Câtă vreme creștinul sau creștinismul susțin valori „de dreapta”, cum ar fi libertatea individuală, libertatea de asociere și de inițiativă, stimularea inițiativei private, limitarea posibilităților statului (de orice culoare politică) de a se amesteca prea mult în treburile individului, nu am nicio problemă. Mi se pare just să fie apărat omul (privit ca persoană cu demnitate, nu ca obiect de propagandă sau ca simplu pion social) în fața leviathanului.
Încă mi se pare ok și când este apărat dreptul la proprietate individuală și chiar inviolabilitatea acestei proprietăți – ambele necesare capitalismului –, câtă vreme este agonisită în mod corespunzător, firește.
Dar când creștinul sau creștinismul fac un pas mai departe și legitimează în alb, ca să zic așa, îmbogățirea și mai ales discrepanțele pe scara socială, aici încep să nu mai înțeleg. Unii vor spune că sunt socialist, că mi-s de stânga… fie, frate. Dar spun deocamdată că în creștinism există niște idei care ne pot izbăvi din această inevitabilă dualitate: dreapta-stânga.
Mai întâi însă vreau să formulez o obiecție metodologică. Am observat că, mai ales printre americani (sadea sau naturalizați), e la modă să susții dreapta politică cu toate pretențiile ei. Inclusiv cu conservarea discrepanțelor economice, pe principiul că așa a dat Dumnezeu să fie, și dacă nu ești bogat, pune frumușel mâna să muncești. Iar cine nu cântă în acest cor se cheamă că ar fi, vezi bine, în neregulă la creierașul său creștin.
Mă opun unei astfel de viziuni câtă vreme nu avem parte de o viziune politică revelată în mod direct și explicit. Cum n-am dat peste ea nicăieri în Scriptură, îmi rezerv dreptul de a considera abuzivă pretenția că orice creștin autentic gândește fix așa cum îi spune politicianul sau partidul de dreapta. Să nu încurcăm prioritățile și borcănașele, zic eu.
P-ormă, vreau să consemnez și care sunt obiecțiile mele de fond foarte specific în chestiunea inegalități economico-sociale. Că există niște inegalități care trebuie luate ca atare, putem fi de acord. Că aceste inegalități creează dezechilibre și tensiuni, iarăși e un fapt pe care nu avem cum să-l ignorăm. Dar că creștinul sau creștinismul ar trebui să consolideze aceste inegalități mai ales prin legitimarea teologică a diferențelor dintre săraci și bogați… ei bine, aici zic „pas”.
Prima observație, pe care mi-o extrag din zicerile lui Miroslav Volf*, e aceea că, până una-alta, cei avuți au la dispoziție un întreg arsenal mediatic și ideologic pentru a-și consolida și justifica poziția și privilegiile. Deci e mai degrabă just ca mesajul în care-și înveșmântează ei pretențiile să fie analizat cu un plus de atenție de către creștini.
A doua observație ar trebui să domolească niște potențiale neliniști. Nu sunt atât de revoluționar încât să susțin că creștinismul ar trebui să cultive suspiciunea față de bogați și să-i instige pe săraci împotriva acestora. Nu spun nici că creștinul sau creștinismul ar trebui să conteste sistemul economic capitalist. Spun doar că nu are dreptul să-i cauționeze etic toate deciziile și toate neajunsurile doar ca nu cumva să se miște prea spre „stânga”.
În al treilea rând, afirm că ar fi mai de dorit ca creștinul și creștinismul să pledeze cauza celor marginali și nevoiași (care nu sunt neapărat mai buni decât privilegiații societății, dar au un evident dezavantaj de statut în fața lor). Asta se poate face în mai multe feluri, fără a contesta ordinea socială existentă și fără a stârni, horribile dictu, revoluții.
Iată numai câteva idei. E inuman și imoral să se sugereze, cum adesea se întâmplă poate involuntar, că toți (sau cei mai mulți dintre) sărmanii lumii acesteia (care sunt o covârșitoare majoritate) sunt cumva „vinovați” de sărăcia lor. Cică ar fi leneși, delăsători, lipsiți de inițiativă, iresponsabili, sălbatici, hoți, dezorganizați, dezorientați, milogi etc. Nu știu dacă există studii, dar dacă ar exista, nu cred că aceste caracteristici s-ar găsi ca fiind dominante. Plus că o astfel de perspectivă este suspect de confortabilă și pentru bogați, și pentru creștinii care îmbrățișează fără spirit critic capitalismul.
Deci un prim pas ar fi dezincriminarea sărăciei și mai ales a săracilor, fie și numai prin sistarea sau atenuarea elogiilor nejustificate la adresa celor bogați care sunt priviți ca salvatorii umanității (indiferent de credințele și etica lor). Ei au doza lor de merite și de păcate. Faptul că fac bine într-o parte nu înseamnă în mod obligatoriu că nu fac rău în alta sau că răul le poate fi legitimat ca fiind o latură necesară (dar, se înțelege, nu foarte gravă) a binelui considerat mai mare.
Mi se pare extrem de suspect să nu manifestăm vreo îngrijorare că în preajma bogăției ar putea mișuna niște vicii precum lăcomia, minciuna, trufia, avariția etc. Ca și cum aici ar fi singura oază de invulnerabilitate din toată scala socio-economică. Dacă în alte părți ținem, ca creștini, să despărțim pe cât se poate binele de rău, de ce am renunța la acest nărav tocmai aici?
Un alt pas ar fi acela de a asigura o portavoce pentru problemele și necazurile celor mulți și nenorociți. Dar nu numai ocazional, ci programatic și chiar și instituțional. E ceea ce pare să fi înțeles Bono, de pildă, care nu (mai) vrea suprimarea capitalismului, însă nu renunță nici la pledoariile sale în sprijinul celor nevoiași.
Revin acum la obiecțiile mele de fond. Am constatat adesea că există, printre creștini, un fel de teamă că, dacă nu vor afirma supremația liberalismului economic și, în speță, a capitalismului, inclusiv prin justificare morală a unei etici individualiste (sau chiar a avariției deghizate în pretinsă cumpătare), atunci s-ar putea să cadă în păcatul de moarte al socialismului.
Numai că creștinismul are aici o a treia cale, neîncadrabilă economic sau politic, dar extrem de operațională: mila. Mila creștină nu e o formă de dispreț (cum sugerează o răspândită accepțiune contemporană), ci o înaltă formă a dragostei (vezi C.S. Lewis). Orizontul milei permite o evoluție ce evită clasica disjuncție stânga-dreapta și conferă un temei foarte înalt pentru atitudini politice sau civice de diverse nuanțe.
Etica milei trebuie să se facă auzită în locul legitimării etice a individualismului capitalist. Nu, nu e suficient ca antreprenorul să fie îndreptățit etic pentru faptul (lăudabil, altminteri) că creează locuri de muncă, plătește impozite, sprijinind astfel și direct, și indirect (prin contribuție la fondul asigurărilor sociale) oamenii care sunt în nevoie.
Nu e de ajuns. Din punct de vedere creștin, el trebuie să știe inclusiv că etica milei îl obligă să țină cont în mod practic de văduve, orfani, săraci și străini. Modalitatea concretă în care face acest lucru, felul în care își gestionează avuția, rămân, firește, în sfera eticii individuale, nu cred că trebuie impusă, ci lăsată la latitudinea lui. Dar trebuie neapărat subliniat că, din punct de vedere economic, aceasta este una dintre mizele fundamentale în creștinism, nu e ceva opțional, rezervat numai filantropilor de meserie.
Cred că creștinul și creștinismul trebuie să se ferească să opereze cu termeni precum „dreptate” în sfera unei organizări sociale, justificând distanțe economice abisale, câtă vreme legea harului este profund nedreaptă, în raport cu orice merite moștenite sau dobândite.
Nimeni, dacă este luat la o analiză minuțioasă, nu poate dovedi în absolut că, dacă e bogat, și-a dobândit averea fără să lezeze vreun sărman, fără să nedreptățească pe cineva. Chiar dacă astfel de gesturi au fost inconștiente sau involuntare, cu siguranță că ele s-au produs (căci nu există om desăvârșit sub aspect moral), deci legitimitatea etică a posesiunii este precară și discutabilă.
Prin asta nu introduc însă o etică a suspiciunii care să alimenteze și să justifice invidia tuturor celor care nu au, ci subliniez doar că judecățile foarte drastice n-au ce căuta pe teritoriul atât de discutabil moral al „dreptății” economice.
Nu poți, creștin fiind, să susții că „e drept” că unii au de huzuresc, iar alții n-au nici cât să supraviețuiască. Susținând așa ceva, te excluzi automat din logica milei și a harului, situându-te sub zodia judecăților absolute (care nu sunt la îndemâna unui muritor).
Cred că biserica are dreptul (dacă nu chiar și obligația) să pună în discuție felul în care antreprenorul creștin își definește (și redefinește) „necesarul”. Nu intervenind cu vreun plafon arbitrar, ci având îndrăzneala teologică să pună în discuție un subiect fierbinte al zilei. Sau poate încă nu e foarte clar pentru toată lumea că economicul e o temă de cea mai mare actualitate…
Când în aceeași comunitate creștină găsești lux la unii și mizerie cruntă la alții, probabil că la mijloc e mai mult decât o inegalitate economică. Dacă e prea imprecis ce înțelegem prin lux și mizerie, putem folosi indicatorii furnizați de societatea laică ce are o definiție pentur „pragul sărăciei”, pentru „clasa de mijloc” etc.
Sunt un apărător convins al inegalităților dintre indivizi. Nu cred că toți suntem o apă și un pământ. Nici măcar înaintea lui Dumnezeu nu cred că suntem „egali”, ci sper că suntem foarte specifici, căci n-aș putea ține pasul cu cei de familie mai bună sau cu cei cu moștenire genetică mai nobilă.
Nu pledez pentru abolirea diferențelor, nici măcar a celor economice. Repet ca să fie clar: susțin că creștinismul nu are ce căuta să susțină etic și teologic discrepanțele economice garantând confortul moral al statu-quo-ului celor privilegiați.
Faptul de a fi mai degrabă de partea săracilor decât de partea bogaților cred că poate căpăta mai multe motivații. Una ar fi aceea că adesea sărăcia se traduce într-o formă de suferință, nu doar morală, ci adesea fizică, constituindu-se ca un handicap care ar fi relativ lesne de compensat – nefiind un dat al sorții. Alta ar fi că acolo unde discrepanța dintre huzurul celor avuți și sărăcia lucie a celor sărmani atinge un prag critic, tensiunile se pot traduce în ciocniri sociale violente sau deviații teologice (cum s-a văzut).
Ar mai fi apoi și faptul că adesea, în istoria Bisericii, momentele de reformă spirituală au fost însoțite de o formă de „comunism” practic (nu ideologic) sau măcar de o mai mare bunăvoință economică reciprocă în comunitate.
Mă gândesc că aș putea fi suspectat de contaminare cu teologia eliberării. Nu cred că e cazul. Fiindcă nu socot că e necesar ca „sărăntocii” să fie dezrobiți, ci doar că trebuie să fim prudenți cui dăm cecuri morale în alb și, mai ales, că musai să fim atenți la nevoile amărâților mai degrabă decât la cauționarea etico-teologică (pripită și, sper că nu!, interesată) a huzurului.
*Ideile pe care încerc să le conturez aici mi s-au cristalizat prin interacțiunea cu textul cărții Excludere și îmbrățișare, ce urmează să apară în curând.
Cu drezina 
Frumoasă pledoarie! Creștinismul nu este chemat să rezolve toate problemele sociale (nu poate lucra în lumea oamenilor neregenerați), dar nu este chemat nici să le justifice. O ilustrație de implicare maximă a lui Dumnezeu în problema nedreptăților din Israel este ,,anul sabatic“, când totul se rearanja în Israel (ca piesele de șah înainte de începerea unei noi partide) și reformele propuse de Ioan botezătorul pentru Israel (Luca 3:10-14).
Anul sabatic era necesar in organizarea pe principiul „egalitatii simple” in care bunurile sunt impartite in mod egal. Insa o astfel de egalitate nu poate dura mult, deoarece procesele ulterioare de convertire si schimbul liber de piata vor genera cu siguranta inegalitati pe parcurs. Pentru a sustine o egalitate simpla este nevoie din cand in cand de o lege monetara sau de…un an sabatic.
Michael Walzer arata foarte bine de ce o organizare pe principiul egalitatii simple are nevoie de o revenire la linia de start din cand in cand. In democratie se practica egalitatea complexa.
Reblogged this on Persona and commented:
Inca un text excelent al lui Teo Stanciu. Felicitari.
Iata si un mic citat:
‘…când creștinul sau creștinismul fac un pas mai departe și legitimează în alb, ca să zic așa, îmbogățirea și mai ales discrepanțele pe scara socială, aici încep să nu mai înțeleg. Unii vor spune că sunt socialist, că mi-s de stânga… fie, frate. Dar spun deocamdată că în creștinism există niște idei care ne pot izbăvi din această inevitabilă dualitate: dreapta-stânga.’
Subscriu pe deplin.
Inca o observatie,cred importanta:Isus a fost sarac,(si provenea dintr-o familie saraca). Deci daca a fi un bun crestin presupune sa ai un cont gras in banca, Isus nu era un bun crestin.
Apreciez si eu echilibrul social al articolului. Dorinta lui Dumnezeu de a avea mila de oameni, vine din caracterul Sau, dar si din faptul ca toti suntem ai Sai si ne pretuieste. La fel trebuie sa fim si noi! Asa cum lucreaza si anul sabatic si alte legi biblice. De aici valabilitatea legii harului si a legaturilor invizibile dintre noi.
Reblogged this on B a r z i l a i – e n – D a n.
Teofil, desi cred ca exista pe alocuri crestini care vor sa legitimeze teologic discrepantele sociale pentru a-si usura constiinta, totusi nu imi dau seama pe cine exact vizezi tu. Observatiile tale sunt pertinente dar nu-mi dau seama pentru ce schimbare lupti tu. E ca si cum am observa ca desi prescrierea lui Dumnezeu in virtutea creatiei pare sa fie un barbat si o femeie, totusi regele David, cufundat in realitatile veacului sau, are mai multe neveste si nici chiar Dumnezeu nu pare sa-l amendeze. Aparent, Dumnezeu nu este preocupat asa de mult de anumite realitati, ci de altele.
Asertiunea pe care o faci ca „e imoral sa-i tinem responsabili pe saraci de conditia lor” e foarte delicata si ne joaca feste bias-ul personal. In general e adevarat ca individul nu-si poate depasi cu mult conditia initiala si de aceea n-ar trebui sa invinovatim pe nimeni. Dumnezeu e suveran. Dar poate ca traind in alte locuri si in alte timpuri nu ai face-o. De pilda, populatia de culoare majoritara in Detroit in urma fenomenului whiteflight a ramas cu un potential destul de mare de resurse si cu un oras relativ pe culme, pentru ca sa termine cateva decade mai tarziu in coruptie totala si saracie. Lipsa educatiei este in general problema, insa indiferent de gradul de educatie individul are responsabilitate personala si free choice. Anumite categorii de oameni au dovedit constant ca, lasati intr-un nadir al soartei, intra mereu intr-o spirala a „mortii”, in timp ce altii se responsabilizeaza si soarta lor se imbunatateste.
Cred ca faci prea usor aceasta asertiune.