Postat de: Teofil Stanciu | 03/09/2016

De ce iliescianismul este mai rău decât băsismul

Proteste anii 90

Mai nou, fostul președinte Iliescu pare să fie privit cu crecândă simpatie și e oarecum regretat, fiindcă există convingerea difuză că avea capacitatea să stabilească un echilibru liniștitor între implicare partizană și neutralitatea cerută prin fișa postului prezidențial . Mai ales după impresia lăsată de dublul mandat băsist (cu președinte „jucător”), dar și în contextul primelor concluzii la prestația noului președinte („turist”), sunt oameni care se întorc cumva nostalgic spre anii ’90 și primii patru ani din noul mileniu. În acest bilanț, ca o umbră fantomatică apare și dispare rapid în negura istoriei și mandatul CDR-Constantinescu – învinșii sistemului.

Culmile vulgarității și ale scandalului atinse în perioada băsesciană au lăsat urme puternice chiar și printre susținătorii onești ai prezidentului, dar care și-au luat libertatea să gândească singuri, să nu se supună ideologic și slugarnic unor directive care să le spună cum să citească realitatea.

Cu toate că războiul politic și mediatic al mandatului lui Băsescu a stârnit reacții și pasiuni aprige, nocive, care nici măcar nu s-au stins încă (există oameni și instituții media blocate încă într-un antibăsism rezidual), cred că iliescianismul a fost în esența lui mai rău decât băsismul și vreau să aduc câteva argumente pentru această teză.

În decembrie 1989, România avea șansa să se reașeze într-o normalitate socio-politică la care unii sperau încă de prin 1947-1948. A fost un moment unic, despre care e greu de crezut că va mai reveni în viitorul apropiat în acea formă. Comunismul sovietic se dizolva, în Europa de Est bătea un vânt de libertate, se deschideau cărțile adevărului cu privire la „orânduirea socialistă”, începeau să se vadă limpede și fără cosmetizări ororile, eșecurile pe toate planurile, minciunile atent construite etc.

În aceste condiții, în România se instaurează, cu consecințe greu de estimat, tocmai iliescianismul, care, înainte să fie bine fixat și legitimat, girează mai mult sau mai puțin intenționat (sperăm să aflăm cândva) încă niște crime, care să se adauge la pomelnicul victimelor comunismului. Despre aceste crime, în regimul iliescian nu se va putea vorbi deloc, dar se va simula convingător faptul că există toată deschiderea să se vorbească. Un simulacru copie la indigo după stratagemele comuniste consacrate.

Iată câteva lucruri care se pot și trebuie imputate regimului iliescian, care a acționat în fiecare caz în funcție de niște interese ce pot fi presupuse, dar nu au fost, în niciun caz, „interesele poporului român” – pe care toate cele trei garnituri de demnitari iliescieni pretindeau că-l slujesc și-l apără de cine știe ce primejdii, mai ales externe.

Lipsa unui proces de condamnare a comunismului. Condamnarea ar fi fost necesară nu pentru a potoli setea de răzbunare a celor oprimați, ci pentru reabilitarea unor adevăruri esențiale. La mijloc erau crime, familii distruse, personalități mutilate – toate în numele unei ideologii care se folosea de un ipotetic bine care trebuia instaurat cu preț de sânge. Unul dintre efectele pe termen lung, dar nu cel mai grav, al lipsei de interes în ce privește adevărul despre comunism este nostalgia pe care o resimt românii în raport cu trecutul și cu persoana lui Ceaușescu.

Din păcate, nu avem cum să estimăm care ar fi fost rezultatul unei confruntări prompte cu adevărul despre răul intrinsec, constitutiv al comunismului. Putem doar aproxima, văzând cum afectează recunoașterea adevărului o persoană sau o familie (sau, negativ, cum afectează fuga permanentă de adevăr) sau să privim în istorie la un moment precum Procesul de la rnberg.

Așa cum s-a făcut el ulterior, procesul comunismului și condamnarea oficială lasă posterității măcar un document consistent în care se recunosc orori și se denunță boala. E un diagnostic tardiv, dar tot e mai mult decât nimic. Cu totul alta era însă atmosfera și receptivitatea populară la o condamnare a comunismului în anii ’90.

Demersurile paralele de arheologie a crimelor comunismului poartă mărcile specifice ale unor instituții, persoane, organizații. La un moment dat, exista chiar o luptă pentru întâietate în lupta pentru denunțarea ororilor comuniste. Există organizații cu puternice accente naționaliste care și-au cules martiri proprii dintre victimele închisorilor. Gulagul comunist românesc a devenit subiect de dispute tocmai între cei care doreau să-l demaște, subminând o dată în plus credibilitatea acestui demers.

În acest context, „Memorialul durerii” inițiat în ani ’90 poate fi văzut și ca o supapă lăsată premeditat și precaut de regimul iliescian. Există și două posibile explicații pentru această variantă și care țin de practica sistemelor comuniste: (1) supape care să mențină tensiunea socială la un nivel acceptabil; (2) critica greșelilor făcute de regimurile comuniste anterioare pentru a alimenta iluzia unui progres – s-au practicat ambele și în România, și în URSS. Chiar dacă așa ar sta lucrurile, nu se poate deduce de aici nimic despre calitatea și importanța în sine a documentarului, care rămâne un material de referință.

Nesancționarea călăilor și a complicilor din sistemul represiv. Abia acum, la peste 25 de ani de la probabila „Revoluție”, încep să fie judecați călăii notorii care conduceau închisorile comuniste. Iar acest demers se face nu prin voința politică sau instituțională a Statului, ci prin perseverența și tenacitatea unor cercetători pe care îi împinge poate doar conștiința lor.

În afară de câțiva miniștri, nimeni dintre profitorii regimului n-a fost pus nici sub acuzare, nici n-a fost scos pe linie moartă. Ei au rămas cu toții în sistem și s-au reintegrat rapid în noile structuri, păstrându-și cel mai importante privilegii și blocând accesul altora mai onești, mai competenți, mai nemânjiți de compromisurile cu vechiul regim.

Nu o vânătoare de vrăjitoare ar fi fost soluția, dar era oportună măcar sancționarea celor care prestaseră cu exces de zel diverse activități politice, mai ales cu caracter opresiv.

Adevărul despre Revoluție. E pur și simplu cinic și macabru felul în care regimul iliescian a blocat sistematic și deliberat aflarea adevărului despre momentul decembrie 1989. Una dintre consecințe este că mulți nici nu mai știu ce să creadă despre ce s-a întâmplat. Un bizar nor de neîncredere și confuzie împresoară evenimentele tragice mai ales cele de după fuga dictatorului, când au continuat să moară oameni nevinovați din vina… nu se știe cui. Condamnarea lui Stănculescu pentru morții de la Timișoara poate fi privită mai degrabă ca accidentală.

Un alt efect pervers – care lovește tot în credibilitatea unei revoluții – este fenomenul „revoluționarilor” de mucava, care aruncă în derizoriu și curajul oamenilor care au ieșit în stradă asumându-și riscul să fie împușcați. Acest ghiveci al meritelor și merituoșilor compromite orice reper și induce o derută generală.

Manipularea mișcărilor de stradă de la începutul anului 1990. Atât incidentele din Târgu-Mureș, din martie 1990, cât și Fenomenul „Piața Universității” (cu mineriada ce i-a urmat în iunie), regimul iliescian le-a folosit în interesul propriu, recurgând fără ezitare la manipulare, la minciună, la măsuri arbitrare.

Indiferent care va fi fost adevărul, impresia e că regimul iliescian a dorit antagonizarea socială fie pe considerente etnice, fie de altă natură. Cel mai limpede se vede această artă a învrăjbirii în modul în care au fost tratați minerii participanți la mineriadă. Discursul președintelui de atunci rămâne o inacceptabilă și impardonabilă legitimare morală a violenței împotriva unui protest democratic și împotriva unui grup de cetățeni.

Diabolizarea monarhiei. Prin felul în care s-a instaurat, republica era/este ilegitimă în România. Dar regismul iliescian a avut mare grijă ca Regele Mihai I să nu aibă acces pe teritoriul țării (cu o singură excepție rapid corectată) decât în momentul în care va fi doar o amintire inofensivă și îndepărtată. Momentul adevărului, când țara ar fi putut decide prin referendum ce dorește, a fost evitat cu magistrală viclenie – dovadă a abilităților deprinse într-un regim pentru care minciuna era mereu prezentată ca adevăr incontestabil.

Ulterior, cu o ipocrizie absolut incredibilă (dar perfect naturală – în sensul că pare să țină de însăși natura acestui soi de politician), iliescienii au devenit cu toții mari admiratori ai persoanei regelui – deja prea bătrân și oricum prea gentleman ca să recurgă la mârșăvii de tip iliescian pentru a reveni pe tron. Prin această simpatie manifestă față de persoană, se câștigă pe două planuri: (1) punctau la capitolul omenie, bunăvoință, gentilețe; (2) se eschivau să își definească atitudinea față de instituția monarhiei. Publicul rămâne numai cu impresia că „uite, dom’le, îl apreciază pe rege”.

Decredibilizarea democrației liberale. Pentru a fi funcțională, democrația liberală avea nevoie de două condiții fundamentale: pluripartitismul și piața liberă. Iar ca arbitru, un sistem de justiție indepedent. În ce privește partidele, anii ’90 au fost caracterizați de monopolul politic al regimului iliescian asupra televiziunii și radioului. Partidele istorice erau în permanență denigrate pe motive fantasmagorice. Liderii lor nu prea aveau nici când, nici unde să se dezvinovățească, dar nici nu se înjoseau să recurgă la metode similare. Așa că au fost victime sigure. Erau considerați „vânzători de neam și țară”, „legionari”, „dușmani ai poporului” etc. Ziarele care susțineau opoziția nu aveau nici pe departe aceeași audiență ca televiziunea sau radioul.

În al doilea rând, piața liberă era prezentată în culori dintre cele mai sumbre. Unul dintre sloganele favorite ale iliescianismului era: „Nu ne videm țara”. Patronii și bișnițarii erau cam în aceeași categorie pentru mentalul colectiv. Dar în tot acest timp, țara era parcelată în anturajele puterii și devenea moșia unor inși dubioși care puteau s-o vândă, s-o defrișeze, s-o distrugă, după buna lor plăcere. Important era ca nimic să nu se desfășoare la vedere. Tot din arsenalul propagandei cripto-comuniste se născuse și imaginea unui președinte „sărac și cinstit”, care patrona, în schimb, jocuri de interese care au ieșit la iveală abia zeci de ani mai încoace.

„Capitalismul sălbatic”, „capitalismul de cumetrie”, „democrația originală”, sunt în cea mai mare măsură produse iliesciene cu patent și drepturi de autor. Mogulii și îmbogățiții suspecți care au prădat țara în fel și chip – aflăm abia acum în câte feluri se putea prăda – sunt rodul politicilor sociale, economice și de cadre iliesciene.

Justiția era clar supusă intereselor de partid. Exemplul clasic este cel al marilor dosare blocate cu succes ani întregi. Relația dintre instituțiile asociate cu ordinea și dreptatea a rămas una foarte asemănătoare în comunism și post-comunism. Milițianul a rămas același, doar că și-a schimbat cascheta și a fost botezat polițist. Năravurile erau aceleași. Abuzurile era la fel de posibile, doar că nu mai veneau pe linie politică.

Discreditarea reperelor și a valorilor. Așa cum arată România, avea totuși niște repere ale rezistenței comuniste, niște autorități morale, niște profesioniști respectabili care ar fi meritat folosiți ca modele, ca substanță de contrast pentru a pune în evidență, prin antiteză, valoarea și non-valoarea. Dar iliescianismul a făcut tot ce a putut să distrugă o eventuală oglindă fidelă a societății.

În plan politic, de pildă, a fost repede instituit clientelismul. Promovarea se făcea pe criteriul supușeniei față de partid. Îmi amintesc cum, în 2004, primarii PDS au primit bani să facă tot ce n-au făcut în toți cei 10 ani feseniști la un loc. Doar, doar vor câștiga iarăși alegerile.

Tot în plan politic, strategia promovată de regimul iliescian a fost demagogia deșănțată, manipularea nerușinată și pomana electorală. Aceștia au fost pilonii de dezvoltare a unui edificiu politic versatil și cameleonic.

S-a mai întâmplat ceva. Cu larga contribuțuie a unui vlăstar iliescian (care a creat, pe urmă băsismul), ceea ce se numește „dreapta” politică a primit o lovitură fatală undeva la scurtă vreme după ce CDR-ul câștigase alegerile. Partidulețul de buzunar născut din mantaua fesenistă a impus debarcarea guvernului reformist și a dictat un compromis care a tăiat orice perspectivă dreptei. PNL-ul de azi poartă doar titlul unui partid istoric, în realitate fiind plin de produse iliesciene din prima și a doua generație (dacă ne gândim fie și numai la absorbția unui PDL înțesat de oportuniști).

Leadership-ul politic al adversarilor a fost denigrat prin minciuni și scenarii bine ticluite. Coposu, Rațiu sau Câmpeanu erau prezentați ca fiind niște indivizi extrem de periculoși, care vor să se îmbogățească sau să dezbine țara. Tocmai ei, care plătiseră scump și erau dispuși să plătească în continuare tocmai pentru binele țării – în care credeau sincer, idealist.

În plan cultural, au fost reactivați intelectualii slugarnici și băgați în față ca valori naționale (cazul lui Păunescu e grăitor). Pe de altă parte, noua elită politică avea și ambiții culturale, mai mulți dintre potențații vremii fiind autori de cărți, preocupare pe care o avea și prezidentul de atunci.

În ce privește învățământul, regimul iliescian a avut la dispoziție, probabil, cei mai pricepuți și experimentați profesioniști, capabili să găsească soluții de echilibru în zona educației. Reformele heirupiste ale „dreptei” au fost și sincopate, și deficitare la multe capitole, adesea având efecte secundare aproape mai grave decât problemele pe care au vrut să le rezolve. Dar totodată, iliescianismul a promovat masiv numirile politice, a deschis calea corupției generalizate, a susținut dezvoltarea unor universități fabricate politic și a încurajat impostura acoperită cu hârțoage.

Cu siguranță, un învățământ care nu se justifica mereu cu olimpicii cu care se pozau minstrașii la televizor ar fi putut produce o generație de oameni mai bine pregătiți să-și înțeleagă rolul în democrație. Absenteismul înregistrat la scrutinuri electorale a fost pregătit inclusiv prin proasta gestionare a învățământului. Trebuie spus însă că, per ansamblu, regimurile iliesciene au avut măcar o coerență a inerției, în  timp ce reformele dreptei au fost cutremure într-un sistem complex cu echilibru fragil.

Rezumând… Pe această temelie compozită și profund viciată moral s-a instalat noua societate românească. Băsismul n-a făcut decât să îi fructifice premisele și să se orienteze către anumite zone de interes. Băsismul este copilul scandalagiu al iliescianismului. E cocalarul ingrat, ignorant și prost-crescut al unui părinte viclean, oportunist, fără principii și fără conștiință. Și urmașul unui „bunic” dictator criminal, mitoman. Dar iliescianismul a fost cel care a perpetuat măsluirea adevărului și a realității în așa fel încât să permită, ulterior, ascensiunea băsismului. Putea fi la fel de bine un alt regim, cu alte caracteristici, dar rămânea în mare măsură tributar iliescianismului originar.

În final, vă propun un exercițiu de imaginație: o Românie monarhie, încă din primele luni ale lui 1990. Un prim-ministru precum Coposu sau Rațiu – cu valorile și voința lor de a face binele. Blocarea accesului spre funcții publice importante a unor activiști de rang înalt, de la nivel central și local. Un proces prompt, dar echitabil, intentat împotriva torționarilor din închisori. Reabilitarea promptă a foștilor deținuți politici. Deschiderea treptată arhivelor.

Nu știu cum ar fi arătat România azi, dar sunt foarte ispitit să cred că mai bine. Și nu fiindcă aș crede în personaje mesianice sau providențiale, ci mai ales pentru că recunoașterea adevărului și refuzul minciunii, al mistificării realității are efecte curative și conferă niște premise valide pentru dezvoltarea ulterioară. Nu cred că ar fi dispărut corupția, dar poate că era mai simplu de catalogat ca fiind dăunătoare. Și alte tare sociale s-ar fi manifestat, cu siguranță, dar nu într-un context dominat de minciună și camelonism, ci poate într-un context în care oamenii își asumă erorile din trecut și vor un alt fel de viitor. Poate că învățam mai mulți să deosebim impostura și s-o considerăm condamnabilă. Iar asta nu-i puțin lucru.


Responses

  1. eu n-as fi vrut sa fiu condus de niste persoane care ori abia stiu sa vorbeasca 2-3 cuvinte in limba Romana, ori sunt niste actori ratati care s-au casatorit cu cine trebuie (Alteta sa Regala, principele consort Radu Duda suna bine?). am vazut interviul cu regina Ana pe TVR luna trecuta. sa te pretinzi conducator de drept al Romaniei dar sa nu vorbesti limba nici macar cat un ambasador mi se pare jenant.

    asta asa, ca ma prefac ca nu stiu cine ar fi fost la putere cu adevarat daca se instaura monarhia parlamentara constitutionala. tot aceleasi partide si primi ministri am fi avut, tot aceiasi functionari de stat si birocrati. doar ca nu mai alegeam presedintele… si casa regala nu e chiar straina de afaceri necinstite, daca-mi amintesc eu bine. n-am iluzii ca justitia ar fi fost lasata sa-si urmeze cursul, chiar pana la a implica membri ai familiei regale. nu cred ca daca Mihai ar fi avut un frate l-ar fi lasat sa fie arestat. nu cred ca nu s-ar fi invocat ca se aduce atingere imaginii casei regale si, din ratiuni de stat, ancheta trebuie oprita si ingropata.

    http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/un-mogul-carol-al-ii-lea

    • Când a venit în țară, Carol I abia dacă știa pe cine trebuie să conducă. Argumentul cu limba nu ține deloc. Iar onestitatea istorică ne obligă să admitem că republica e ilegitimă. Această decizie trebuia lăsată poporului, nu iliescianismului. Duda e altă mâncare de pește, e un produs ulterior.

      Restul speculațiilor sunt posibile, dar nu sunt un argument. Monarhiile au și degenerați. Dar măcar nu trebuie realeși periodic, iar dacă sunt greu de controlat, există tot felul de mecanisme de limitare a prerogativelor lor. Carol II a fost într-o perioadă anumită și n-a făcut nimic singur, e clar.

      Atenție, în scenariul propus, nu m-am limitat la rege, ci am sugerat mai multe schimbări. Deocamdată, monarhiile sunt mai stabile, dintr-un anume punct de vedere, decât republicile. Iar membrii famililor regale sunt mai rar anchetați decât președinții și anturajele lor. Și nu pentru că și-ar face singuri legile (vorbim de monarhii constituționale, nu absolutiste).

      • ba argumentul cu limba tine foarte mult. pentru ca este parerea mea, ca cetatean platitor de impozite care vrea sa se simta reprezentat. nu-mi plac fandositii, fie ca sunt romani care dupa 3 luni in strainatate au „uitat” limba, fie ca e o vanzatoare de parfumuri de pe 5th Avenue cu pretentii de nobilime. originea biologica nu garanteaza aptitudini de coducere, si Mihai nu este decat un mecanic de avioane, nu un absolvent de stiinte politice la Harvard. l-ar fi mancat de viu, pentru ca nu avea experienta in a conduce oamenii. si experienta conteaza, nu ce scrie pe certificatul de nastere.

        https://ro.wikipedia.org/wiki/Mihai_I_al_Rom%C3%A2niei#Via.C8.9Ba_dup.C4.83_abdicare

        cu un asemenea parcurs profesional nu cred ca ar fi calificat la mai mult de primar de comuna sau oras de provincie. nu ca am avea noi mari primari, nu ca ar fi Gabriela Firea o doctoranda in Administratie Locala, dar pentru rolul de conducator de stat eu vreau pe cineva care chiar stie ce face si a avut succese profesionale.

        realitatea istorica ne arata ca republica a fost instaurata conform cu situatia vremii. decizia poporului? da’ ce, al doilea razboi mondial a fost democratic? au votat popoarele sa se macelareasca intre ele? uite ce legitimitate i-au conferit guvernele internationale: ZERO. legitimitatea nu o dai sau retragi cu de la sine putere, mai conteaza si ce parere au cei din jur. deci mai degraba republica e legitima international decat monarhia in acest moment. incearca numai sa spui ca toate actele semnate din 1947 pana azi de catre Romania sunt nule, sa vezi ce se intampla. ajungem pe acelasi nivel cu Transnistria, un stat cu adevarat ilegitim, dar cu statutul international corespunzator.

        este act de abdicare? este. conteaza cum s-a semnat? s-a semnat, si asta e. este legitimitatea celui puternic. daca e sa sapi destul de mult, cred ca nu este tara pe lumea asta care sa fie „legitima”.

        „Monarhiile au și degenerați. Dar măcar nu trebuie realeși periodic”

        adica preferi un conducator degenerat doar pentru ca vine dintr-o anumita familie si nu trebuie sa iesi la vot odata la cativa ani duminica? ce argument este asta? am mai spus, o monarhie parlamentara nu garanteaza absolut nimic fata de o republica parlamentara. am putea avea chiar sistemul in care parlamentul alege presedintele, tot o marioneta se cheama ca e. avem si acum un cuplu regal, familia Iohannis. cu mofturi, concedii, si tacerea de rigoare. care ar fi diferenta fata de regele Mihai sau Radu Duda, care nu s-ar implica deloc in conducerea tarii? doar ca nu iesi la vot? e un inconvenient atat de mare ce trebuie eliminat? cine ar avea adevarata putere? primul ministru si parlamentul. cum ar fi diferita situatia fata de ce avem azi? pentru ca e clar ca, daca nu ti-a placut stilul Basescu, nu-ti va place nici un rege care se va implica activ in politica, tragand primul ministru de urechi.

        eu nu inteleg aceasta contradictie intre a dori egalitate pentru toti in fata legii, pe de o parte, si a dori un sistem social in care unii sunt „nobili”, deci mai presus de ceilalti, pe de alta parte. si asta nu pe baza unor merite personale, ci doar pentru ca sunt rudele cui trebuie. care e diferenta intre un baron cu titlu ereditar si un baron local de judet, cu beizadelele sale care isi fac de cap fara sa fie atinse? educatie? vorbire aleasa? o spoiala de suprafata care nu face decat sa mascheze adevarul: cele doua sisteme sunt echivalente si interschimbabile.

        mai tii minte scandalul cu nepotii lui Ion Diaconescu, presedintele PNT si detinut politic? vorbim despre un om care a facut puscarie pentru politica sa, si cand a ajuns la putere s-a comportat exact ca si cei care l-au inchis. si atunci cum poti sa spui ca „speculatiile” nu sunt un argument? pai uita-te ce exemplu a oferit chiar un detinut politic, taranist autentic.

        deci care e diferenta ca pe un „printisor” local in cheama Andrei Placinta sau Andrei de Focsani-Vrancea? Care e diferenta ca pe cineva il cheama Relu Fenechiu sau Lordul Fenechiu, principe protector al Iesilor?

        • Sunt multe de spus. Pe scurt, când construiești pe minciună, ai mari șanse să o perpetuezi (pentru că trebuie să-ți coafezi istoria).

          Diferența dintre o beizadea cocalară și un prinț ține de educație. Prinții și aristocrații erau educați într-un anumit fel. Nimic nu garantează că vor fi cine știe cât de extraordinari, dar un om crescut în spiritul respectului pentru muncă, pentru adevăr, pentru credință, pentru dreptate, pentru oameni în general are șansa lui de a face bine. Ca strateg, oricum nu i se cerea cine știe ce. Dar iată că a ales să salveze niște oameni în loc să-și salveze tronul.

          Contraargumentul cu exemple de imbecili nu e contraargument. Plus că, nu se poate discuta cu contraargumente la un exercițiu de imaginație.🙂

          Faci o confuzie: egalitatea în fața legii îl vizează și pe monarh. D-aia e monarhia constituțională. Dar, una peste alta, îmi pare mai puțin costisitoare și mai stabilă decât o președinție populată cu iliești și băsești.

          Încă o dată, monarhia a fost înlăturată abuziv și sovietic. Această măsură trebuia anulată pentru a rupe legătura și a nu confirma decizia unui regim fundamental criminal. Nu e chestie de preferință, ci e de igienă politică și etică. Țara putea foarte bine să opteze pentru un președinte, dar nu a avut ocazia. Aici e problema, nu în faptul că avem acum mai degrabă republică decât monarhie.

          În această etapă, aș vota clar împotriva monarhiei care a devenit caricaturală. Dar asta nu legitimează republica nici măcar cu o câtime.

          Un regim post-revoluționar cinstit și interesat cu adevărat de binele țării ar fi lăsat oamenii să aleagă cât mai în cunoștină de cauză. Asta e tot. Poți renunța, dacă te deranjează, la exercițiul de imaginație. A spune adevărul la momentul potrivit ține de caracter. Oricum, dacă e să comparăm manipularea iliesciană din preajma vizitei regelui Mihai în România cu atitudinea regelui, diferența este colosală, indiferent ce opțiuni am avea. Bolșevicul „convertit” nu s-a sfiit să căsăpească și să ucidă oameni (prin deciziile sale, dacă nu direct – nu i se poate șterge responsabilitatea morală, oricât și-ar fi dorit), în vreme ce regele a vrut să evite să genereze reacții de susținere ale „străzii”.

          Citește la Pleșu, Paleologu, Steinhardt, George MacDonald sau C.S. Lewis să vezi ce înseamnă adevărata aristocrație. Și ce înseamnă… ce avem noi. Eu despre asta vorbesc.


Spune-ți părerea

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Categorii

Skepsis

Audiatur et altera pars

JURNAℓ SCOȚIAN

parohie virtuală

Valeriu Nicolae

This WordPress.com site is the cat’s pajamas

,,Cultura e finalitatea tuturor societăților" (Eugen Lovinescu)

Horvath Liviu Blog

„DACĂ NU CITEȘTI CĂRȚI BUNE, VEI CITI CĂRȚI PROASTE.DACĂ NU CONTINUI SĂ GÂNDEȘTI RAȚIONAL, VEI GÂNDI IRAȚIONAL. DACĂ RESPINGI SATISFACȚIILE ESTETICE, VEI CĂDEA ÎN SATISFACȚII SENZUALE.” C.S.LEWIS

Prolegomene

(pre)feţe la diverse

Revista Creștină

Revistă de formare și informare - scrisă din perspectivă creștină

Daniel Bulzan

Poate nu merita sa fie citit, dar merita sa fie spus.

Gânduri despre știință și credință

Ce semnificatie are pentru mine știința secolului XXI

Pasarea Phoenix Remixed & co

© Alexandru Nădăban

Daniel Lucescu

"Nu sunt PERFECT.."

doarlitere

împrăștiind literele printre litere construim cuvinte

Persona

Personal blog of Danut Manastireanu

Alonewithothers's Blog

Smile, without a reason why. Love, as if you were a child.

Ciprian Terinte

veritas vos liberabit

The Institute of Middle East Studies

To bring about positive transformation in thinking and practice between Christians and Muslims in the Middle East and beyond

Daniel's Think Tank

Daniel Manastireanu's Blog

According to Sam

What underlines how we say things cannot itself be said

Reflecții creștine

Andrei Pătrîncă

%d blogeri au apreciat asta: