http://andreibaciu.blogspot.ro/
– text adresat, cu precădere, celor care se declară creștini –
Zilele noastre tulburi, așa cum se află ele acum, nu sunt cu nimic mai rele decât altele dinaintea lor. Ba, aș îndrăzni să spun (sub influența unui gând din CS Lewis) că sunt chiar mai bune. Calitatea lor stă în aceea că ne furnizează în doze foarte concentrate adevăruri care, în genere, ne parveneau cu pipeta.
Da, viața e grea. Da, oamenii sunt corupți și coruptibili. Da, politica, așa murdară cum îi, e necesară. Iar democrația, oricât de urâtă ar fi la față, tot e mai bună decât un sistem autoritarist. Pentru simplul motiv că decizia împărțită pe umerii mai multora diminuează șansele ca răul să prolifereze prin voința unui ins sau a unui grup ușor de corupt.
Da, democrația trebuie apărată și trebuie cultivată, altminteri se împute, ca orice acțiune comisă de oameni.
Și, nu, oamenii nu sunt niște ființe pure pervertite doar de societate și de condițiile de viață. Ci sunt făpturi cel puțin ambivalente, cu puterea de decizie spre bine sau spre rău, după cum dorește fiecare.
Vremurile pe care le trăim au marea și insuportabila calitate de a se înfățișa nude vederii. E greu să le privești toată pestilențialitatea în ochi și să nu-ți vină să verși. Dar, iată, aceasta este, în realitate, the big picture.
Dacă dumneavoastră știți vreo societate unde progresul ființei umane a izbutit și a născut o obște aproape de desăvârșire, dați-mi de știre că îmi fac bagajele și mă mut acolo. Dar nu vreau chestii experimentale, ci funcționale, dovedite, încercate și pe oameni și pe animale. Care au trecut și proba timpului. Desigur că există zone mai albe și mai întunecate, însă, în esență, la cât înțeleg eu până în prezent, nicăieri nu s-a moșit încă omul nou, complet diferit de ce știm noi din experiența nemijlocită a anilor. Nici comunitatea umană perfectă, din care să fi fost eradicat răul.
Iar dacă așa stau lucrurile, iar societatea noastră de azi reprezintă un eșantion de răutate umană concentrată, atunci chiar că vremuri mai bune decât astea cu greu s-ar fi putut imagina pentru niște creștini – cum pretindem, în covârșitoare majoritate, că suntem.
Îmi amintesc, din sărăcăcioasele lecturi patristice, cum Origen se plângea că a încetat prigoana, semn că creștinii nu mai au statura spirituală necesară pentru a fi încercați în acest mod extrem. Cum Sf. Antonie cel Mare a descins, potrivit mărturiei Sf. Atanasie, din pustie într-un oraș numai ca să poată fi martirizat, dar n-a avut parte de acest privilegiu.
Ei bine, în zilele noastre nici nu se pune problema martiriului sau a suferinței brutale. Avem însă un fundal atât de întunecat și de sumbru, încât lumina creștinătății ar trebui să strălucească precum soarele prin crăpăturile norilor fioroși.
Acesta este momentul în care creștinismul nostru își poate da măsura valorii sale și se poate arăta frumos înaintea lumii. Perioadele întunecate sunt cele în care orice bine săvârșit se vede mai lămurit ca alte dăți.
Și oamenii au un simț al lucrurilor bune. Oricât de mare ar fi deruta politică, morală, existențială chiar, există o forță a binelui, a adevărului, a virtuții care atrage atenția. Poate că stârnește chiar admirație, poate doar invidie. Însă binele nu e inutil.
Virtuțile nu sunt îndeletniciri desuete și inutile, ci deprinderi care, în vremuri de criză, au căutare mai mare. Însăși violența care ne înconjoară este dovada că e nevoie de lucruri bune pe lumea asta.
Nu spune nimeni c-o să fie ușor, dar la ce-i bun creștinismul dacă nu se vede acum, când chiar e nevoie de el și de cei care-l revendică? Mulți se văicăresc că nici pe vremea lui Ceaușescu nu era atât de rău. Ei bine, iaca ocazia de a produce un maxim de efect cu un minim de efort.
Sunt destui săraci, sunt destule cauze de apărat. Și asta fără ca oamenii cu inițiativă să intre în politică neapărat sau să facă reclamă vreunui partid (dintre cele existente). E loc pentru oameni ceva mai cinstiți, ceva mai curajoși, ceva mai consecvenți, cu ceva mai multă onoare, ceva mai blânzi, ceva mai înțelepți.
În situații de criză s-au făcut creștinii remarcați și de-a lungul istoriei, dar, desigur, niciodată n-au căutat PR-ul, ci și-au urmat vocațiile și îndatoririle sacre. În umbră sau la vedere, după cum o impuneau circumstanțele, contextul, natura îndeletnicirii. Pare-mi-se că asta-i calea și acum. Să taci și să faci. Și să n-aștepți nimic în schimb.
Culmea e că nici nu trebuie ignorat nimic din răul vizibil, fiindcă niciodată creștinii n-au fost nevoiți să se prefacă nici că nu văd, nici că nu aud, nici că nu știu, ci au crezut și sperat în ciuda a ceea ce vedeau, auzeau și înțelegeau. De aceea putem spune fără teama de a greși că zilele acestea sunt bune, chiar dacă vedem cât sunt de grele și de confuze. Căci binele are altă măsură și altă valoare în perspectiva credinței.
Cu drezina 
Multe ar mai putea fi spuse dar ma bucur ca ati spus deja ceea ce ati spus. De departe, fiind plecata de o buna bucata de vreme din tara, am impresia ca exista o tendinta in Romania de o atitudine de victimizare, „asta este, vremuri grele, fiecare trage focul sub oala lui si nu putem face nimic” ba tocmai acum putem si trebuie.
Gasindu-ma intr-o zona meridionala unde soarele arde puternic si nu ai cum sa te aperi, arpoape de locurile in care a pictat Vincent Van Gogh, timp in care a inceput sa se manifeste tulburarile lui psyhologice, consecinta a faptului ca l-a baut soarele prea mult in cap, credeau oamenii atunci, mi-am amintit de un film simplu pe care l-am vazut cu citava vreme de vacante. Intr-un orasel din Provence, verii toride, doi fabricanti de gheata, gheata mai scumpa la ora aceea, secolul XIX decit aurul, in zona respectiva. Unul, mai bogat, castelanul oraselului (carasteristica oraselelor franceze este castelul si biserica) vrea sa monopolizez indrustria aceasta care ii aducea un venit bun, in detrimentul si prin eliminarea concurentului. Povestea se complica si reveleaza coruptia conducatorilor, primar, prefect. Nimeni nu pare ai putea sta importriva. Erau sperante ca preotul tinar se se opuna dar se teme de castelan. Preotul tinar pleaca si este inlocuit de un batrinel de la care nimeni nu se mai putea astepta la mare lucru. Si totusi preotul in virsta incepe de la situatii minore sa dea pe fata coruptia si sa invinga pina la urma raul. Poate un pic idealist dar m-a facut sa mam gindesc la responsabilitatea pe care o avem fiecare dintre noi sa ne opune raului si sa facem binele in patratica noastra.
Probabil cel mai greu de acceptat e faptul că s-ar putea ca o parte din binele făcut să se vadă numai în viața de apoi. Zbaterea asta într-o aparentă inutilitate e frustrantă și de aici, probabil, oarecare deznădejde, dacă nu chiar disperare. Când se mai vede câte ceva, când se mai schimbă oleacă atmosfera, chiar dacă lent, e mai simplu să accepți că nu te zbați degeaba. Totuși, speranță este chiar (sau mai ales) atunci când nu se mai vede nimic.
Da democratia trebuie aparata si cultivata si sigur e desirabila, preferabila, necesara unei autoritati dictatoriale. Pentru cei care se asteapta insa ca democratie sa fie etica, justa, fara coruptie e o mare dezamagire. O democratie de genul acesta este iluzorie pentru ca oamanii, cum scriati, nu pot produce un asemenea siste. Uneori, de departe, am impresia ca romanii cred ca in tarile occidentale exista o democratie justa, fara coruptie, daca e doar sa ne gindim la coruptia financiara din The City of London, well, asta ar trebui sa ne puna bine pe ginduri. E capitala coruptiei financiare pe terra.
Apropo de asta, i s-a cerut premierului britanic să reglementeze mai strict City-ul și a refuzat… 😀
Știți care cred că ar fi totuși un lucru bun în Occident? Că instituțiile sunt cât de cât clare (chiar dacă nu întotdeauna funcționează ireproșabil) și că un scandal iscat în jurul unei probleme serioase semnalate în presă, de pildă, se soldează cu niște consecințe. Pe când la noi, e exasperant cum toate rămân așa cum vor borfașii. De pildă, viitoare ministră a justiției s-a întâlnit cu fiul infractorului politic Năstase în mașina beizadelei, dar femeia nici nu se gândește să explice sau să renunțe la posibilul fotoliu. Cică ea nu e „șantajabilă”… E sinistru, suprarealist ce se întâmplă.
Poate mi-o luaţi în nume de rău, dar să ştiţi că, de fapt, iniţial nu a susţinut nimeni, nici măcar RTV, faptul că MP s-a întâlnit cu fiul infractorului în maşina respectivă. Ce se susţine acum nu mai are importanţă, efectul de avalanşă s-a obţinut deja. Eu unul nu am fost în acea maşină ca să bag mâna-n foc pentru lipsa contactului, măcar vizual, dintre MP şi infractor sau rudele acestuia, până la al şaptelea neam probabil, ce i-au moştenit păcatul originar. Totuşi, felul în care suntem ghidaţi întru judecăţi nu încetează a mă surprinde. Mă întrebam zilele astea ce anume mă face să fiu sigur, de pildă, că oamenii PDL-ului chiar sunt la fel de corupţi ca restul clasei politice. Dacă Antena 3 a fabricat absolut toate informaţiile despre afacerile lor necurate, şi eu consider borfaşi pe nişte căprioare nevinovate? Prezumţia de nevinovăţie este o vorbă goală, nimeni nu aplică aşa ceva. Nici măcar campionii democraţiei globale, care ştiu înainte de a vedea sentinţe judecătoreşti definitive şi irevocabile că au existat fraude masive la referendum. Dar ei măcar se bazează pe CIA, care ştie de la SIE, care ştie de la SRI care prietenii ştiu de ce ştie. Şi eu ce să fac, dacă între mine şi realitate vor exista mereu interpuşi dornici să o prezinte şi interpreteze partizan, să nu mai am încredere în nimeni şi nimic? Total depravity, total depravity, doar că observ că nimeni nu o aplică nici pe asta până la capăt…
Nu știu ce să zic. Poate să fi fost o făcătură. Dar n-am auzit vreo dezmințire a știrii. Ci doar ceva de genul: „Nu sunt șantajabilă”, „Nu știam cine e în mașina aia”. N-am urmărit îndeaproape povestea totuși.
Sunt convinsa ca distanta care ma separa si in spatiu si in timp de Romania face pe de o parte sa sper ca situatia nu e chiar atit de negativa, iar pe de alta parte m-a facut sa vad injustitiile si coruptia democratiei, coruptie de alta natura fara indoiala si cu alte nuante. Mi se pare socant peisajul american cu alegerile in care candidatii se demoleaza unii pe alti, incit banuiesc ca cel ce pierde va trebui sa aiba citeva sedinte cu un psiholog, si am fost uimita de manipularea presei franceze cu ocazia recentelor alegeri. Ce ma surprinde este si naivitatea indivizilor intr-o lume in care suntem atit de informati, daca nu dezinformati. Oameni cu studii care nu merg mai departe de cea ce le spune presa si cum franceza e limba vorbelor frumoase, cu atit mai mult cu cit vorbele sunt frumoase si bine spuse. Inca odata nu stiu cum este in Romania si mi-e jena ca nu mai stiu. Stiu insa ca orice sitem a prada celor care il conduc in mai mica sau mai mare masura. Aici mai speram inca intr-o anumita forma de echitate, mai putin exigeata la ora actuala insa. Si trebuie mentionat fie ca curentul politiquement correct este de acord sau nu, ca in tara in care ma aflu biserica catolica si-a lasat o amprenta remarcabila si ca pina si Roberspiere (nu imi merg accentele) ar fi admis ca umanismul francez isi are radacina in Sfintele Scripturii. Ma intreb care a fost influenta bisericii ortodoxe in formarea moralitatii in Romania.
Chestia asta cu influența BOR ar fi o teză de doctorat. I-o recomandăm lui Ponta 😀 Serios vorbind, ar merita investigată, măcar pentru a vedea care sunt liniile de forță ale bisericii ortodoxe pe aceste plaiuri. Că sigur n-a fost moralitatea.
[…] 2012 – Teofil Stanciu: Despre bunătatea timpului nostru […]
[…] 2012 – Teofil Stanciu: Despre bunătatea timpului nostru […]