Postat de: Teofil Stanciu | 14/07/2013

Cum „citim” realitatea

via: entirelysubjective.com

via: entirelysubjective.com

Mă sperie tot mai mult certitudinile. Mai ales cele care privesc aspecte ale vieții pe care nici măcar cei ce trăiesc un eveniment nu le înțeleg pe deplin. Omul are și el necazul sau bucuria lui, își trăiește momentul pe jumătate cufundat în tumultul vieții, pe jumătate lucid, incapabil însă să formuleze o concluzie. Dar vine altul, din exterior, care nici măcar n-a văzut tot ce-i de văzut, nici n-a înțeles ce-i de înțeles, însă pune verdictul cu o siguranță înspăimântătoare.

„Ai greșit când…”, „ai făcut bine când…”, „nu trebuia să…”, „de aia ai pățit asta pentru că…” și multe alte sentințe fără drept de apel și/sau recurs.

Toate acestea în condițiile în care realitatea e de o complexitate umilitoare, năucitoare, derutantă și inepuizabilă. De pildă, să spunem că doi soți sunt foarte diferiți unul de altul. Dacă sunt fericiți împreună, mulți trag concluzia că „diferențele sunt o sursă de bucurie”. Dacă nu se înțeleg, exact aceleași diferențe, poate chiar în ochii acelorași judecători, sunt indiscutabil „sursa nefericirii”.

Cel mai bine se vede cum e citită realitatea în biserici, atunci când apare un „caz”. El este imediat preluat și purtat din gură în gură cu etichete și descrieri ce nu admit replică. Afli surprins că se știe până și motivația exactă a lui X din momentul în care a făcut gestul cutare.

Fiecare (dintre cei ce practică acest „sport”) ia cât a înțeles și dă mai departe, fără ezitare, fără mustrări de conștiință, cu o sârguință demnă de o cauză mai înaltă.

Nu-i de mirare că în cazul problemelor mai sensibile, se evită discuțiile prea detaliate în adunarea generală. Este știut că există suficienți colportori care abia așteaptă să dea sfară în țară, cu o știre de senzație.

Dar nici cu comitetul nu ni-i rușine, căci se știe că personalitățile mai dominante își pot lesne supune comitetul dacă reușesc să își extindă influența peste o majoritate confortabilă a membrilor. Cazuri se cunosc destule și cu urmări dintre cele mai triste.

Spaima mea de certitudini vine din faptul că îmi pare că realitatea e mereu mai complicată decât pare din descrierile judecătorilor ei fără ezitări. Ori de câte ori am cunoscut câte ceva din amănuntele vreunui incident uman (familial, bisericesc, obștesc), versiunile care îl descriau păreau să-l mutileze.

Dacă un ins își scrântea piciorul într-o drumeție, aflam (eu, martor) de la alții (care nici măcar nu fuseseră prin preajmă) fie că „inconștientul” umbla desculț pe munte, fie că s-a aventurat în cine știe ce prăpastie, fie că l-a împins vreun tovarăș iresponsabil. Cu toate că eu știam că singura problemă era că omul călcase pe un colț de stâncă ce s-a dovedit instabil…

Mereu mi s-a părut că acest gen de „lecturi” ale realității o văduvește de niște amănunte esențiale și o împopoțonează cu niște elemente senzaționale sau moralizatoare.

Cunosc nevoia de a înțelege realitatea, de a-i da un sens, o noimă, dar nerăbdarea de a extrage un anumit sens și o anumită morală au ceva nesănătos în ele. Poate că de aici li se trage evanghelicilor – ca atitudine proletară – disprețul față de literatură. Căci – cel puțin eu așa înțeleg – marea literatură are tocmai această caracteristică de a încerca să surprindă crâmpeie de viață. Nu e singura trăsătură, firește, dar e una importantă, căci una dintre așteptările cititorului este să se poată identifica cu diverse personaje.

Pe măsură ce trec anii, îmi pare că lucrurile clare sunt tot mai puține, iar nuanțele necesare tot mai multe. Realitatea are nesuferitul cusur de a fi schimbătoare. Ceea ce azi e într-un fel, mâine poate să nu mai fie fix la fel sau să fie pe dos. Or, am văzut o aplecare bolnăvicioasă spre un soi de stabilitate îmbâcsită, spre „băltire”.

Mai dau un exemplu înainte să fiu acuzat de „relativism moral” sau cine știe ce altă bazaconie. Crima va rămâne crimă, nu e cazul s-o numim mai blând, dar e posibil ca circumstanțele crimei să dovedească, de pildă, că victima a fost agresorul și că a fost ucisă accidental. Iar acest „amănunt” este fundamental.

În esență, astfel de „amănunte” ne compun viața și tocmai ele sunt cele neglijate. De aceea ajungem la verdicte categorice și de aceea mă sperie aceste verdicte. Pentru că viața nu are aproape niciodată coerența pe care vor comentatorii ei să i-o dea. Iar creștinii au cel mai puțin dreptul s-o ciuntească și s-o falsifice deoarece lor nu doar că nu li se cere să judece, ci li se cere să nu judece.


Responses

  1. Da e un fenomen in masa, mai ales in masa de mari familii crestine, aici nu mai nici o diferenta intre confesiuni, fenomenul ne inglobeaza si ne inglodeaza in corpore! Deficienta vine tocmai din faptul ca ne consideram o familie drept urmare ne simtim responsabili pentru fiecare in parte sau in general si am ajuns sa ridicam barfa la rangul de virtute morala! Aici e buba, cel putin ortodocsii mai au taina spovedaniei si , partea aceasta nu e buna dar in situatia de fata e si aceasta e o modalitate de contracarare, un fel de indeferenta fata de problemele celuilalt! La evanghelici avand in vedere ca este incurajata atitudinea de-a intra ,,cu bocancii” in viata omului, nu la nivel de familii ci la nivel de familie, problema este mult mai evidenta, mult mai categorica! Mai ales ca , in conceptia unora, preotie universala insemneaza intelepciune universala …Aici vad eu ca e problema.

    • Da, se poate dezvolta tema și către chestiunea „bocancilor”. Poate voi mai reveni pe acest subiect și cu niște ilustrări. Oricum, e doar un capăt de fir, după cum se vede.

  2. Teofil, am dat Like pentru articol, ca iti inteleg punctul de vedere, dar trebuie sa te JUDEC pentru ultima formula, care, desigur, se potriveste cu tema articolului tau, dar nu exprima adevarul… adevarat.

    Crestinilor li se cere sa nu judece, in sensul de a nu fi judecatori absoluti, care nu doar ca dau verdictul, dar sint gata sa dea si sentinta.

    Dar, in acelasi timp, crestinilor li se cere sa judece, in sensul de a evalua, conform dezideratului discernamintului.

    Altfel, un astfel de articol nu ar fi legitim, cel putin nu din partea unui crestin, intrucit contine un punct de vedere critic.

    Mai mult, Scriptura ii indeamna pe urmasii lui Hristos sa cerceteze totul si sa pastreze ce este bun. Un astfel de indemn porneste de la presupozitia ca exista o diferenta fundamentala intre ce este bun si ce este rau si ca exista mijloace prin care pot fi diferentiate.

    De asemenea, despre Duhul (adevarului) Isus spune ca va dovedi lumea vinovata in ce priveste pacatul, neprihanirea si judecata.

    Asadar, actiunea de a JUDECA este una importanta in istoria rascumpararii si in istoria Bisericii.

    De atitea ori, pocaitii au fost si sint uriti de lume tocmai pentru ca o JUDECA prin simpla lor prezenta, prin comportamentul atit de diferit de cel al celora care s-au obisnuit sa se judece prea putin, sau prea superficial.

    Ar trebui sa fim speriati nu doar de certitudini, ci si de… incertitudini.

    • Admit că e o formulare incompletă și interpretabilă. Drept pentru care, o să scriu și un text despre teama de incertitudini🙂

      sunt de acord cu amendamentul tău.

  3. […] “Realitatea e mereu mai complicată decât pare din descrierile judecătorilor ei fără ezităr.” – Teofil Stanciu […]

  4. ,,…De atitea ori, pocaitii au fost si sint uriti de lume tocmai pentru ca o JUDECA prin simpla lor prezenta, prin comportamentul atit de diferit de cel al celora care s-au obisnuit sa se judece prea putin, sau prea superficial…”

    Alin, ai dreptate in tot ceea ce ai spus, nu poate fi nimic contestat, cel putin din punctul meu de vedere, atat doar ca trebuie sa definesti termenul ,,pocait” sau mai bine sa-l redefinesti pentru ca s-a cam pierdut prin istorie. Cel putin eu asa vad problema, pocaitii sunt urati de lume , de foarte multe ori de lumea din biserica lor. Nu sunt cuvinte aruncate, am vazut de-atatea ori aceasta realitate, si la ortodocsi, si la baptisti , si la greco-catolici, intre penticostali n-am apropiati dar bag mana-n foc ca e si acolo acelasi fenomen!

    De mult timp urmaresc acest aspect, deja m-am obisnuit cu el, Teofil il scoate de la naftalina,la cat il cunosc ma indoiesc ca se va obisnui! Ce m-a determinat sa ,,rumeg” aceasta problema a fost un incident petrecut cu destul timp in urma, eram diriginte la o clasa de a X a, un copil baptist , pentru felul ca nu era ca si ceilalti era ocarat. Ghiciti de catre cine? De catre ceilalti copii baptisti, pentru ca-i facea de rusine … M-am certat cu ei ca pe maidan, am dat naibii toate regulile de pedagogie , am ajuns sa strigam unul la altii si altii la unul! Iar de vinovat se simtea tot bietul baiat , a considerat ca el a provocat acest incident!

    Sa stii Alin, ca nu mi-a fost greu sa ridic ochii de pe acei copii(faptul ca erau copii mi-a fost de ajuns mai ales ca dupa cele petrecute nu-mi explic cum dar ne-am apropiat si mai mult), si sa-i atintesc asupra parintilor lor! Apocalipsa ………..!

    • iarta ma ca intervin, se spune ca „‘Dumnezeu este acelasi peste tot” dar toti uita ca oamenii sunt aceasi si la ortodocsi si la baptisti si la penticostali

      • Unii isi mai aduc aminte, uita doar aceia care vor sa demonstreze ceva, pentru aceasta au nevoie de convingerea ca nu sunt ca si ceilalti! Aici trebuie cautat miezul barfei! Doar pornind de la neputinta umana poti sa intelegi omul, dac-o iei invers, de la norma impusa , ajungi sa nu te mai intelegi pe tine, daca esti sincer! Barfa , pentru mine, inseamna superficialitate si rautate umana iar daca mai e camuflata si de-o intentie buna…., e calea fara-ntoarcere! Unde-o fi ducand calea aceea? Undeva unde sa nu mai poti barfi pe nimeni, undeva unde sa fii doar tu cu propria-ti prezenta! Si, ma opresc aici ….

  5. Florin, cind am folosit termenul pocaiti, l-am echivalat cu cel de evanghelici, pe care Teofil il folosise in articol: „Poate că de aici li se trage evanghelicilor – ca atitudine proletară – disprețul față de literatură.” (inca nu sint sigur ca e asa, dar am renuntat la chestiune de dragul celei cu miza mai mare – semnificatia conceptului A JUDECA).

    Teofil are obiceiul de a avea ca subtext mediul evanghelic.

    Ar fi culmea sa se plinga de catolici sau ortodocsi, de adventisti sau martorii lui Iehova.🙂

    Nu sint de acord ca pocaitii sint uriti de cei din biserica lor. Si daca sint astfel de cazuri, e cu totul un altfel de ura decit cea pe care am mentionat-o, care are de a face cu două perspective antagonice asupra lumii si vietii.

    Ciondaneala confesionala e cu totul altceva decit ura despre care ii atentiona Isus pe ucenici: Veti fi uriti din pricina Mea. (Matei 10)

    De aceea, e foarte important sistemul de valori pe care il adopta crestinii.

    Decizia personala e mult mai mult decit… personala.

    Afecteaza relatii de rudenie si de prietenie, ca sa nu mai vorbim de faptul ca poate duce si la martiraj. Mai ales in tarile musulmane si atee din secolul XXI.

    Biserica din secolul XXI, formata din urmasii lui Cristos, are aceeasi menire precum cea incredintata de Isus apostolilor Sai – marturisirea cu discernamint si consecventa a adevarului, prezenta crestina in cetate, in ciuda consecintelor care pot aparea.

    Miza e foarte mare si e legata de destinul cetatii. Ziua JUDECATII e mult mai importanta decit decit judecata soboarelor si bataia apostolilor in sinagogi (Matei 10:17).

    • ioan gura de aur a a fost condamnat de un sinod de episcopi… urat de eudoxia imparateasa crestina… martirajul datorat apartenentei confesionale este incomplet fara trairea vietii lui Isus Hristos.

      • Bine punctat, in orice confesiune, sa existe un adevarat traitor in Hristos, l-am ura din tot sufletul pentru ca ne-am oglindi in viata traita de el si ne-am vedea propria noastra hidosenie! Asa, ne multumim cu crestinismul nostru de complezenta, ne mai contram, ne mai ciondranim doar ca sa ne demonstram unii altora cat de ,,crestini” suntem si sa avem multumirea sufleteasca ca facem si noi ceva in numele lui ,,Hristos” in timp ce stam tolaniti in fotoliu! Hristos a fost rastignit nu pentru ca s-a numit pe sine Fiu al lui Dumnezeu, poporul Israel sunt fiii lui Dumnezeu, a fost rastignit pentru ca a descoperit pacatul! Paradoxal, omul e capabil sa ierte orice pacat, oricat de mare ar fi el dar pe cel care-l descopera nu-l va ierta niciodata ! In cel mai fericit caz il va eticheta ca paracios, eticheta cu care se va perinda prin viata cel ce-o poarta……………..

  6. Cred totuşi în judecata personală. Şi în experienţa duhovnicească a înţelegerii bombelor ce trebuie să ţi le dezamorsezi zi de zi. Pentru că în urmă cu ceva ani, tot u ai fost cel care ai minat la greu calea către Dumnezeu.

    Adică mă aplec spre bârna mea. Sau încerc… ?

    • Nu cred că am înțeles comentariul. Era la textul meu sau la alt comentariu?

      • A fost prea pe scurt.

        Eu sunt de acord că tot ce ţi se întâmplă are un rost. Şi un scrântit de picior, şi o muşcătură de albină şi o boală fatală. Însă ele au un rost personal. Pentru cel care o păţeşte şi mai puţin pentru „comitet”. Dacă firele de păr sunt numărate, atunci clar că şi scrânteala de picior nu a fost din lipsa de atenţie a Lui Dumnezeu. Dar nici nu a făcut-o ca să îmi dau eu cu părerea acum peste ani şi peste web.🙂

        Aşadar, cred că fiecare trebuie să îşi judece întâmplările fericite sau nefericite din viaţa personală. Şi are ocazia să vadă pe ce bombă a călcat când şi-a scrântit piciorul. Să îşi aducă aminte că .. uite …. odată ….. şi că …

        Dacă Dumnezeu nu ne ispiteşte peste măsura noastră (nici Iuda nu a fost ispitit cu 30 de talanţi sau cu ştiu eu ce mare funcţie în statul iudail. Ci doar cu 30 de arginţi. Putea dar nu a refuzat) atunci nu se poate să nu ne explicăm năpasta ce a căzut pe noi.

        • Discuția e, cred, prea complexă ca să-i dăm de capăt într-un dialog sincopat pe net.

  7. realitatea umana este relativa cea divina nu este. teologia personificata este relativa cunoasterea apofatica a lui Dumnezeu este unica. ecumenismul reprezinta relativismul total. articolele de pe blogul tau au participat la convingerea mea ca dupa 33 de ani ca slujitor neoprotestant si profesor de de teologie penticostala sa ma intorc in Biserica Ortodoxa si sa merg la manastire.

    • Realitatea umana e relativa atata timp cat omul isi doreste sa fie ca Dumnezeu! Omul e si din pamant si din cer, intre aceste doua limite isi are sufletul echilibrul, cand omul isi doreste sa fie ca si Dumnezeu se intampla cea mai mare nenorocire, ajunge animal, animal religios dar tot animal. Aici este concentrat tot relativismul existential. Dumnezeire inseamna pur si simplu sa ajungi indumnezeit fara sa-ti fi dorit, pur si simplu ti-ai trait viata si ai ajuns la final care , surprins, iti dai seama ca este de fapt o continuare …

      Intoarcerea in Biserica Ortodoxa, dupa cum banuiesc ca incercati sa spuneti, din punctul meu de vedere( e doar un punct de vedere , luati-l ca atare) inseamna abandon… Prin ceea ce ati marturisit sunteti un ortodox dar inca nu stiti. Ramaneti acolo unde sunteti si invatati-i pe cei dragi ai dumneavoastra Adevarul! Cred ca stiti, nu se prea propovaduieste acest adevar nici in Bisericile Traditionale, la Hristos nu vii singur, ci cu toti cei dragi ai tai! Preferi sa mergi cu ei in Iad decat sa te prezinti singur in fata Nemuririi si sa spui indiferent ca i-ai pierdut pe traseu pe cei pe care i-ai iubit ! Cine a trecut prin armata stie despre ce vorbesc, individualismul e nociv, poate sa distruga vieti, unitatea colectiva e adevarata forta, toti sunt in stare sa moara pana la unul ……. fara sa-si puna problema mantuirii , pur si simplu mor pentru ca macar unul sa supravietuiasca !

    • @isacfilip: Foarte multe afirmații succinte și consistente. Plus un final care îmi dă mult de gândit, din multe puncte de vedere. Vă apreciez în general intervențiile, dar recunosc că uneori mi se par doar niște picături dintr-un curs de apă mult mai consistent și mai complex. La fel și acum. Îndrăznesc să vă întreb: chiar plecați la mănăstire?

  8. nu te contrazic dar te contrazice Patericul

  9. Atat de contradictoriu e Patericul incat inclin sa cred ca nu ma contrazice nimeni! Atata timp cat incerc sa iubesc oamenii, imi am si eu locul in gandirea ortodoxa, vin si eu cu putinul pe care mi l-a pus Dumnezeu in minte si in inima ! Acesta este secretul invataturii ortodoxe, aceasta este forta din care-si trage seva de viata, faptul ca nu poti sa spui nimic concret, apofatismul cunoasterii te impiedica s-o faci iar pe aceasta necunoastere e fundamentata intreaga dogma ortodoxa. Poti sa contrazici o lege care-si are radacinile adanc infipte in necunoastere? Niciodata ! Poti in schimb incerca …? De ce nu ? N-ai fi primul .

  10. […] 2013 – Teofil Stanciu: Cum „citim” realitatea […]

  11. […] Cum „citim” realitatea […]


Spune-ți părerea

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Categorii

Skepsis

Audiatur et altera pars

JURNAℓ SCOȚIAN

parohie virtuală

Valeriu Nicolae

This WordPress.com site is the cat’s pajamas

,,Cultura e finalitatea tuturor societăților" (Eugen Lovinescu)

Horvath Liviu Blog

„DACĂ NU CITEȘTI CĂRȚI BUNE, VEI CITI CĂRȚI PROASTE.DACĂ NU CONTINUI SĂ GÂNDEȘTI RAȚIONAL, VEI GÂNDI IRAȚIONAL. DACĂ RESPINGI SATISFACȚIILE ESTETICE, VEI CĂDEA ÎN SATISFACȚII SENZUALE.” C.S.LEWIS

Prolegomene

(pre)feţe la diverse

Revista Creștină

Revistă de formare și informare - scrisă din perspectivă creștină

Daniel Bulzan

Poate nu merita sa fie citit, dar merita sa fie spus.

Gânduri despre știință și credință

Ce semnificatie are pentru mine știința secolului XXI

Pasarea Phoenix Remixed & co

© Alexandru Nădăban

Daniel Lucescu

"Nu sunt PERFECT.."

doarlitere

împrăștiind literele printre litere construim cuvinte

Persona

Personal blog of Danut Manastireanu

Alonewithothers's Blog

Smile, without a reason why. Love, as if you were a child.

Ciprian Terinte

veritas vos liberabit

The Institute of Middle East Studies

To bring about positive transformation in thinking and practice between Christians and Muslims in the Middle East and beyond

Daniel's Think Tank

Daniel Manastireanu's Blog

According to Sam

What underlines how we say things cannot itself be said

Reflecții creștine

Andrei Pătrîncă

%d blogeri au apreciat asta: