Se mai poate recupera compasiunea creștină?

În fața numeroaselor forme de agresiune ideologică și a diverselor forme virulente de manifestare publică, se pare că deficitul de compasiune, în general, și cel de compasiune creștină, în special, începe să crească și să se resimtă. Ca să fiu mai specific, voi nuanța: mi se pare.

Mă declar consternat când văd că, odată ajunși la subiecte fierbinți (bani sau morală publică, să zicem), orice încălcător de standarde tradiționale are mult mai mari șanse să își atragă furie, reproșuri sau sudalme din partea creștinilor. Săracii sunt niște putori ordinare, bolnavii sunt o povară pe sistemul de asigurare (plătit din banii noștri), iar imoralii sunt adversarii ce trebuiesc înfierați cu sfântă mânie sau eliminați din societate.

În general, cei de pe la periferia societății au mari șanse să fie luați la scatoalce de orice creștin înfocat care, culmea, nu mai e dator să-și facă o analiză a motivațiilor, nici măcar să-și cenzureze limbajul, ci poate spune cam ce-i vine la gură (câtă vreme nu „înjură” fățiș).

În orice caz, dincolo de cuvintele mai creștinoide sau mai lumești, atitudinea agresivă se citește transparent. Lideri de opinie (sau influenceri) mai mari sau mai mici lasă loc în comentarii tuturor celor care vor să-și exprime scârba, oroarea sau disprețul față de profitorii sistemului sau față de adversarii creștinismului, indiferent cât justificate sau fanteziste ar fi acuzațiile care li se aduc nelegiuiților zilei.

Creștinismul pare să se fi politizat în suficientă măsură încât să devină o doctrină la care aderi și, după ce ai aderat, începi să combați energic, să râzi de proștii din tabăra adversă, să amesteci idei morale cu teorii economice și cu râcă sau frustrare personală. Important e să îți orientezi tirul spre ținta potrivită și nu care cumva să tragi în „ai noștri” (care, așa imperfecți cum sunt, merită numai respect și aprecieri).

Tot ce poate fi suspectat că dă apă la moară progresiștilor (unde sunt incluși, de obicei, gay, sorosiști, neomarxiști, leftiști, socialiști) este automat sancționat dur, în numele valorilor creștine. Oricine nu se înscrie docil în linia ideologică politico-creștină e bănuit de imoralitate, de erezie, de simpatii neîngăduite sau de lipsă de discernământ.

Toată limpezimea, toată înțelepciunea, toată dreptatea și întreg adevărul par să fi fost răsturnate în ograda strâmtă a celor care se declară vocal și agresiv anti-progresiști, conservatori, apărători ai „valorilor iudeo-creștine” – iar această campanie trebuie dusă musai într-un singur fel și fără rezerve! De unde și puternica impresie de imagine în oglindă: căci și progresiștii militanți solicită același purism ideologic și aceeași obediență cucernică de la susținătorii lor.

Nu e loc de nuanțe, nu e loc de dialog, nu e timp de căutare a unor adevăruri parțiale întru buna conviețuire pământească, nu e loc de negociere cu bune intenții și cu cărțile pe masă. Mai degrabă se încurajează vocalizele înfierbântate, aroganța sigură pe sine, privirea chiorâșă și dojenitoare, atitudinea belicos-justițiară, descărcarea furibundă, disprețul visceral.

E foarte greu – către imposibil – să citești sub aceste straturi de fard public urmele compasiunii pe care o arăta Cristos pentru păcătoși. La modă, acum, sunt imaginile războinice din Vechiul Testament și tiradele apocaliptice ale profeților. Avem, se pare, război politico-ideologic, nu-i vreme de manifestare a iubirii creștine față de aproapele sau față de vrăjmașul ideologic. Nici măcar atunci când se află într-o situație delicată sau în suferință – le merită, el și le-a căutat, așa-i trebuie!!!

Totodată, se poate constata o deplasare subtilă, dar hotărâtă, către o teologie a meritelor – mult-hulită dacă e practicată de alții (de catolicii medievali, bunăoară). În această cheie, pe baza comportamentului moral se fac comparații și noi, cei aflați de partea bună a istoriei, ieșim mai vrednici și mai demni de răsplătiri divine. Iar ceilalți merită doar pedeapsa eternă. Răul este astfel proiectat exclusiv în afara propriilor persoane și comunități, localizat cu precizie exclusiv în ceilalți.

În aceste condiții, cu acest tablou sumbru dinainte, e greu de crezut că mai este loc undeva pentru compasiunea creștină ce să ia și forme publice, nu doar discrete, private, marginale. Vocile care se aud din taberele beligerante strigă asurzitor invocând drepturi, parând și contraatacând cu lovituri mediatice, vorbind insistent despre frici, scenarii sumbre, amenințări (reale sau imaginare), totul pe un ton ultimativ, provocator, apocaliptic.

Pumnul de fier al moralismului autoritar izbește în plexul firilor libertine vindicative și dictatoriale. Iar agresiunea erotomană a progresismului revoluționar este folosită ca justificare pentru orice formă de ripostă. E care pe care, frate, nu-i vreme de cumpătare, nici loc de mărturie creștină.

Firește, așa cum se întâmplă adesea în istorie, pentru unii lucrurile sunt foarte clare: e război, așa că aproape totul este permis. Inclusiv folosirea acelorași arme neconvenționale sau parșive de care sunt acuzați virulent adversarii (manipulări, amenințări, denaturări ale informațiilor etc.).

Pentru alții însă – și știu că nu sunt chiar singurul –, situația e departe de a fi clară. Modelul lui Cristos a fost unul care se remarcă tocmai prin echilibrul magistral între o iubire incontestabilă (palpabilă, vizibilă, greu digerabilă, revoltătoare, năucitoare) față de oameni și lipsa oricărui compromis moral – pe un fond complet lipsit de arțag politic sau de reformism social. Cristos a reușit în chip desăvârșit să iubească păcătosul, fără să-i valideze sau încurajeze viciul. Dar și să descurajeze moralismul arogant și paradele teologice ale celor care se socoteau merituoși și privilegiați în fața judecății divine. Performanță care nu doar că e foarte greu de atins, dar pare să nu mai prezinte prea mare interes pentru creștinismul politico-militant de azi.

Foarte probabil, noi, muritorii de rând, nu reușim să manifestăm concomitent și iubirea pentru om, și dezaprobarea pentru comportament – darămite să mai îngăduim altora, pe deasupra, și libertate de alegere și de conștiință. Resorturile interioare nu ne permit, poate, să păstrăm această tensiune între cele două atitudini. Ne dezechilibrăm repede, mai ales în situații dificile. Nu știu. Dar poate că ar trebui să găsim cumva măcar la nivel de comunitate un echilibru, o distribuire a rolurilor între războinici și ponderați, între cei care își asumă un demers politic ferm și decent, fără manipulări sau tertipuri, și cei care sunt mai degrabă atenți la persoane, la suflete, la „cazuri” particulare. E doar o idee, nu o soluție.

Cert e că rămâne în aerul greu de după înfruntări (în care și creștinii își aduc aportul lor de material poluant – uneori complet străin de orice spirit creștin autentic) senzația că parcă lipsește un dram de compasiune. Sau măcar de omenie și de fraternitate cu omul imperfect și păcătos. Că parcă totuși nu e chiar bine (deși ne vine foarte normal și firesc – probabil, prea normal și prea firesc) să ne adresăm unor oameni ca și când ar fi doar niște rebuturi umane jegoase sau niște obiecte demne numai de disprețul nostru „creștin” – cum altfel decât mereu – îndreptățit.

Mila și sacrificiul au avut mereu în creștinism ceva din mireasma suprafirească a harului. Și au însoțit de multe ori momentele de vârf ale istoriei Bisericii. Azi însă mizele cele mari par mai degrabă politice, iar metodele țin de propagandă și ideologie. Învârtoșați și temători – mereu alimentați cu spaime și motive de revoltă – ne e mult mai la îndemână să urlăm și să amenințăm. Și cine să cuteze să pună la îndoială zelul luptătorilor cauzelor sfinte?

Întărâtați îndărătul tastaturilor nostre, ne privim prin monitoare cu categorii prestabilite și nu mai avem dubii. Ochelarii noștri sunt întotdeauna preciși și fără eroare, furnizorii noștri de adevăr nu dau greș niciodată. Lumea întreagă ni se înfățișează clară ca în palmă. Oamenii sunt niște pixeli pe care-i administrăm după bunul nostru plac.

Creștinismul seamănă tot mai mult a construct cultural, a fapt civilizațional, din care tradiționalul misionarism utopic, idealist, sacrificial, radical nu mai poate face parte. Toți suntem nerăbdători să devenim judecătorii neînduplecați ai lumii ticăloase, așa că e greu de spus dacă cineva mai dorește sau mai speră la o transfigurare prin alte mijloace, mai pașnice.

Cauza milei pare pierdută, s-a dovedit, se pare, o mână moartă, e slăbiciunea de care profită oportuniștii ideologici. Mai eficace e militantismul și asaltul; politica e mai promițătoare decât metanoia.  Cruciada revine în forță, Marea trimitere a eșuat sau trebuie rescrisă în termeni de război cultural.

Publicitate