Creștinul consumator (II)

by Jocelyn K. Glei, via the99percent.com

Ce-ar fi consumerismul fără publicitate? Reclama e sufletul comerțului. Iar reclama religioasă e sufletul… nu mă aventurez să spun cui, însă ea există. Ortodocșii și catolicii au locuri de pelerinaj, icoane făcătoare de minuni, moaște etc. Ele au funcționat tot timpul în biserică, dar acum beneficiază de reclamă, de mediatizare, de promovare. Totul se face organizat, așa încât să aducă niscai profit la buget.

Evanghelicii au și ei slăbiciunile lor. Când un pastor mai cu renume se anunță într-o anumită biserică, de obicei localul devine neîncăpător. Firește că fiecare pastor cam știe unde să se ducă și unde să nu se ducă. În orice caz, enoriașii sunt deosebit de receptivi la faima oratorului. Și toată lumea știe asta, chiar și oratorii care par indiferenți la mărimea audienței.

Aplecarea spre publicitate se regăsește și în felul în care Dumnezeu este promovat ca un produs de marketing. Am ascultat destule predici în care Cristos era ambalat în veșminte atât de contemporane încât devenea un soi de star de cinema, gata să-și lanseze cel mai recent film. Care film era fie un manifest revoluționar, fie un protest social, fie un monument de artificii lingvistice năucitoare etc.

Această tendință bine împământenită în zestrea genetică protestantă e dublată de disprețul fudul pentru orice tradiție, pentru orice lucru vechi. Adesea, mai ales printre tineri, vechimea e un cusur fundamental, un rău sadea, în vreme ce orice lucru nou e considerat inerent bun în virtutea noutății lui. Or ce poate fi mai asemănător cu consumerismul care tocmai pe această teză fundamentală își întemeiază propășirea? Nu spun toate reclamele că noul detergent, noul model, inovația recentă sunt cele mai grozave?

Esențială pentru societatea de consum este concurența. În principiu, ea e benefică pentru consumatori, însă poate căpăta forme dintre cele mai agresive. Bisericile nu sunt nici ele străine de subiect. Foarte rar auzi un reprezentant mai însemnat al vreunei confesiuni vorbind de bine o altă confesiune. Cel mai adesea auzi clar și răspicat (sau citești printre rânduri) că acea confesiune căreia îi aparținem noi reprezintă credința adevărată (și unica mântuitoare).

Luate la bani mărunți, toate confesiunile au păgânismele lor, toate au vulnerabilitățile lor. Iar la nivel de comunitate locală, întotdeauna se va găsi un avid de putere care să lupte să conducă biserica, un desfrânat care să aibă probleme cu pornirile carnale, un ins mai arogant, o babă mai limbută etc. Ortodocși, catolici, baptiști, adventiști… toți sunt oameni failibili. Iar, măcar ca potențialitate, rădăcinile tuturor păcatelor există în fiecare dintre noi.

Spiritul concurențial se transmite – ierarhic sau democratic – și către enoriași. Care, asemeni consumatorilor care achiziționează bunuri doar din spirit de competiție cu vecinii, neamurile sau colegii, se fălesc cât pot mai tare cu supremația confesiunii lor, care este singura pe care Cristos o girează necondiționat. Biserica lui Cristos e totuna cu biserica lor.

Năravul concurențial e teribil de răspândit și de bine înfipt în fibra noastră sufletească. Până acolo încât toate versetele Bibliei care vorbesc despre iubire sunt mutilate pentru a fi aplicate numai la o comunitate convenabilă. Acest exclusivism arogant îl împărtășesc și consumatorii unor produse de lux. Spiritul care-l animă este cum nu se poate mai străin de esența creștinismului.

Cine face eroarea să nu fie suficient de anti riscă să fie catalogat drept ecumenist, ceea ce constituie un grav păcat într-o lume a sectarismului programatic. Concurența interconfesională este unul dintre caii ce par pururi neobosiți.

Un rol însemnat îl joacă o altă trăsătură necesară a consumatorului: credulitatea. Poate fi vorba de o naivitate inocentă sau de ignoranță voluntară, cert e că un consumator bine înfipt în viață și în piață, are nevoie de o doză bună de credulitate. Scepticismul dăunează grav consumerismului.

La fel stau lucrurile și în zona religiosului. Orice prudență, orice neangajare în competiția cu celelalte oferte de pe piață riscă să stârnească suspiciuni și chiar adversități în rândul propriilor confrați. Cel mai simplu e ca oamenii să fie ușor de înduplecat, cât mai necritici și mai sugestionabili.

Identitățile confesionale de azi se construiesc cu precădere în această cheie conflictuală. Așa că atașamentul față de propria confesiune e identificat cel mai adesea cu dispoziția războinică. Iar un soldat bun nu chestionează ordinele sau informațiile pe care le capătă, ci le dă ascultare fără ezitări. Internetul a dovedit că există legiuni întregi de creștini puși mereu pe arțag, gata să ia parul și să pregătească ștreangul pentru orice confesiuni altele decât cele agreate de grupusculul propriu.

Concluziile cred că sunt destul de transparente. Dacă molima consumerismului și-a întins aripa și asupra credincioșilor din Biserica lui Cristos, atunci cu siguranță că n-a manifestat vreo preferință pentru o anumită confesiune sau pentru o anumită categorie de credincioși (chiar dacă vor fi existând și „categorii de risc”). El trebuie căutat în egală măsură la toți creștinii, indiferent de apartenența confesională sau de locul ocupat în ierahia bisericească. Preoții/pastorii pot fi la fel de impregnați de spiritul consumerist precum orice enoriaș apatic.

Dacă lucrăm cu paradigma unui război spiritual, iar consumerismul e unul dintre inamicii zilelor noastre, atunci e de așteptat să-l găsim mai subtil insinuat în viața comunității și cu mare potențial de răspândire în toate compartimentele eclesiale.

Vezi continuarea aici.

Publicitate