la convingerea ca suntem iubiți pentru ceea ce avem, pentru ceea ce suntem – deci pe merit – la nevoia de a fi iubiți în ciuda a ceea ce nu putem fi și în ciuda a ceea ce ne lipsește – deci pe nedrept, dacă e să fim foarte preciși.

Ori de cât ori iubirea este raționalizată – iar acest lucru se întâmplă de fiecare dată când apar conflicte –, toți găsim zeci de motive pentru care am merita un tratament măcar respectuos, echitabil. Dar, dacă am fi luați la bani mărunți, puțini ar fi cei care să treacă testele logicii juridice și să demonstreze că nu au lipsuri care se cer compensate cu o dragoste „nedreaptă”.

Divorțurile survenite pe fondul neîmplinirilor și al așteptărilor nesatisfăcute pledează, discret, pentru o dragoste mare, care să împlinească toate nevoile și, în plus, să ofere garanții. Nevoia de certitudini se insinuează exact în miezul amorului „liber”: oamenii vor garanția că vor fi iubiți. Chiar și cei care pretind că nu vor acest lucru cel mai adesea caută următoarea relație, deci o nouă sursă de iubire. Căci dacă o singură relație nu poate oferi garanții, atunci poate că n+1 relații vor reuși să asigure măcar confortul pe care certitudinile îl procură.

Sunt celebre întrebările de tipul „mă vei mai iubi și atunci când…?” De fapt, aceste întrebări nu sunt adresate celuilalt, ci sunt întrebări cu trimitere transcendentă. Iubirea este experiența care se apropie cel mai mult de imaginea unei temelii care asigură ființa împotriva efemerității. Nu doar că înfășoară persoana cu toate plusurile și minusurile sale, ci îi și garantează un viitor asigurat. Or dacă introducem imprevizibilitatea morții în discuție, e limpede că iubirea reclamă prin însăși exigențele ei nevoia de ancoră transcendentă, de lume de apoi, singura capabilă să învingă limitările umanității.

Munch – Țipătul

Nevoia de sens

Mai discretă, dar nu mai puțin importantă, tema sensului nu este una teoretică, ci foarte concretă. Consecințele logice ale unui univers accidental care a pornit nu se știe când, nu se știe de unde, nu se știe de ce și care se îndreaptă spre nicăieri sunt acute. Accidentul individual care se nimerește să poarte numele X își găsește rostul pe lume în relație cu alte accidente similare. În această logică, toți suntem niște entități care trăim o vreme inutil, într-un univers absurd.

În economia vârstei pământului, prezența unui individ și binele pe care el poate să-l facă pe lume contează la fel de mult ca un meteorit căzut pe o planetă din Andromeda. Fericirea simultană a 6 miliarde de indivizi nu e cu nimic mai valoroasă sau mai de lăudat decât orăcăitul a 15 broaște pe malul unui râu din jungla amazoniană.

Faptul că un individ incapabil să-și rezolve problema singurătății existențiale și care, probabil, și-a trădat multe dintre aspirațiile sinelui autentic, ajunge să se declare la un moment dat fericit este complet irelevant pentru soarta lui și a universului – dacă tot ce urmează este un neant. Fericirea lui este o stare temporară, care-l va părăsi la următoarea criză majoră sau când va experimenta o suferință fizică dură.

Nu degeaba oamenii încearcă din răsputeri să găsească un sens în viață, să știe „pentru ce trăiesc”, să lase ceva în urmă, să urmărească un țel. Toate aceste expresii apar în conversații cu oameni de diverse categorii, care cred sau nu cred în ceva mai presus de ei înșiși.

În cazul în care universul ca atare nu are niciun sens și este un accident, atunci inclusiv cu această absurdă dorință de a găsi sens ar trebui luptat. Existența ei este o anomalie funcțională. La capătul evoluției întâmplătoare de la supa primordială până la homo sapiens ne trezim că nenorocitul de creier privește retrospectiv și vrea să dea un sens haosului. Ba mai privește și în viitor, ca și când s-ar aștepta, dintr-un motiv incert, ca lumea asta să nu se termine.

Rațiunea, apogeul întregului proces de apariție și dezvoltare a universului așa cum îl știm, joacă cea mai urâtă festă posesorilor ei: îi obligă să-și gândească trecutul ca să-i dea o semnificație. Pentru ce? Cui folosește? De ce merită efortul mai mult decât indiferența totală?

Nevoia de transcendent

Ajung apoi și la ultimul dintre lucrurile care cred eu că nu se pot schimba în funcție de ideologie și moda vremii: nevoia omului de transcendent. Cred că această nevoie este o marcă a chipului lui Dumnezeu în om. A fost exprimată în multe feluri, dar, indiferent cum i-am spune, există în om nevoia ca undeva să fie ceva sau cineva mai presus de sine însuși.

Unii i-au spus „gândul veșniciei”, alții „golul de forma lui Dumnezeu”, alții „bucurie”. Rămâne însă sub molozul pe care-l acumulăm peste ființa noastră intimă o zvâcnire care ne face să presupunem că există ceva dincolo de noi, mai bun ca noi, mai înțelept ca noi sau să certăm în gol inexistența Acestuia.

În general, cei care contestă necesitatea religiei reduc această nevoie la simpla nevoie de explicații a unor fenomene înfricoșătoare. Dar e destul de ușor de observat că explicațiile mai mult sau mai puțin științifice îi satisfac numai pe unii, de obicei pe cei care cred că rațiunea este autoritatea ultimă – fapt care îi obligă cumva să își oprească orice căutare la marginea perimetrului raționalului.

Aș spune că toate cele deja enumerate conduc în acest punct, la nevoia de transcendent, căci omul pare o ființă atât de vorace încât consumă tot ce i se oferă și mereu găsește o breșă, inclusiv în rațiune, până când ajunge în pânzele albe ale vidului, nonsensului și haosului existențial. Astfel că numai ceva ce transcende această lume poate stăvili o foame așa de mare. Căci, după cum am încercat să sugerez, foamea aceasta ia mai multe chipuri, toate insațiabile.

După părerea mea, toate cele enumerate mai sus sunt puncte de întâlnire între om și Dumnezeu. Aici capătă sens mesajul creștin fără ostentație, fără a se impune prin lege, fără agresivitate pretins apologetică. Aici el vine ca soluție, ca răspuns nesperat și imprevizibil. Mulți convertiți au găsit ceea ce nici nu știau că, în realitate, căutau.

Marele avantaj al creștinismului este că nu trebuie să lupte din exterior, ca o ideologie, câtă vreme are leac pentru aceste frământări interioare, care nu ocolesc pe nimeni. Poate că, de fapt, un cusur al creștinismului contemporan este tocmai acela că, dintr-un reflex de sfântă aroganță, a ajuns să privească prea mult la disimulările „bolii de moarte” ce macină sufletul lumii și, pentru că îi par mult prea dizgrațioase, a ales să le condamne, în loc să încerce să le înțeleagă dedesubturile și tragismul. Căci sub toate aceste măști ale desfrâului și răutății – câtă vreme credem că mai există în oameni chipul lui Dumnezeu – se ascund adânci nevoi neîmplinite și insuportabile dureri ale ființei umane.

Iar dacă forma de creștinism pe care am îmbrăcat-o reușește performanța să ne îndepărteze de tragismul existenței, de compasiunea pentru omul de lângă noi, dacă ne atrofiază umanitatea în numele unei moralități „superioare”, dacă ne înstrăinează de criza care ne străbate pe fiecare și dacă ne face să uităm că în noi există același țipăt existențial după Dumnezeu, atunci probabil că această religiozitate e mult mai asemănătoare decât ne-ar plăcea să credem cu divertismentul contemporan ce se vrea un fel de somnifer pentru conștiința omului și întrebările lui fundamentale.

Anunțuri

4 gânduri despre “Despre lucrurile care nu se schimbă

Spune-ți părerea

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s