E notoriu dictonul care spune că istoria o scriu învingătorii sau cei puternici. N-am crezut niciodată întru totul această zicere, fie și numai pentru faptul că uneori e foarte greu de stabilit un singur învingător și, pe de altă parte, mereu rămân niște urme din istoria distrusă a învinșilor1.
E limpede însă că există o boală a rescrierii istoriei într-o cheie favorabilă propriei grupări sau propriei persoane (pentru ilustrare, a se vedea practica comunistă în domeniu). Trebuie ținut cont că istoria nu e pur și simplu o relatare a faptelor, ci o interpretare concisă a unor evenimente între care se stabilesc anumite relații. Se prea poate ca relațiile pe care le stabilește istoria să nu fi fost neapărat fidele realității.
Cu toate acestea, există niște cerințe minimale ale adevărului istoric. Nu poți scoate dintr-o istorie onestă personajele care nu ți-au plăcut sau care, între timp, ți-au devenit antipatice (din cine știe ce motive). E lipsit de etică să reții doar acea parte a istoriei care îți convine sau în care favoriții tăi fac jocurile.
Chiar dacă nu aprob, pot înțelege că și creștini din veacurile trecute au luat parte la acest joc, probabil mânați de intenții deosebit de nobile. Însă nu mai pot înțelege de ce creștini care au trecut prin focul Reformei și care mai defilează și cu înalte standarde etice se dedau la același trist joc de falsificare a istoriei.
Nu ai dreptul moral să relatezi istoria unei biserici, a unei organizații, a unei școli evanghelice acoperind ani întregi sub o frază evazivă, evitând personaje și evenimente esențiale din propria istorie.
În primul rând, e vorba de falsificarea adevărului, ceea ce contravine în mod flagrant principiilor creștinești. În al doilea rând, ar putea fi semnul fricii de cei care sunt decupați din istorie și marginalizați. În al treilea rând, ar putea denota o lipsă de respect față de însăși providența divină care a găsit cu cale să folosească oameni care nu se pot înțelege unii cu alții pentru a realiza o lucrare mai presus de incompatibilitățile individuale. În al patrulea rând, ar putea fi dovada unui orgoliu inflamat peste măsură (ori de meschinărie măruntă), care nu mai lasă loc altora nici măcar în istorie. Nu cred că am epuizat lista, dar nici nu mi-am propus.
Cred însă că această patimă este foarte dăunătoare. Iar urmările ei nu pot fi anticipate pe de-a-ntregul. Nu cred însă că o falsificare intenționată a realității rămâne nepedepsită (și nu mă gândesc acum la vreo sancțiune divină, ci doar la consecințe umane ale acestui gest). Nu cred că mutilarea adevărului rămâne nerăzbunată.
Cum poți, de pildă, pretinde, în numele virtuților creștine, să afli adevărul despre Revoluție (ca să luăm un exemplu de actualitate), când propria istorie ți-o scrii preferențial, deși propovăduiești înalte standarde etice și religioase? Ce exemplu dai altora, dacă nu ești în stare să privești în față adevărul propriei istorii?
Biblia, că tot se face mare caz de exemplele ei exclusive, deși nu e în primul rând o carte de istorie, are o atitudine surprinzător de transparentă atât cu istoria personalităților cât și cu intențiile autorilor care scriu istoria. Istoria lui David putea ignora aspectele imorale, cea a lui Ilie putea trece sub tăcere slăbiciunile, Noul Testament putea fi mai discret cu păcatele Bisericii și chiar cu momentele de cumpănă din ultimele zile ale lui Cristos.
E știut că există în fiecare dintre noi acest reflex de a reține numai ceea ce ne convine din istoria personală, de a construi un parcurs coerent și, în mare, pozitiv al propriei vieții. Dar lupta cu ispita autoamăgirii este fundamentală în creștinism. Or dacă principiul acesta e valabil la nivel individual, e cu atât mai necesar la nivel de comunitate, unde trebuie contracarate tentativele (poate involuntare sau mânate de bune intenții aparente) de mistificare a adevărului și istoriei.
Accept (deși mi se pare destul de grav) că, din ignoranță sau indiferență, un vorbitor poate mistifica într-o predică sau cuvântare adevăruri despre Reformă (e departe!) sau despre alte evenimente trecute și cunoscute numai prin medierea istoriei. Există un dezinteres evident pentru istoria mai veche de 50 de ani, iar evanghelicii par să împărtășească această modă a indiferenței.
Admit și tenta părtinitoare pe care o poate căpăta relatarea istoriei din perspectiva unei anumite grupări. E chiar inevitabilă, fiindcă fiecare suntem modelați de mediul în care viețuim și adeziunea la o grupare ne face să o vedem din start ca fiind mai de soi decât altele.
Dar măcar la evenimentele la care au asistat mulți martori încă în viață ar trebui arătat mai mult interes pentru precizie, pentru onestitatea istorică, pentru adevăr, o mai mare transparență în ce privește intențiile și mijloacele fiecăruia dintre cei care scriu istoria. Fie și numai pentru faptul că știm că nu noi controlăm istoria, și nici nu-i stabilim cursul sau sensul.
1În istorie, e cunoscut cazul lui Tuthankamon care, după moartea socrului său Akenaton, sub influența preoților zeului Amon, a încercat să elimine orice urmă a reformei religioase monoteiste (sau henoteiste?) a faraonului care încercase să impună cultul zeului unic Aton în Egipt. Totuși, deși mărturiile sunt puține, iată că azi știm și despre reforma lui Akhenaton și despre contrareforma lui Tuthankamon, care a reinstituit politeismul.
Cu drezina 
acest text este despre o organizatie crestina care incearca sa-si ascunda anumite capitole din istorie ce sunt incomode actualilor conducatori? este cumva un comentariu la o tentativa de scoatere a lui Iosif Ton din istoria baptistilor romani?
sau este doar un comentariu general? ca pare prea specific pentru un comentariu general.
Problema e specifică. Deprinderea e mai generală. Cazul de care amintiți e doar cel mai vizibil, dar nu singurul. De obicei, când scriu mai general (am făcut și „dedicații” explicite, când am considerat necesar) înseamnă că am văzut practica în mai multe locuri și sub mai multe forme.
exact chestiile de genul asta ma fac sa am o atitudine rezervata fata de organizarea lumeasca a bisericii. pentru ca, pe de-o parte toti indeamna la „partasie frateasca”. si apoi afli ca asta inseamna sa devii partas in astfel de actiuni, care ajung sa conteze mai mult decat mesajul Evangheliei.
ce vreau sa spun este ca, de multe ori, un om dinafara ajunge sa afle mai intai anumite aspecte negative despre o anumita organizatie bisericeasca, si asta ii poate afecta perceptia intr-un mod ce poate ca nu reflecta realitatea de moment. ceva in genul „da, e papa Francisc un om bland si smerit, dar cand Inchizitia tortura oameni nevinovati cum era?” e greu sa lupti cu tine insuti pentru a depasi astfel de prejudecati, si incercarile unora de a ascunde sub pres aspectele negative dupa ce acestea ajung cunoscute public nu fac decat sa arunce paie pe foc si sa fie o pricina in plus de poticnire.
Apropos, ai citit vreodata cartea ‘Franks, Romans, Feudalism and doctrine” de la John Romanides? Si ce care e opinia ta? …Nu neaparat tre sa-mi raspunzi aici, acum, dar mi-ar interesa ce crezi, daca stii cartea.
Nu, n-am citit.
Citind acest articol mi-a venit in minte indemnul socratic care ne spune ,,sa ne lasam condusi de adevar oriunde ne-ar duce acesta”.
Da, e greu cu istoria asta … Eu personal nu pot spune ca am citit enorm in domeniu dar prin natura meseriei am ocazia de a interactiona cu multi istorici si astfel, de a ma familiariza cat de cat cu diversele moduri de a se scrie istoria.
In general am observat la multi scriitori de istorie o tendinta usor maniheista, de a prezenta lucrurile in alb si negru. Daca am simpatii stangiste, dreapta e vinovata pentru tot raul din lume. Daca am simpatii de dreapta, numai stanga poate gresi. Daca sunt catolic pun intre paranteze victimele Inchizitiei si spun ca protestantii au ars pe rug mai multi oameni decat papistasii. Daca sunt luteran atac numai violenta si venalitatea clericilor catolici. Si asa mai departe.
Eu am ajuns sa judec o carte de istorie dupa autor. De exemplu, daca citesc o carte foarte acuzatoare la adresa catolicismului, atunci ma uit sa vad daca nu cumva autorul este protestant sau ortodox. Daca citesc un text acuzator la adresa protestantismului, ma uit sa vad daca nu cumva autorul este catolic sau ortodox. Daca citesc o lucrare care loveste puternic in ortodoxie ma asigur ca autorul nu e cumva anglican sau catolic. Daca citesc o lucrare care defaimeaza in mod evident crestinismul ma uit sa vad daca nu cumva autorul este ateu declarat sau evreu. Etc. etc.
in pacate obiectivitatea pare ceva greu de atins in stiinta istoriei. Daca vrem sa intelegem bine evenimentele din trecut trebuie sa citim adeseori printre randuri si sa citim (in cazul istoriei religiilor) autori de diverse confesiuni.
Oricat de obiectiv ar incerca sa fie, istoricul e si el om. Are anumite idiosicrasii personale, provine dintr-un mediu anume, a fost educat intr-un anume loc si toate astea isi pun inevitabil amprenta asupra scrisului sau. Altfel cum sa ne explicam diversitatea de opinii pe acelasi subiect, intr-o societate care teoretic a abolit cenzura ideologica ?