A făcut mare vâlvă ceasul cel scump al patriarhului Kiril, scos cu Photoshop-ul din poză și, pe urmă, reintrodus la locul lui. Problema, dacă e vreuna, e a Bisericii Ortodoxe Ruse și a înaltului ei ierarh. Desigur că presa poate să se sesizeze (e chiar de dorit s-o facă) și să ridice tot felul de întrebări. Multe dintre ele s-ar putea să fie legitime.
Dar ceasul lui Kiril nu e deloc problema (neo)protestanților români. Faptul că se dau pe net, nu-i îndrituiește să posteze critic și moralist observații dojenitoare la adresa patriarhului rus. Până una alta, nici măcar nu știau de unde are omul ceasul respectiv. Poate chiar a fost un cadou – așa cum susține patriarhul însuși. În orice caz, bisericile ortodoxe și catolice nu se sfiesc să-și afișeze prieteșugul cu puterea lumească. E, de altfel, o tovărășie notorie, veche de peste 15 veacuri, de ce ar renunța la ea tocmai acum?
Revin și spun că nu văd în ce fel îi privea pe evanghelicii din România problema ceasului unui prelat ortodox din Rusia. Și că nu înțeleg de unde tonul acesta mustrător la niște oameni ce aparțin de confesiuni ce își au propriile probleme.
Puține vor fi fost bisericile evanghelice din România care, atunci când au vrut să-și construiască o clădire nouă (în ultimele două decenii), să nu fi fost nevoite să apeleze și la sponsori externi. Care sponsori erau din Occident. Unde, știm bine, există o puzderie întreagă de confesiuni, grupuri și grupuscule creștine.
Când vor fi venit sponsorii, cu siguranță că vor fi fost poftiți să se producă de la amvon, să spună și ei două-trei vorbe acolo. Mi-a fost dat să aud destule năzbâtii teologice încât să suspectez că destul de puține biserici vor fi reușit să scape neatinse de aripa elucubrațiilor rostite „în numele Domnului”.
Și asta cu atât mai mult cu cât la case considerabil mai mari – cum ar fi școli teologice – erau lăsați să țină ore de curs oameni care turnau senini deviații teologice care aveau un puternic iz de erezie.
S-a întâmplat, de pildă, să se schimbe și anumite norme vestimentare prin unele biserici, fără ca mai-marii comunității să fi anunțat vreo revelație suplimentară, dar se pare că noii sponsori principali aveau niște vederi mai stricte în privința anumitor… găteli. Cel puțin așa se speculează…
Hai să zicem că paragraful anterior nu e adevărat, ci doar o șopârlă strecurată de către invidioși și nemulțumiți. Hai să spunem că și ceea ce am spus mai sus e doar o speculație pe care, ca un pierde-vară ce mă aflu, am făcut-o fără niciun temei. Deși, în paranteză fie zis, am asistat la „cursuri” susținute de „profesori” care băteau câmpii de se rușina traducătorul.
Chiar făcând abstracție de cele de mai sus, rămâne un alt subiect de lămurit. În ultimii ani, se observă o tot mai generalizată, deși foarte subtilă și discretă, legătură stabilită între ideea de bani și cea de binecuvântare.
Deja sunt încetățenite în limbajul evanghelic uzual – și cred că deloc întâmplător – expresii de genul „Dumnezeul l-a binecuvântat financiar pe cutărescu” sau „a fost binecuvântat cu avere de Dumnezeu” (de ce nu se folosește aceeași expresie la fel de frecvent și în cazul unor evenimente neplăcute?).
E drept că Vechiul Testament îngăduie asemenea perspectivă și o alimentează într-o oarecare măsură. Însă musai observat că 1. Averea oamenilor din vechime nu era constituită din bani, ci din bunuri fizice, care erau în deplină dependență de bunăvoința divină și 2. Există un Iov care subminează fundamental determinismul simplist (dacă ești om bun, Dumnezeu te binecuvântează), introducând în această relație o bună măsură de îndoială.
În Noul Testament, nu prea am găsit (dar mai caut, nu-i vorbă) vreun text care să sprijine ideea că banii mulți ar constitui un semn al binecuvântării. Dimpotrivă, am găsit numeroase texte în care sunt menționate pericolele pe care le prezintă înavuțirea.
Spunând că banii sunt un fel de dovadă a grației divine se stabilește o subtilă legătură spirituală între bogăție și spiritualitate. Oare de ce vom fi având nevoie de asta? Nu spun că ar fi rău să fii bogat, nici nu suspectez că bogații vor fi fiind necinstiți. Dar ideea că ar fi fost „binecuvântați” economic tare mă tem că miroase a eroare teologică.
Cred că ar fi de preferat să ni se spună că bogăția și sărăcia sunt niște condiții în care ajungem în mod arbitrar, decât să se inducă subtil – unele grupări (neo)protestante o fac fățiș și programatic – un sentiment de vinovăție celor care sunt săraci. În cel mai bun caz, după părerea mea, avem de-a face cu niște situații neutre sau cu contexte pe care providența divină ni le-a hărăzit fiecăruia după nevoile noastre spirituale.
E limpede că bogaților le e mai ușor pe lumea asta, cu valorile ei denaturate, dar nicăieri în Scriptură viața mai ușoară nu apare ca virtute. Probabil că toți tânjim după o viață mai ușoară și avem nevoie de o justificare teologică a acestei dorințe. Oricum, cei mai mulți o ducem muuult mai bine decât africanii, chinezii sau indienii care trăiesc de pe o zi pe alta.
Așadar, când încerci să acreditezi o idee care leagă bunăstarea de credință, cu ce tupeu teologic vii să sancționezi ceasul cel scump al unui ins care nici măcar nu face parte din ograda ta confesională? Mie îmi pare că avem bârne serioase de extirpat, nu e cazul să ne ocupăm de cele din jurisdicția altora.
Cu drezina 
Secularizare îşi spune cuvântul şi în interpretarea podoabelor de orice fel.
În aeroporturile din Germania, găseşti cel puţin 10 magazine din care cumperi cel puţin 20 de modele diferite de ceasuri care sar de 15.000 de Euro. Vreo două magazine în care găseşti cca 5 modele de ceasuri care bat spre 50.000 de Euro.
Dar un mitropolit are o cruce cu pietre preţioase, un engolpion, un sceptru etc. Care sunt în general opere de artă de nepreţuit.
E vreo problemă că un călugăr, fie el şi patriarh, poartă podoabe de aur? Sunt canoane ortodoxe care reglementează ce poate şi ce nu poate să poarte. Pentru a purta o cruce, un preot trebuie să fie înaintat în grad de Stravofor (purtător de cruce). Şi aşa mai departe.
Deci un patriarh poartă pe el podoabe destul de scumpe. Podoabe împărăteşti. Ceasul cu pricina este un simplu moft faţă de o cruce de aur cu 12 safire de 1 cm fiecare şi de un lanţ de jumătate de kg de aur, prelucrat manual acum 400 de ani.
Din discuţiile întâmplătoare cu protestanţii am înţeles că ei se leagă de aceste podoabe. Ori cu ceasul este doar un nou motiv dintr-o sumedenie de alte lucruri contorizate.
PS:
Să ne imaginăm că un protestant bogat, foarte, se duce în vizită la Patriarhul Rusiei. Este în vizită de cucerire de piaţă pentru firmele sale. Merge şi la patriarh după ce a fost în vizită la preşedinte. Oare ce cadou să îi facă?
– Să îi dea o cruce de aur? Nu că e un idol şi nici patriarhul nu o să o primească şi să o sfinţească.
– Să îi dea o pictură cu Iisus din colecţia personală? Nu că nu este o icoană şi va fi primită prost.
– Să îi dea o donaţie? E de prost gust.
– Să îi dea un ceas bun, de ultimă generaţie, din aur, cu mici diamante. Pare o soluţie bună.
Gândurile de mai sus se potrivesc, zic eu, pentru orice om de afaceri care intră în contact cu conducerea de stat, instituţională sau de cult. Ce cadou să alegi în aşa fel încât omul să te ţină minte şi să-l primească cu plăcere. Aceasta ţinând cont că un om care ajunge în vârful unei piramide organizaţionale este cu mult peste media obişnuită din punct de vedere intelectual, cultural şi sperăm moral.
Așa-i. Dar se pare că unii sunt foarte preocupați de starea spirituală a patriarhului rus. Așa că musai să îl sancționeze….
Cu certitudine nu sunt ortodocşi cei care îl sancţionează. Nu poţi păcătui atât de rău cât să-ţi judeci episcopul şi să îl tragi de mânecă. Decât dacă deja ai bagajele în altă clădire confesională.
Uitați-vă pe alea două bloguri foarte populare pe wordpress. E unul cu ceva ințiale, iar celălat cred că e Război întru cuvânt… Ce l-au mai beștelit…
Mă îndoiesc de autenticitatea trăirilor creştine ale celor care iau sabia. Iar cei care ridică sabia spre un episcop, deja e cădere. Am şi eu un abonament la o revistă pe care o răsfoiesc ca să mă sperii.
Sunt multe grupări care se declară ortodoxe. Dar după multă cercetare a duhului lor constaţi că sunt: naţionaliste şi abia apoi ortodoxe, de stil vechi, sunt complet eretice dar nu îşi dau seama de asta etc.
Eu nu citesc site-uri instigatoare. Nu le consider creştine, câtă vreme nu au duhul păcii. Căci Pacea şi Dreptatea trebuie să le fie dată creştinilor de la Dumnezeu. De asemenea încerc să mă ţin calea lui Evagrie. Să limitez formele care intră în minte. Pentru că acestea sunt greu de şters. Şi experienţa de până acum este că picăturile de scârnăvie aduc împuţiciune în orice preparat, indiferent de ambalaj.
Adică cine sunt eu să gândesc că Biserica Ortodoxă Rusă nu ar mai avea Har? O greşeală a unui episcop este judecată doar de Sinod. Iar credincioşii iau act de ea.
Patriarhii sunt puşi la zid de mult timp. Aduceţi-vă aminte de Prea Fericitul Teoctist. Nu există mesaj de felicitare pentru represaliile de la Timişoara, dar în anumită presă există. La fel si patriarhul Daniel. Ce mi-a fost dat să citesc pe forumurile ortodoxe la alegerea lui!!! (pe vremea aceea le citeam). etc.
Reblogged this on Pasarea Phoenix Remixed & co and commented:
Nu vă strîngeţi comori pe pămînt…
[…] Ceasul patriarhului și… bârnele noastre […]