Miroslav Volf, Excludere și îmbrățișare – note de lectură (1)

Disclaimer.

S-a iscat, bag samă, o mică furtună în păhărelul cu apă al evanghelicilor români vizavi de iminenta și înfricoșătoarea descindere a lui Miroslav Volf, teolog mai greu de citit și înțeles, dar mai ușor de beștelit, pe teritoriul unor grupări care se știau relativ liniștite și invulnerabile la influențele păcătoase ale veacului.

Pentru a nu da apă (sau aer, că se poartă și eoliene) la morișca pricinoasă, am găsit cu cale să fac vreo câteva precizări pentru cetitorul curios și de bună credință.

1. Nu am de gând să discut despre „crislamul” de care s-ar face vinovat Miroslav Volf. E un subiect delicat, asta-i cert, dar care nu cred că poate fi tranșat în trei sentințe dezlânate și pline de sfânt năduf.

2. Cartea Excludere și îmbrățișare poate fi judecată autonom pe mai multe considerente solide. Unul e acela că – garantat! – nu pune deloc sub semnul întrebării doctrina Sfintei Treimi, ba chiar pe asta se întemeiază o bună parte a pledoariei. Nu contestă istoricitatea sau unicitatea lui Cristos. Nu exprimă vreun dubiu privind validitatea Bibliei și nici nu propune compatibilitatea ei cu vreo altă scriere sacră. Pe urmă, cartea a fost publicată înainte (cu vreo 10 ani) ca Volf să fi abordat chestiunea relației cu musulmanii.

3. Citim azi fără fiori reci pe șira spinării cărți și autori care au făcut mare vâlvă în epoca lor cu ereziile pretinse sau reale. De la Tertulian și Origen, până la puritani și iluminiști cam zevzeci dogmatic (Milton, de pildă, care avea probleme cu Sfânta Treime). Mai încoace nu prea trecem, fiindcă spaima de „liberalism” încă bântuie antroposfera drept credincioasă evanghelică. Deci chiar dacă ar fi ceva discutabil și problematic în scrierea asta (sau legat de persoana autorului) nu înseamnă că vom cădea automat, fără știrea noastră, în cine știe ce sincretism involuntar și păcătos.

4. Vâlva stârnită ar putea crește interesul pentru islam și, poate (just maybe – vorba clișeului), unii se vor alege cu niște informații folositoare sau măcar cu câteva întrebări serioase. Singura condiție ar fi să nu se mulțumească să citească chestii superficiale sau din aceeași zonă ideologică, ci să caute dovezi mai temeinice, la persoane cu autoritate, nu la spăimoși care nu pot face distincția între șiiți și suniți sau între musulman și islamist.

5. În ce mă privește, cartea lui Volf a fost un real câștig, din mai multe puncte de vedere pe care am de gând să le detaliez în cele ce urmează.

Îmbrățișarea

Metaforă și termen „tehnic” totodată în cartea lui Volf, îmbrățișarea cuprinde 4 secvențe obligatorii: (1) deschiderea brațelor, (2) așteptarea, (3) închiderea brațelor, (4) redeschiderea brațelor. Să le luăm nițel pe rând.

Deschiderea brațelor reprezintă dorința după celălalt (înțeleasă ca renunțarea la auto-suficiența de sine), o invitație adresată celuilalt și, totodată, anunță că ești dispus să îi faci loc să intre în sinele tău. Aș zice că putem spune că e vorba de asumarea unei vulnerabilități.

Așteptarea îi lasă celuilalt posibilitatea să accepte sau să refuze, în mod liber, invitația făcută. Riscul e, firește, să rămâi cu ochii în ploaie, căci nimic nu garantează un răspuns favorabil. Dar așteptarea înseamnă și recunoașterea faptului că e nevoie de reciprocitate pentru ca o îmbrățișare să aibă loc.

Închiderea brațelor e pândită de două pericole simultan: pericolul sufocării celuilalt, caz în care îmbrățișarea se transformă într-o formă de opresiune (și, în final, de excludere), fiindcă răpește libertatea celuilalt; pericolul disoluției propriului sine în celălalt, al deplinei negări de sine.

La această a treia secvență, autorul introduce o noțiune extrem de surprinzătoare: inabilitatea inițială de a-l înțelege pe celălalt. Încerc să explic. E vital, spune Volf, ca la început să ai abilitatea de a nu-l înțelege pe celălalt, adică de a-l privi ca pe un mister (el zice „întrebare”). Această (in)abilitate trebuie să ia forma unui refuz de a nesocoti opacitatea celuilalt. Numai dacă se pornește astfel există șansa unei cunoașteri mai bune ulterior.

Se poate în mod justificat argumenta că în fiecare îmbrățișare – oricând ar surveni – e necesar să se păstreze ceva din această abilitate de a nu-l înțelege pe deplin pe celălalt, de a lăsa loc de surprize, aș adăuga eu.

Redeschiderea brațelor îi garantează celuilalt faptul că îi este respectată demnitatea și libertatea. Se recunoaște astfel că fiecare își păstrează individualitatea și nu este asimilat într-o îmbrățișare definitivă. Diferențele se păstrează, dar brațele redeschise reprezintă și invitația de a reveni și de a continua negocierea identităților și relației.

Dreptatea dinamică

Volf demonstrează logic, filozofic și teologic că dreptatea este, în absolut, inaccesibilă unor ființe limitate. Foarte curând ne dăm seama că avem de-a face cu mai multe dreptăți concurente specifice diverselor tradiții în care s-au definit, iar dacă una capătă o poziție dominantă, în chiar același moment ea devine nedreaptă, fiindcă își subordonează alte dreptăți contracandidate, care au aceleași pretenții. Nu avem însă un criteriu absolut după care să le măsurăm.

În acest context, mai are vreun rost și mai e posibil să căutăm dreptatea? Dacă pornim de la iubire, răspunde Volf, da! Însă trebuie să ne asumăm parțialitatea dreptății noastre și să urmărim mai degrabă o dreptate dinamică, nu una stabilă și ultimă. Fie că suntem arbitri, fie că suntem în mijlocul unei situații conflictuale, exercițiul pe care trebuie să-l facem este să încercăm să înțelegem perspectiva și dreptatea celuilalt. Cu perspectiva lui, ne întoarcem în noi înșine și evaluăm cât putem de onest acele dreptăți.

Acest du-te-vino trebuie să rămână o permanență, pentru că dreptatea ultimă Îi e accesibilă doar lui Dumnezeu. Noi mereu vom rămâne la dreptăți parțiale, nedrepte. Așa că singura șansă e să încercăm să privim mereu și din perspectiva celuilalt.

De ce nu am încerca să ne detașăm și să decidem imparțial și obiectiv de care parte se află dreptatea? Pentru că imparțialitatea nu ține cont de specificitatea fiecăruia, de moștenirea lui culturală, genetică, morală. Obiectivitatea nu are loc pentru particularitățile individualizante. Prin urmare, dreptatea obținută astfel este una doar în aparență dreaptă, în fapt e profund nedreaptă. E ca și cum ai pune un atlet de performanță să concureze cu un paralitic. În mod obiectiv, contează numai rezultatul final, dar dreptatea ar cere să ținem cont și de condițiile inițiale.

Dreptatea lui Dumnezeu e din start părtinitoare, fiindcă urmărește binele celui judecat. Și fiecare act de judecată este situat în perspectiva harului și a iubirii desăvârșite. Acesta e exemplul pe care-l avem la dispoziție și pe care ne străduim să-l urmăm acceptând că nu vom izbuti niciodată nici să iubim în mod pur, nici să cunoaștem detaliile semnificative ale „dosarului” în mod exhaustiv.

Adevărul

În căutarea adevărului, adesea suntem în stare să-i lovim pe alții în cap cu ceea ce noi suntem convinși că ar fi adevărul. Volf face două observații extrem de percutante care au rolul de a diminua semnificativ aceste elanuri apologetice. Prima este aceea că, fapt evident, noi nu putem pretinde că am fi adevărul (așa cum putea pretinde Cristos despre Sine). Era clar, veți zice. Dacă e clar, atunci putem trece la a doua observație: noi nu suntem martori modești ai adevărului.

În primă fază, mi se părea de la sine înțeles că suntem în mod cert niște martori mult mai modești ai adevărului decât Cristos însuși. Dar lucrurile stau exact pe dos. Cel mai modest martor este cel mai „transparent”, mai onest. Isus nu doar că era adevărul, El și transmitea nealterat adevărul pe care Dumnezeu Tatăl I l-a încredințat. Era oglinda fidelă a Dumnezeirii.

Nimeni dintre noi nu se poate lăuda cu așa ceva. Noi toți strecurăm și un interes personal în căutarea și rostirea adevărului.

Testul prin care ne putem verifica modul de raportare la adevăr e destul de drastic. Din atitudinea lui Cristos, Volf desprinde două idei: (1) adevărul este mai important decât sinele meu – Cristos moare pe cruce ca martor al adevărului; și (2) adevărul (meu) nu este mai important decât sinele celuilalt și nimeni nu trebuie sacrificat de dragul adevărului meu, nici obligat prin forță să-mi accepte adevărul – Cristos nu apelează la legiunile de îngeri ca să convingă.

(va urma)

Publicitate