Creștinii care se tem de creștinism

Se simte în aer, în apă – chiar și în cea îmbuteliată și vândută în hipermarket. Se poate adulmeca în praful străzii. Se observă în glasul vorbitorilor. Se citește printre rânduri. Se ghicește în priviri, în gesturi, în ocheade. Se deduce din ținuta vestimentară, din izul pomezilor folosite. Se simte ca o povară pe suflet, ca un of nemărturisit, poate chiar subconștient. Rânjește ca o amenințare perpetuă, ca o pedeapsă iminentă.

Se degajă din stilul muzicii și contaminează întreaga atmosferă. Se ghicește în palmele transpirate. Întregul corpus al gesturilor religioase stă mărturie. Politicile instituționale atestă involuntar că așa stau lucrurile. Se citește pe chipurile vesele (prea vesele) sau încruntate (prea încruntate) ale oamenilor.

Creștinii se tem de creștinismul lor. Se tem că le scapă, că li se prelinge printre degete, că e prea fluid, prea inconsistent. Se tem că nu vor reuși să-l susțină cum se cuvine, să-l promoveze eficient, să-l apere convingător, să-l transforme într-un produs atractiv, ba chiar de succes.

Din această teamă izvorăște nevoia continuă de informații suplimentare, de delimitări infinite. Numele înseși îi trădează: Biserica lui Dumnezeu, Biserica Apostolică, Biserica lui Cristos. Toată lumea încearcă să se revendice de la cea mai credibilă sursă posibilă. Fiecare își argumentează filiația, își elogiază ascendența. În ultimă instanță, toate strădaniile reprezintă un (in)voluntar demers concurențial.

Această teamă de creștinism poate fi atestată cu tone de bibliografie menită să purifice creștinismul de tot ceea ce li se pare autorilor inutil, desuet, decrepit, păgân, mistificator, denaturat, eretic etc. După atâtea operații estetice succesive, creștinismul arată ca un os descărnat – din care încă se mai cioplește.

Există însă și un demers afirmativ, complementar acestor delimitări duse până în pânzele albe. Fiecare biserică ceva mai măricică (mă refer acum mai ales la puzderia de urmași ai protestantismului) se străduiește – după puterile sale și priceperea celor mai răsăriți dintre enoriași – să-și construiască o teologie cu care să se legitimeze drept cea mai adevărată dintre bisericile creștinătății din toate timpurile.

Întreaga literatură și ansamblul gesturilor justificative au ca țintă ultimă instaurarea unei prezumții de excepționalitate. Oamenii angajați în acest demers presimt că, dacă vor reuși să se ridice deasupra tuturor, au șanse mai mari să se apropie de un creștinism ideal și, totodată, să reprezinte adevărata alternativă la deviațiile înregistrate de-a lungul secolelor și perpetuate, de diverse confesiuni, până azi.

Niciuna dintre aceste grupări nu ar fi în stare să se vadă pe sine ca fiind tocmai una dintre numeroasele ramuri sau deviații (benigne ori maligne) ale creștinătății. O atare perspectivă ar tăia orice entuziasm, orice elan activist. Poate că nu de tot, dar l-ar diminua drastic. De ce să te mai zbați, dacă și așa nu ești cel mai cel?

Niciuneia dintre aceste grupări nu-i place creștinismul moștenit cu toate ale lui, așa cum se află. De aceea fiecare amușină, strâmbă din nas. Ridică nițel colțul cortinei spre culise, fără să vadă foarte clar ce se ascunde acolo, iar apoi se dezice de ceea ce i se pare că a întrezărit. Preferă un schelet îmbălsămat și radios unui corp cu răni, cu cangrene, dezagreabil. Preferă osul curat și prezentabil.

Bisericile (neo)protestante au marele avantaj că nu trebuie să-și asume mai nimic. Nici nu le stă în intenție (sau în caracter). Ele trebuie doar să se individualizeze, să se debaraseze de o moștenire contestată. Speră că vechile tinichele – cruciadele, inchiziția, războaiele religioase, cârdășia cu puterea laică (ca să numesc numai câteva dintre cele mai vehiculate) – vor dispărea odată cu lepădarea publică de moștenirea tradiției.

Apoi fac un pas uriaș peste două milenii și se plasează în descendența pură, imponderabilă, ușor naiv-sentimentală, incontestabilă (atunci când nu recunoști nicio altă biserică decât cea din care faci parte, cine ar avea autoritatea să te conteste?) a Bisericii Primare.

Teama de propriul creștinism însoțește însă nesuferită toate grupusculele acestea. Fiindcă, tocmai când credeau că au scăpat, se ridică în fața lor zidul contestațiilor seculare care amestecă de-a valma totul, fără să facă distincție între catolici, rozicrucieni, ortodocși, menoniți, adventiști sau carismatici din al treilea val. Aici, denumirile care elimină vocabula „creștin” din titulatura oficială nu mai au nicio trecere. Nici măcar demonstrațiile judicioase care atestă că un anume grupuscul se închină la un cu totul alt Dumnezeu (desigur că acesta e și cel mai pur Dumnezeu al creștinătății) decât ceilalți nu sunt luate în seamă.

Orice lepădări de credințele strămoșești sunt ignorate, inoperante în fața privirii acuzatoare a militanților anti-creștini. Confesiunile creștine se trezesc fără voia lor într-o ironică și nedorită unitate. După atâta trudă separatistă, eforturile se vădesc zadarnice. Sigur că foarte puțini sunt cei care recunosc asta, cei mai mulți dau din gură mai departe, ca și cum ar fi singuri pe tot frontul, unica armată ce apără reduta creștinătății.

Dintr-odată, fără să fi intenționat, împotriva oricărei logici și în pofida oricărei delimitări categorice de tradiție, grupările care caută un creștinism mai pur se văd puse în situația să dea cu subsemnatul pentru eșecurile întregii creștinătăți. Faptul se dovedește cu atât mai dureros și incomod cu cât cei mai mulți dintre creștinii puriști despre care vorbesc nu prea au decât o vagă idee despre Istoria Bisericii Universale. Ba chiar se întâmplă adesea să ia de bune niște legende fabricate în ultimele două veacuri (a se vedea „cazul Galilei”, crimele Inchiziției ș.a.).

Mai există însă un semn al fricii pentru propriul creștinism: felul în care bisericile (atât cele recente, cât și cele tradiționale) găsesc cu cale să administreze puterea eclesială. În Ortodoxia românească, de pildă, scorțoșenia și autismul forurilor de conducere e mai degrabă semnul unei frici, decât al unei poziții de forță. Nici evanghelicii nu se lasă mai prejos. Obsesia unității intraconfesionale și a consensului deplin trădează un disconfort, o neliniște, o angoasă.

Impresia ce se degajă involuntar din această încrâncenare instituțională este aceea că singura șansă a creștinismului rezidă în conservarea actualului status quo. Liderii eclesiali par mai preocupați de soarta Bisericii decât Dumnezeu însuși. Spaima de secte, conflictele interconfesionale mocnite sunt semne de slăbiciune, interdicțiile și amenințările divulgă o teamă că propria variantă de creștinism e deficitară cel puțin la capitolul de marketing.

Am văzut recent un afiș care anunța că nu știu care biserică organizează „Congresul Duhului Sfânt”. Să presupunem că Duhul Sfânt n-ar vrea un congres sau că nu participă la congresul cu pricina, ce se întâmplă atunci cu reclama respectivă? Se pare că oamenii se străduiesc să găsească metode coercitive inclusiv pentru Sfânta Treime. E firesc ca orice creștin autentic – iată ce calificativ am ajuns să folosesc! – să-și dorească întâlnirea cu Dumnezeu, dar insistența cu care este proclamată certitudinea prezenței lui trădează involuntar teama că Atotputernicul ar putea să nu onoreze o asemenea întrunire.

Recunosc că e greu de suportat gândul că un eveniment eclesial ar putea să nu beneficieze de binecuvântarea lui Dumnezeu. Dar, oameni fiind, cred că trebuie să ne asumăm riscul ca unele dintre acțiunile întreprinse să aibă motivații egoiste, scopuri meschine și consecințe nefaste. Altminteri, nu putem explica în niciun fel derapajele pe care cronicarii creștinătății le-au înregistrat în dreptul tuturor confesiunilor care au deja conturată o istorie proprie.

Povestea e lungă, se poate încheia oricând, poate continua oricât. Un lucru e cert, o mare parte dintre creștini se simt inconfortabil cu creștinismul ca întreg, fiindcă nu prea știu ce conține și cum îi poate afecta. Așa că își revendică genealogii preferențiale, lepădând în seama altora aspectele incomode. Ironia e că imperativul acestor delimitări generează, nu o dată, tocmai genul de abuz pe care încearcă să-l conteste.

37 de gânduri despre “Creștinii care se tem de creștinism

  1. Nu prea se intelege unde bati …

    Totusi o corectie: in ortodoxia romaneasca, (p.f.s.) patriarhul Daniel chiar da dovada de o „pozitie de forta” actionand dupa zicala: cainii latra, caravana trece.

    Se pare ca nu-i pasa de acuzatiile de pro-ecumenism, avand in vedere toate actiunile ecumenice la care se punare cap de afis, in timp ce pozitia anti-ecumenica nu o invredniceste nici macar cu un raspuns (in afara unor actiuni disciplinare in cadru strict bisericesc, cand anti-ecumenisti sar calul).

    Apoi, bisericile ortodoxe si cea romano-catolica, chiar se plaseaza in descendenta directa a bisericii primare pe motive obiective (- adica pot fi recunoscute ca obiective, chiar si privind din exterior). E adevarat ca voi, fratii reformati, aveti alta parere, pe care o respectam cu toata consideratia de cuviinta in atare circumstante, dar care, totusi nu ne tulbura de cat in masura in care aceasta atutidine si teologie ecleziala reprezinta o piatra de poticnire atat pentru voi, cat si pentru noi (dar in moduri diferite).

    Eu, personal, nu stiu daca ma tem sau nu de crestinismul meu, problema mi se pare pusa prea filosofic. In orice caz, ma tem de Judecata de Apoi. Si trag nadejde sa ma tem suficient de tare pana la sfarsitul vietii, pe principiul ca frica pazeste bostanaria.

    • Nu m-am referit în primul rând la patriarh, care, oricum, e o apariție recentă în peisaj. Mă gândeam însă, de pildă, la răposatul Valeriu Anania, care se rățoia foarte tare la sectanți. Deși știa prea bine că termenul ca atare are valoare peiorativă și că nu se mai potrivește cu realitatea. Spaima lui cred că era semnul unei slăbiciuni. Fiindcă, la urma urmei, niște oameni care părăsesc credința pentru bani nu sunt o pierdere atât de grea. Sau, dintr-o altă perspectivă, problema lor nu sunt sectanții (sau căutătorii de prozeliți), ci au o problemă mai adâncă ce trebuie rezolvată nu prin decrete mitropolitane.

      Costine, am făcut precizarea că, atunci când vine vorba de revendicarea unor surse selective de autoritate nu mă refer la marile biserici. În general, Biserica Ortodoxă și cea Catolică își asumă vrând nevrând trecutul creștinătății fiindcă e istoria lor (în cea mai mare parte). Un plus pentru BRC care a început să fie dispusă și să-și discute critic acest trecut. Semnal pe care, cel puțin în BOR, nu l-am văzut. Dimpotrivă, o seamă întreagă de inși cu trecere se enervează instantaneu dacă aduci în discuție vreun subiect mai delicat. Aici se aplică exact ceea ce ziceam: teama de creștinismul propriu. Eu cred că vine mai degrabă din necunoaștere sau din anumite interese (nu neapărat meschine) care prevalează în fața adevărului.

  2. Poate pentru că ne gândim că suntem ortodcşi în loc de creştin ortodocşi. Sau evanghelici în loc de creştini evanghelici. Sau catolici în loc de creştini catolici. etc. Poate pentru că noi ignorăm cuvântul creştin. Şi rămânem doar cu denominaţiunea.

    Cât despre fărămiţarea comunităţilor am citit ceva interesant aici:

    http://ortho-logia.com/?p=116

    Poate schimbi titlul şi spui: creştinii care uită să îşi mai spună creştini?

    Trăim toţi în enclave. Şi nu ne cunoaştem. Am fost surprins să aflu că şi alţi creştini Îl iubesc pe Hristos! Şi a fost plăcută surpriza să constat că îmi place acest lucru. Cel mai surprins însă a fost când am aflat însă că şi musulmanii Îl respectă pe Hristos. Şi că şi evreii citesc evangheliile.

    • Eu mă tem că nu uită să se numească creștini, ci cumva se tem că vor fi puși laolaltă cu alții (pe care nu-i au la inimă). Am observat însă și tendința opusă (spre care uneori mă simt ispitit) de a omite confesiunea și a păstra numai apartenența la creștinism. Dar nici asta nu e o soluție, fiindcă acel creștinism pur-sânge nu mai există. Toate confesiunile au și adaosurile lor de cutume, tradiții și nici nu are vreun sens să cauți să le înlături, fiindcă s-ar putea să rămâi, cum spuneam, cu un schelet simpatic, dar fără contururi. Ce cred că se poate face însă e să-ți conștientizezi propriul bagaj și să nu-l absolutizezi. În felul ăsta devine posibil dialogul și cu alte confesiuni.

      În această ordine de idei, mă bucur că există mai mulți ortodocși care îmi comentează (și amendează) textele. Asta cu atât mai mult cu cât nu îi cunosc personal și nu i-am „angajat” eu, ci m-au găsit și m-au citit. Îndrăznesc să sper că această bucurie nu își are temeiul în vanitate, ci în dorința de a ieși din propria enclavă (chiar dacă, denominațional, n-o voi părăsi poate niciodată) și de a ajunge la comuniune (chiar dacă imperfectă și timidă) cu creștini de alte confesiuni.

      • Eu nu mă refeream la un creştimism pur-sânge. Ci la cel real, existent acum în lume. Acest creştinism e Via a Lui Dumnezeu, lucrată prin Hristos Iisus şi luminată prin Duh Sfânt. Că acum este cu gardul dărâmat, cu teascul distrus şi cu vulpi şi mistreţi prin Ea este una. Alta este când însăşi Via s-a sălbăticit şi nu se mai recunoaşte pe sine între ramuri şi mlădiţe.

        La bucuria dvs vin şi eu cu bucuria mea de a afla alţi creştini. Vin cu bucuria mea de a găsi anul trecut în Viena icoane apusene autentice. Vin cu încrederea că unde doi se roagă Hristos e între ei (chiar dacă sunt musulmani). Vin cu încrederea că ochiul bun vede bine şi cu cunoştinţa faptului că ochiul rău vede rău.

        • Trebuie să recunoașteți că, cu acestă perspectivă, nu sunteți prea „canonic”. Mai ales la faza cu musulmanii. Citeam însă și la Wurmbrand sau la C.S. Lewis (protestanți de-ai mei) afirmații similare. Le-am și semnalat la vremea aceea în texte afișate pe acest blog sau pe Scriptorie (la recenzii).

        • Sunt la origine din Constanţa. Am trăit cu tătari şi turci.

          Când eram ateu (de fapt antihristic) doar un tătar musulman îmi stătea în cale. Şi foarte calm îmi spunea, la orice argument, că vorbesc prostii. Şi vorbea foarte în cunoştinţă. Omul ăsta în zile de Paşti, când păcătuiam şi cu vorba împotriva Lui Hristos îmi spunea doar atât: vorbeşti prostii. Nu te mai lua de Iisus, fie Pacea cu El.

          Deşi mă duceam către musulman ca să găsesc un sprijin să dărâm creştinismul prietenilor mei am găsit opozantul de oţel, de neclintit. Acum este însurat cu o creştină. Nu mai ştiu însă detalii cu privire la opinia sa.

          În acest sens partea canonică trebuie completată şi cu cele scrise mai jos de mine. În sens canonic un credincios are dogma ca adevăr axiomatic. Însă pentru un necredincios dogma este doar o opinie. Prefer să privesc prin canonul dogmelor către ortodocşi. Iar către ceilalţi prin perspectiva aproapelui.

  3. Teofil, asta e chiar citabila: „instaurarea unei prezumtii de exceptionalitate”. Eleganta expresia, simpla si reala (din pacate) ideea. Multi dintre neoprotestantii din RO copiaza inca cu mare succes si appeal metoda stiintifica a Ilumisimului, i.e. „arata-le ca ai cea mai veridica teorie a realitatii”. Avem astfel furibunda goana dupa „potrivire cu Adevarul” . Iar noi (baptistii macar, de nu cumva si altii) tre’ sa aratam ca suntem in fruntea plutonului in ce priveste apropierea de Adevar. Ca altfel nu ne mai asculta lumea. Exact asta a si propovaduit Iisus, nu-i asa? Potriviti-va cu corpusul de afirmatii numite indeobste „Adevarul” ca de nu…(stim cine ne ia). Trist.

    • Uite o chestie ironică: numeric, penticostalii ne-au cam luat-o înainte (potrivit recensământului din 2002), iar în vremurile noastre se știe foarte bine că „mărimea contează”. Așa că… ce mai rămâne liderilor obișnuiți să fie „fruncea” evanghelicilor decât să încerce o compensațiune… De ce natură… o să decidă (sau deja or fi decis involuntar) ei.

  4. Raposatul Anania, Dumnezeu sa-l ierte vine alta generatie, iar atitudinile de genul erau chiar inradacinate in „cultura” nationala.

    Ceea ce se pare ca nu prea intelegeti domniile voastre e ca oameni ca mitropolitul Anania chiar aveau/au convingerea interna, foarte sincera si foarte justificata din punctul lor de vedere, ca voi, „sectantii”, reprezentati, pe ansamblu, o pierdere semnificativa in trupul lui Hristos.

    Crestineste vorbind, singura dilema nu este daca, ci cum sa va convingem sa veniti inapoi in trupul lui Hristos, adica in comuniune deplina cu noi. De aia si noi ortodocsii care iti comentam blogul pe alocuri, probabil ca nu o facem in ca sa evadam din enclava– pentru ca, aici, in enclava noastra e cald si bine, poate prea caldut si prea bine, ci, mai degraba, ca sa va marturisim adevarul in dragoste 🙂 Probabil dragostea mitropolitului Anania era mai de moda veche, dragostea parintelui cu nuiaua 🙂 Neplacut, in contextul contemporan, si poate chiar regretabil, dar de aia suntem crestini, ca sa mai lasam si de la noi si sa trecem peste anumite ofense personale …

    Ca veni vorba de curaj, eu nu stiu sa existe in zona voastra o lucrare cu adevarat curajoasa de teologie eclesiala in care sa va justificati istoria si existenta actuala ca sectiuni (secte) in trupul lui Hristos. Si care macar sa puna, daca nu sa raspunda toate intrebarile dificile care, de altfel, sunt de domeniul evidentei 🙂 In schimb, e induiosator cum inca un congres, inca o bisericuta, inca un pastor, lucreaza sa-si mai lamureasca inca o confesiune de credinta …

    Nu este tocmai asta exemplul cel mai graitor de angoasa identitara ?

    • Costin,

      Ba da. Eu vorbesc destul de mult despre crizele identitare ale propriei enclave. E trist, e penibil uneori, dar, ce să faci?, unii chiar sunt sinceri. Pentru unii, ieșirea din ortodoxie a însemnat trezirea la realitate, a marcat o descoperire spirituală și o experiență definitorie. Nu sunt încântat că există baptiștii, că trebuie să existe. Dar e deja un fapt. Cu toate minusurile lor, au deja o istorie și au niște martiri, au în interiorul enclavei dovezi ale unor manifestări divine. Probabil că ne-ar fi fost mult mai bine să nu fi existat schisma din 1054, de care baptiștii nu sunt răspunzători, dar ortodocșii și frații lor catolici poartă vina.

      Am mai recunoscut și cu alte ocazii că, teologic, ortodoxia stă foarte bine. Are o istorie consistentă și s-a confruntat cam cu tot ce se poate confrunta creștinismul. Stai liniștit că îl înțeleg pe Anania. Firește că, pentru unul care a descoperit comoara ortodoxiei și poate s-o recunoască, e o tristețe că se duc oamenii spre sectanți. Dar, repet, nu cred că sectanții sunt marea problemă aici. Argumentele lor sunt cele care sunt (sper că nu crezi povestea aia cu banii americanilor – poate că o fi existând, dar e marginală. Cunosc prea mulți convertiți care au venit în biserici baptiste sau penticostale care n-au primit nici măcar un leuț, ba chiar au avut numai de suferit și de pierdut), iar faptul că reușesc să convingă nu e o vină. Mulți pot depune mărturie că după convertire viața lor s-a schimbat fundamental. Nu cred că le putem contesta asta.

      Ortodoxia ca atare nu cred că e enclavă, dar se poate lesne transforma atunci când devine autarhică și indiferentă la tot ceea ce se întâmplă în rest. În acest sens, cred că toți cei care ne intersectăm în dialoguri fără ură (chiar dacă uneori mai aspre sau mai tăioase), ieșim din perimetrul riscant. Părerea mea.

  5. Ehei draga Teofil,

    Daca ar fi chiar asa de usor, atunci ar fi usor si bisericii ortodoxe sa recunoasca legitimitatea eclesiala si sacramentala a, cum sa-i spun cel mai bine, confesiunii baptiste …

    Bunul Dumnezeu e mare si milostiv, si se indura pana si de hindusi, si de musulmani, ba chiar si de atei, nu numai de fratii baptisti 🙂 Pai, ce, ma compar eu, sau te compari tu cu un Gandhi, cand e sa ajungem in fata judecatii ? Nicidecum.

    Dar asta nu ne indeamna sa spunem ca, din punctul de vedere al invataturii crestine, trebuie sa existe hinduismul.

    Deci nu ma indoiesc ca pentru tine, personal, trebuie sa existe baptismul.

    Dar ca sa ajungi sa convingi un ortodox sau un catolic, ca crezul nou aprobat al uniunii baptiste nu este altceva decat un exercitiu de orgoliu teologic si de angoasa identitara vis-a-vis recenta provocare a fratelui Ton, si, in acelasi timp o lipsa de umilinta prin comparatie cu crezul stabilit de parintii bisericii universale, hmmm, nu cred ca reusesti asa usor … (de exemplu cand citesc despre „trupul cosmic”, ma gandesc la perlele elevilor de pe la tezele de limba romana)

    Si poate nici nu e nevoie sa ne convingi, de aia te rog sa imi ierti sinceritatea dezarmanta 🙂

    • Întrebarea fundamentală la care trebuie să avem un răspuns cred că e următoarea: sunt baptiștii creștini? Dacă da, toate scălâmbăielile și deviațiile locale sunt niște zbateri mai izbutite sau mai ridicole de a articula ceva.

      Pentru mine personal aș fi preferat să nu fi existat schisma inițială, nici aia a lui Luther. Era mult mai aproape de învățătura Scripturii.

      De altă parte, mi-e greu să mă arunc în brațele BOR în care etnofiletismul (condamnat ca erezie) e titlu de glorie. Privind la Schmemann, Evdokimov, Lossky, Ortodoxia are altă culoare, își recapătă universalitatea. Ce bazaconie e aia cu ești român doar dacă ești ortodox și invers? E exact anti-definiția creștinismului!

      Eu unul nu cred că se mai poate ca toate bisericile să se întoarcă în aceeași matcă dogmatică și liturgică. Cele mai însemnate ramuri ale creștinătății au apărut ca urmare a faptului că Biserica trăia o criză. Până și Oastea Domnului semnalează o criză în sânul BOR. Nu contest că fiecare „reformator” va fi avut păsăricile și damblalele lui, însă au existat niște adevăruri care au fost mai presus de ei înșiși pentru care au fost dispuși să plătească orice. Faptul că adevărurile proclamate de ei au transformat în bine viețile a mii, zeci de mii, milioane de oameni (poate) cred că e singura probă pe care o avem că aceste lucruri nu erau administrate de draci și legiuni. Firește că au avut excese și, ca orice chestie omenească, au avut și vulnerabilități inerente. Însă această afirmație e valabilă pentru toate bisericile (inclusiv cele tradiționale).

      • Hmm, hai sa-ti raspund de la ultima chestie . Prea te temi daca niste chestii sunt administrate „de draci si legiuni” Ai grija sa nu cazi intr-o idolatrie pe sens opus (conform unui preot si teolog ortodox, Paul Tarazi, daca te angoasezi prea tare de puterea diavolului, ii dai mai multa putere decat are si in felul asta ajungi tot intr-o forma de idolatrie).

        Iarasi, mi se pare eronat sa discutam de teologia lui X sau lui Y, chiar daca X ia valoarea Schmemann. Gandhi a schimbat in bine viata a milioane de oameni. Sa aderam acum la teologia lui Gandhi ? Daca crezi ca nume ca Schmemann, Lossky sau Evdokimov sunt motivele cele mai bune care ar indemna oamenii sa contempleze trecerea la ortodoxie, eu cred ca sigur n-ai inteles teologia lui Schmemann, cel putin 🙂 In general, toti am face bine sa ne dez-pasionam de teologie, care, in cele mai multe cazuri, chiar si in cazul practicantilor cu PhD, nu este decat o forma mai bine sau mai prost mascata de mandrie a intelectului.

        Cu etno-filetismul nu cred ca ai dreptate, nu vad biserica ortodoxa (si cea romana in particular) sa fi cazut in etno-filetism (asta deja e un cuvant pretentios). Dar sigur ca asta e o discutie mai lunga care n-are loc aici.

        Daca vrei ca asta sa fie scuza ta cea mai buna, fie primit 🙂 Bunul Dumnezeu, in mare mila sa, poate sa treaca si peste asta.

        • Costine, nu știu de unde deduci că m-aș teme… în fine, știu că există vreo trei surse ale faptelor: una divină, una demonică și una umană. În rest…

          Totuși nu mi-ai răspuns la întrebarea pe care am ridicat-o. Baptiștii sunt sau nu sunt creștini?

          În ce privește îndemnul tău de a renunța la teologie, pentru mine e inutil. Ortodoxia n-a fost, ca experiență, un lucru plăcut pentru mine. În satul părinților mei, singurul preot ortodox pe care l-am cunoscut – și are avea parohia la câteva sate mai încolo – era unul dintre cei mai notorii bețivi ai satului. În momentul în care unul dintre vecinii lui (căruia nu-i era călăuzitor spiritual, fiindcă altul era preotul satului) a început să meargă la baptiști, a intervenit el și l-a readus pe „calea cea dreaptă”. Cum? Păi, omul respectiv avea și el o problemă serioasă cu beția. După ce a început să meargă la biserica baptistă, și-a dat seama că asta e o problemă și a început să fie abstinent (nu știu ce experiențe o fi trăit, relatez doar faptele cunoscute de toată lumea). Fetele lui începură să umble și ele la baptiști, fiindcă nu le venea să creadă că tatăl cel violent nu mai bea și nu le mai fugărește de acasă. Atunci a intervenit preotul despre care îți spuneam și l-a luat pe amărâtul respectiv la câteva beții zdravene. Așa că omul a revenit pe calea „ortodoxiei” în scurtă vreme și și-a reluat vechea îndeletnicire. Oare de la Dumnezeu să fi fost asta?
          Aceasta e una dintre experiențele prin intermediul căreia am „cunoscut” ortodoxia românească.

          După cum poți lesne constata, nu m-am oprit la asta. Cei care m-au convins că există mai mult decât ce văzusem eu, au fost tocmai teologii de care îmi propui să mă debarasez. Uiți însă că pentru mine ortodoxia adevărată e încă un subiect, nu o experiență de viață. Iar într-un subiect trebuie să intri pe undeva anume.

          Întâmplarea face că tocmai citindu-l pe Schmemann (e vorba de jurnalul său) am constatat că Ortodoxia e altceva decât știam eu și decât văd practicându-se pe scară largă în jur. El era mereu deranjat de pietismul obtuz, de spiritualismul încrâncenat, de naționalismul autarhic și țâfnos, de încremenirea în tradiții. Nu zice niciodată că Dumnezeu ar lipsi din acele liturghii, dar zice că oamenii își pierd vremea cu lucruri inutile. Era îngrijorat de direcția în care se îndreptau tinerii studenți de la St. Vladimir.

          Chestia cu etno-filetismul nu-mi aparține. E acuza pe care o aduce d-l Muscă propriei biserici în Ortodoxia miorițică. Nu cred nici eu că biserica în ansamblu e ento-filetistă, dar există destule grupări (și preoți care încurajează această direcție) pentru care neamul și credința ortodoxă sunt precondiții ale mântuirii. Or asta mi se pare o deviație gravă de la învățătura evangheliei.

  6. Intereantă întrebarea: este denominaţiunea X creştină?

    Încerc să dezbat un pic problema şi apoi să vin şi cu un răspuns/întrebare de natură ortodoxă care mi-a ieşit imediat în faţă.

    1. În primul rând contează dacă X se declară creştină. Dacă nu, atunci nu. Dacă da atunci trebuie văzută dacă crede în Hristos. Nu neapărat în Iisus. Ci în Iisus Hristos, Iisus Mesia, Iisus Mântuitorul. Dacă nu crede în Hristos nu poate fi creştină.

    2. Modul cum se raportează biserica la Adevărul Evangheliei. Şi mă refer în special la aplicarea Adevărului. Sau măcar la dorinţa de aplica Adevărul.

    3. De fapt primul punct. Este Hristos prezent în viaţa comunităţii? Real, simţit, iubit, dăruit? Primeşte Hristos jertfele de bunătate ale comunităţii?

    4. Proba timpului.

    Tot în aceeaşi ordine de idei, trebuie să menţionez câteva aspecte pe care mi-ar face plăcere să le dezbăteţi din punct de vedere protestant (pentru că raportate la comunităţile protestante le înţeleg şi nu prea):
    – Luca 9. Conform succesiuni apostolice în care credem, noi ortodocşii întrebăm ca Ioan. Iar Hristos ne spune să nu oprim pe aceştia.
    49. Iar Ioan, răspunzând, a zis: Învăţătorule, am văzut pe unul care, în numele Tău, scoate demoni şi l-am oprit, pentru că nu-Ţi urmează împreună cu noi.
    50. Iar Iisus a zis către el: Nu-l opriţi; căci cine nu este împotriva voastră este pentru voi.

    – Fapte 19. Dar aici alţii, sunt opriţi!
    13. Şi au încercat unii dintre iudeii care cutreierau lumea, scoţând demoni, să cheme peste cei ce aveau duhuri rele, numele Domnului Iisus, zicând: Vă jur pe Iisus, pe Care-l propovăduieşte Pavel!
    14. Iar cei care făceau aceasta erau cei şapte fii ai unuia Scheva, arhiereu iudeu.
    15. Şi răspunzând, duhul cel rău le-a zis: Pe Iisus Îl cunosc şi îl ştiu şi pe Pavel, dar voi cine sunteţi?
    16. Şi sărind asupra lor omul în care era duhul cel rău şi biruindu-i, s-a întărâtat asupra lor, încât ei au fugit goi şi răniţi din casa aceea.

    În prima variantă Iisus lucra pe pământ în trup, în a doua era înalţat deja la cer. Să fie o distincţie raportată la Sfântul Duh?

    ––––––––

    Şi răspunsul întrebare promis:
    – Era Arie creştin?

    • Nu sunt exeget și nici nu prea mă încumet să dau interpretări autorizate. D-aia o să mă abțin de la vreun comentariu pe textele indicate. Poate preia altcineva „mănușa” și se încumetă să dea un răspuns. Însă mă interesează și pe mine problema lui Aria, dar dintr-un alt unghi. Pe tema asta s-ar putea să încropesc o postare în viitor.

  7. Să ştiţi că nu este o mănuşă aruncată. Nici eu nu mă încumet. Eu plasam doar punctul de vedere ortodox (probabil şi catolicismul ar face la fel) în cei care urmează apostolilor. Iar pe cei din afara ortodoxiei i-am vedea în cele două exemple.

    Mă interesa părerea personală a cuiva care se găseşte în afară comuniuni noastre cu privire la textele citate.

    Şi o palmă mândriei mele de a aborda probleme mai înalte decât pot duce este şi următoarea:
    – eşti creştin dacă eşti botezat în numele Domnului Iisus Hristos.

    Iar ieri am omis acest lucru.

    Completând acum şi cu botezul, eu ca ortodox văd creştinii (ortodocşi) în apostolii care îl chestionează pe Hristos. Pe ceilalţi creştini (botezaţi dar care nu îl urmează pe cale (drum) pe Hristos) în cei care folosesc Numele Lui Iisus Hristos pentru alungarea demonilor. Iar pe musulmani, apostaţi, eretici recunoscuţi etc în locul celor descrişi în Faptele Apostolilor.

    Închei încă o dată cu precizarea curiozităţi spre cunoaştere creştinească şi nici cum cu curiozitatea zavistiei/prozelitismului/mândriei.

  8. Teo, imi poti explica pe scurt intr-un comentariu (sau intr-o postare separata daca ai timp si chef) care e faza cu legendele fabricate de care vorbeai, in special crimele Inchizitiei si cazul Galilei ?

    Nu de alta, dar cred ca ar fi pacat ca in viata asta sa citesc si sa aud numai parerile anti-crestinilor legate de aceste chestiuni, iar tu esti printre putinii care stiu sa puncteze anumite lucruri fara sa ma faca sa-mi creasca tensiunea (la figurat) sau sa ma scarbesc de opiniile lor.

    De asemenea, scuze daca e off-topic si nu la locul potrivit, daca mi-ai putea recomanda niste carti recente ( 2007 incoace de exemplu, preferabil 2010 – 2011 ) si de esenta tare din categoria Stiinta & Religie, as fi foarte bucuros. Se apropie miezul verii si o sa am mai mult timp liber, deci si timp pentru citit 🙂

    • Pe foarte scurt, n-au existat niciodată milioane de victime ale Inchiziției. Dimpotrivă, cazurile în care se ajungea la pedeapsa cu moartea erau minuțios documentate. Cu toate astea, rămâne un abuz. Însă trebuie contextualizat (în vremurile respective se omora foarte ușor) și redat la proporțiile reale. E un mizilic pe lângă crimele în numele ateismului. Din nou, asta nu scuză Biserica pentru măsurile luate atunci.

      Galileo a fost un tip fără caracter. Papa i-a spus să-și țină convingerile pentru el, ca să nu smintească niște oameni simpli, pentru care ideea sa revoluționară ar fi putut însemna pierderea credinței. Iar Galileo a ACCEPTAT! Pe de altă parte, el avea destui adversari, însă papa din vremea lui îl proteja. La scurtă vreme însă de la întrevederea cu papa, el își publică ideile, iar contraargumentele sunt puse în gura lui Simplicio, care, pentru cei de atunci, era limpede că-l întruchipează pe papa însuși. Potiful n-a făcut decât să-i retragă protecția pe care i-o acordase până atunci.
      Deci, problema cea mare a lui Galileo nu era că avea idei științifice revoluționare, ci că avea un caracter meschin. El n-a zis niciodată replica aia „și totuși se mișcă”. Dacă bine am înțeles eu, povestea respectivă a fost inventată de Bertold Brecht (dramaturg de sec. XX). Încă o chestie, Galilei n-a fost ars pe rug de Inchiziție, deși s-a purtat fără onoare, ci doar a avut domiciliu forțat. În orice caz, chiar dacă ar fi trăit azi, tot ar fi întâmpinat opoziție dacă venea cu o teorie științifică nouă, fiindcă așa a întotdeauna. Nu biserica e răspunzătoare de asta, ci natura umană.

      Nu mă încumet să recomand cărți, fiindcă subiectul mi-e destul de străin. Informațiile pe care la acumulez eu vin din surse în care am încredere (de exemplu, Sergiu, proful tău, mi-a relatat prima oară faza cu Galilei, apoi am descoperit-o și într-o carte – What’s So Great about Christianity? scrisă de un evoluționist teist – Dinesh D’Souza). Ştiu, de asemenea, că pe chestiunea relaţiei dintre credinţă şi ştiinţă prof. Costel Buleandră a studiat foarte mult. Poate că îţi recomandă el ceva.
      Nu cred că găseşti prea multe titluri în româneşte, fiindcă s-au cam tradus chestii ce apără perspectiva creaţionist morrisistă (cea mai îngustă şi rudimentară). Darius îmi zicea că recent a publicat John Lennox o carte. Eu mai ştiu despre Alister McGrath, care are mai multe titluri pe această temă şi care e şi el evoluţionist. Am citit doar Dawkins Delusion şi mi-a plăcut.

      • Daca tot ai mentionat de Dawkins si „crimele in numele ateismului” trebuie sa precizez ca in toamna i-am citit cartea The God Delusion la care aparent i-a dat raspuns nenea Allister McGrath ( o sa-l citesc si pe el ). Chiar daca mi se pare prea radicala pozitia lui Dawkins fata de transcendent, cu toate scuzele „rezonabile” invocate de el in text, totusi pot sa spun ca am gasit o multime de lucruri interesante in ea. Omul cu siguranta stie sa arate cu degetul anumite problematici si de cand l-am citit mi-am restructurat putin felul in care pun problemele. Ideea este ca avea un capitol in care a vorbit si de „crimele in numele ateismului” si doua din exemplele cel mai des folosite in acest sens, Stalin si Hitler, nu pot fi incadrate in aceasta categorie. Stalin a avut in fundalul tineretii sale niste legaturi obscure cu biserica ortodoxa rusa de care probabil mai tarziu si-a batut joc in aceeasi masura in care a facut-o cu celelalte biserici, iar Hitler a fost un catolic deviat cu o teologie modelata dupa propriul sau gust ( si inspirata oaresicum din cate tin eu bine minte si de anumite scrieri ale lui Luther, de unde si-a tras o portie buna de antisemitism ).

        Deci milioanele lui Stalin si ale lui Hitler nu se pun la numaratoare. In afara de alea, Coreea de Nord si ceilalti orientali cred ca fac crime in numele comunismului, nu al ateismului. Acum nu incerc sa pastrez fata curata dictatorilor criminali, ci doar nu mi se pare cinstit sa-i bagam in aceeasi oala pe atei cu monstrozitatile acelea asa cum nu mi se pare cinstit sa-i bagam in aceeasi oala pe crestini cu inchizitori dementi, fanatici cruciati si alte fenomene psihologice de acel tip. Nu e cinstit pentru ateii onesti si adevarati ( nu superficiali sau prefacuti ) cu care am avut de-a face prin text sau vorba si care cu siguranta nu s-ar pune pe omorat milioane de oameni nici daca ar avea posibilitatea.

        Daca tot jucam, atunci sa jucam corect. Altfel nu putem pretinde nici noi la randul nostru…

        P.S. O sa ma interesez de John Lennox, multumesc.

        • Nu e nicio urmă de corectitudine în povestea lui Dawkins. Comunismul ESTE ATEIST. Dacă citești Manifestul partidului comunist, vei vedea că se verifică foarte bine.

          Dawkins mizează pe amnezia Occidentului, pe trucarea istoriei. N-are nimic cinstit. Firește că poți să cauți în orice biografie de european o relație cu biserica. Majoritatea au fost botezați creștini. Nu m-aș mira ca și Dawkins însuși să fi fost chiar și confirmat în biserică. Fanaticii cruciați erau de aceeași plămădeala cu fanaticii comuniști. Însă, pe lângă aceștia din urmă, erau mici copii. Citește Fenomenul Pitești să înțelegi cât de bine se armonizează comunismul cu ateismul. Nu te lăsa înșelat de titulaturi manipulate. Chiar crezi că întâmplător Marx e și fondator al comunismului și cel care a spus că religia e opiul poporului? Chiar crezi că e pură întâmplare că comunismul a distrus sistematic biserici (în Rusia a dărâmat enorm de multe) și că omul nou vizat de această ideologie nu avea nimic transcendent? Comunismul nu e totuna cu ateismul, dar este în însăși esența sa o ideologie ateistă.

          Cred că te-ai lăsat prea repede convins de Dawkins. Privind la exact același personaj (Hitler), aș putea zice fără nicio problemă că e, de fapt, un ateu care a manipulat teologia în propriul interes. Crezi că e o ipoteză lipsită de plauzibilitate?

          De fapt, ca să fiu mai specific, cred că mult mai important e că cei doi erau anticreștini fățiș. Despre Marx, Wurmbrand zice că practica ritualuri satanice.

          Dacă un ateu e un ins care nu crede în Dumnezeu, un văd de ce ar trebui el să lupte împotriva Bisericii și creștinismului (cum face Dawkins), de ce nu se mulțumește doar să nu creadă în Dumnezeu. Ca un domn respectabil și onest. Înțeleg că un om care crede vrea să-i convingă și pe alții, dar unul care nu crede în Dumnezeu, de ce ar face prozelitism? În numele necredinței? Poate… Dar atunci e și el adeptul unei religii sau ideologii. Ceea ce mi se pare onest să recunoască de la bun început.

        • PS: În esență, McGrath nu face decât să demaște procedeele neștiințifice și lipsite de onestitate la care recurge Dawkins. Există membri ai comunității științifice – atei – care se dezic de Dawkins, tocmai pentru că el a devenit un ideolog care amestecă de-a valma chestiuni certe cu folcloristică în speranța că va convinge pe cât mai multă lume.

          Eu ridic doar o intrebare simplă: dacă gulagul comunist e opera unor comuniști, dar nu a unor atei, în ce Dumnezeu credeau comuniștii?

          Iar dacă cineva găsește circumstanțe atenunate comuniștilor și insistă să spună că aveau alte motivații decât cele evidente și adesea asumate (vezi toată literatura de închisoare apărută după 1990), atunci cred că ne putem permite să admitem încă o întrebare: nu s-ar putea ca toate crimele Inchiziției să fi fost făcute doar ÎN NUMELE BISERICII, dar fără ca respectivii să fi reprezentat vreodată adevărata dorință a Bisericii? Mai departe, nu cumva s-ar putea ca respectivii să fi uzat doar de mijloacele pe care le avea Biserica, dar ei să nu fi crezut nici în Dumnezeu, nici în Biserica lui? Măcar ca ipoteză, de dragul onestității, tot ar trebui admisă și această variantă. Oare Dawkins nu știe asta? Eu cred că știe. Deci manipulează.

  9. Draga Teofile,

    Despre baptisti, cum sa nu spun ca sunt crestini, nici macar nu mi-a trecut prin minte ca m-ai intrebat la modul serios … Nu ca parerea mea ar aea vreo importanta, da daca ma intrebi si a doua oara , ma simt obligat sa-ti raspund. Imi pare sincer rau si de experienta de viata neplacuta pricinuita de un preot ortodox. Un preot paroh la un moment dat in cartierul meu, primise numele de popa securici … Cazuri de preoti patimasi se cunosc. Cartea Ortodoxia mioritica este absolut delicioasa. Si totusi, autorul ramasese ortodox (cel putin cat cunosc eu, informatiile mele poate sunt depasite la ora actuala).

    Despre romanism si ortodoxie … „spiritualitatea” baptista este de import, n-a avut inca timp sa se adapteze prea bine in spatiul limbii si simtirii romanesti. De unde si senzatia de Marius Teicu care ma incearca privind limbajul bisericesc folosit, tonul discursurilor, muzica, samd . E adevara ca si cea ortodoxa este de sorginte greco-bizantina, dar totusi, a avut o mie de ani cel putin sa se adapteze locului, si sa mai si schimbe peisajul ondulatoriu, pe ici pe colo prin punctele esentiale. Eu va doresc sa mergeti inainte si sa depasiti si faza asta.

    Pe de alta parte, cand vazui ca Teofil ot Oradea aduce marturie, pe blogul propriu si personal, ca Galilei era lipsit de caracter … 🙂

    ma cuprinde o tristete, iremediabila …

    • Costine,

      În ce-l privește pe Galilei, după cum precizam, nu am fost să văd ce făcea, ci preluam de la alții. Dacă mă înșel, aștept să fiu corectat. Deocamdată așa înțeleg: dacă una spui și alta faci, e chestie de onoare, de caracter, de demnitate. Orice imprecizie mi-o asum și, dacă se cere, dau și dezmințire în postare de sine stătătoare.

      • Teofile,

        Daca ai citit-o intr-o carte rezulta ca:

        1) musai e adevarat
        2) e si foarte relevant

        Daca astepti ca altcineva sa munceasca sa-ti aduca corectura de rigoare, eu iti urez asteptare placuta. Eu ce pot sa fac, prieteneste, e sa te trag de manecutza cand o iei rara pe aratura (cu sau fara acoperiri plauzibile).

        Din punct de vedere al topicului blogului, insa, ce ai putea lesne observa ca miroase de la o posta a unui crestin care, nesigur pe credinta lui, iar da in defensiva, in mod absolut gratuit. Si atunci chiar si daca ai avea dreptate in detaliu (sanse 0,fooarte_putin_la_suta), pe ansamblu tot nu ai cum sa ai, pentru ca, dupa cum ar spune englezul you don’t have a point. A avut grija madam Inchizitia sa nu mai ai (indiferent de presupusul caracter al domnului Galilei).

        • Până la proba contrară, acord credit surselor folosite. Nu m-a interesat în mod deosebit subiectul, dar pot face rost de niște piste de investigații. Oricum era o indicație dintr-un comentariu. Dacă abordam subiectul ca atare, mă ocupam de nițică documentare. N-am timpul fizic să adaug bibliografie fiecărui comentariu făcut.

          Pointul meu e simplu: există niște legende care s-au creat în raport cu Evul Mediu și biserica. Însăși sintagma de „Ev Mediu întunecat” e o găselniță vehiculată ca argument. Acoperirea nu prea există. Cel puțin asta e părerea lui LeGoff, a lui Delumeau, a lui Chesterton și a altora care au studiat chestiunea. Îmi vine greu să fac ceea ce deja au făcut ei ca să îmi obțin propria concluzie.

          Repet ideea, mai concis: potrivit informațiilor care mi-au ajuns la urechi (și încă insist să dau credit surselor), ceea ce i-a atras ponoase lui Galilei a fost în primul rând caracterul său, abia pe urmă descoperirile ca atare.

      • Si totusi, Teofil …

        Deci domnii pe care i-ai citit tu s-au ocupat sa faca un proces de caracter domnului Galilei, bazandu-se pe circumstante despre care, se banuieste ca au multe date sigure (si din surse variate). Vezi bine, inchizitia facea stenograme si invita si CNN-ul, pentru echilibru.

        Adica nu e de ajuns ca a fost victima, nu e de ajuns ca a contribuit in istoria omenirii mai mult decat toti cei trei onorabili la un loc, nu e de ajuns ca a avut de suferit de pe urma inchizitiei,
        dar e de vina ca n-a stat cuminte in banca lui.

        Lipsa de caracter.

        Sa vedem ce zice materialul clientului:

        http://www.newadvent.org/cathen/06342b.htm

        De unde imi permit sa citez

        „He left Rome, however, with the evident intention of violating the promise extracted from him, and, while he pursued unmolested his searches in other branches of science, he lost no opportunity of manifesting his contempt for the astronomical system which he had promised to embrace.”

        Extrasul promisiunilor, e o metafora induiosatoare …

        Da dom’le, era o chestie nobila.

        Si acum ne gasim in secolul 21 sa aparam biserica lui Hristos, si sa reperam onoarea nereperata a crestinismului afirmand cu un copilaresc entuziasm ca Galileo Galilei era lipsit de caracter.

        Asa, crestineste vorbind, … au chestiile astea a face cu invatatura lui Hristos, sau cu orgoliul „crestinilor” implicati ?

  10. Domnule Teofil, ca om şi ca creştin, în faţa unei mărturisiri ca a dumneavoastră ţin să vă spun că vin cu inima deschisă. În fapt aceasta este minunea creştinismului. Credinţa omului în Hristos îl face să fugă de păcat. Şi nu e numai aceasta. Sigur e mai mult decât atât. Cum spunea Atanasie la primul Conciliu, dacă Hristos nu e Dumnezeu atunci omul nu se poate îndumnezei.

    Ce vreau să subliniez pentru buna înţelegere şi pentru iubirea creştinească dintre noi este că cel care vrea să fugă de păcat are doar şansa în Calea Lui Hristos Iisus. Iar păcatul de care fuge omul e bine să-l delimităm din discuţie de biserică. Că doar la Sfânta Liturghie nu se trotila tot satul. Ci la bodegă. La unul sau altul acasă. Altfel cădem în: românul e hoţ, românul e ţigan, românul e mincinos. E bine să delimităm omul în păcat de comunitatea creştină. (altfel am zice noi ortodocşii despre protestanţi că sunt zapcii – impun zeciuala în faţa credinţei).

    Oameni suntem şi greşim. Să dea Dumnezeu să-i trezească la inimă pe preot şi pe petrecăreţ. Dar să ştiţi că aşa cum sângele apă nu se face nici Duhul nu piere. Ajutându-ne unii pe alţii pe Cale, către Hristos, să sperăm că vom face lucrarea Duhului din noi primit la Sfântul Botez.

    Nu ştiu acum să spun din punct de vedere personal ce e mai bine:
    să rămână unul beţiv în ortodoxie sau să plece la alţii şi să fie abstinent? Problema este complexă. Am scris o opinie dar am şters-o. Mântuirea nu e după om ci după Dumnezeu. Noi nu putem să ne mântuim. Ci Dumnezeu cel Milostiv.

    Rău pentru cele două personaje descrise este că smintesc. Şi ajung să fie exemplele cu cei de care le-ar sta bine legată piatra de gât în apă.

    • Am invocat exemplul respectiv numai ca să ilustrez că experiența subiectivă pe care am avut-o cu ortodoxia e una de rău augur. Nu construiesc niciodată opinii generale pe cazuri izolate. De o bună bucată de vreme mă străduiesc, atunci când mi se ivește ocazia, să-i conving pe (neo)protestanții cu care intru în contact să ia la puricat (dacă se încumetă) dogma ortodoxă, nu practica. Fiindcă, la practică, după cum bine ați observat, mereu există rateuri ce pot fi invocate ca exemple negative și atribuite ca embleme ale unei confesiuni.

      Am urmărit o investigație jurnalistică despre preoții ghicitori, care fac averi colosale ghicind în Evanghelie… chipurile. Dar n-aș avea îndrăzneala să spun că așa sunt toți preoții ortodocși. Mai știu și că studenți care se ocupau cu furtul de celulare, care și-au cumpărat licența au fost hiritoniți, în vreme ce colegii lor cinstiți fie au luat note mai mici, fi au fost „uitați”. Știu și că unii au reușit să-și ia revanșa devenind profi universitari (tot în cadrul facultăților de teologie). Deci știu multe mizerii și despre ortodocși, dar nu mai puțin și despre baptiști. Ceea ce nu-mi dovedește decât că toți suntem la fel de oameni.

      Din punctul meu de vedere, atunci când un om vrea să devină mai bun trebuie încurajat chiar cu riscul de a pierde un enoriaș. Vorbeam cu un prieten ortodox despre un scenariu în care preotul și pastorul se cunosc, se respectă, se prețuiesc reciproc, iar enoriașii sunt îndemnați să meargă la biserica în care sufletul lor își găsește alinarea. Cei mai „desfrânați” poate că e mai bine să ajungă la baptiști, că aici e mai strictă morala; cei mai mistici, spre ortodocși etc.
      Și chiar dacă n-ar fi așa, mă gândesc că într-o comunitate în care preotul și pastorul se privesc în ochi și urmăresc împreună mântuirea sufletului enoriașilor toată lumea ar avea de câștigat.

  11. Eforturile pe care le evocaţi le fac şi eu cu mine. Aşa cum înveţi o limbă străină la fel este şi să înveţi să te raportezi şi să dialoghezi despre credinţă cu alţi creştini. Calea dialogului este în Sfânta Scriptură. Cu exerciţiul iubirii către aproape. Cu încrederea în Hristos din inima celui cu care vorbesc. etc.

    Dificil este când încerc să nu tulbur apele şi rezultatul este invers. Atunci văd iţele vrăjmaşului. Care are o urzeală de 2000 de ani. Periodic urzeşte ceva. Se mai rupe ceva. Mai cade ceva. Însă uimitor este Hristos care periodic ridică pe cineva. Oblăduieşte pe cineva.

    Admir blogul dvs pentru că pot avea un „dialog” intercreştin. Pot să văd mai bine drumul pe care păşesc. În general răul ca esenţă este acelaşi la toţi creştinii. La fel şi binele. În ceaţa lumii actuale unde totul este relativ încerc să duc o luptă cu sistemul pentru familia mea. Încerc să arunc din casă tot ce este relativ. Să ţin lucruri bune şi să mă feresc de rele. Cum găsesc ceva gri suflu peste el din toate direcţiile să văd ce este. Şi dacă şi la voi şi la noi este de rău îl arunc. Dacă nu mai caut. În fine am scris cam mult …

    Să ne ajute Dumnezeu să aprindem Lumina din noi pentru a ne descurca în lumea întunericului în care trăim.

    • Adevărul e că cel mai mult mă interesează în ultima vreme punctele comune, că deja m-am cam săturat să tot contemplu diferențele. Deci nu pot decât să subscriu la ce spuneți.

  12. Teo, scuze de intarzierea cu care raspund din nou, dar vezi tu, acuma cu examene cam greu mai blogaresc.

    In primul rand nu m-am lasat convins de nimeni, ci pur si simplu am citit ceva si ti-am redat ce mi-am amintit ca am citit. Si tu vii cu exemple din carti, sau idei pe care le-ai citit si e perfect normal. Asta nu inseamna ca ideile noastre se schimba radical ca sa se armonizeze cu fiecare carte luata in mana, ci mai invatam sau nu cate ceva din ele.

    Nu vad de ce fanaticii comunisti sunt mai rai ca fanaticii cruciati. Acestia din urma au omorat cu sete si fara mila copii, femei si chiar femei gravide, iar apoi cu sangele curgand de pe spada au intrat in biserica si au adoptat o pozitie meditativa plina de satisfactie crezand ca in acele momente ei intruchipeaza imaginea lui Hristos. Din punctul de vedere al unui crestin, mi se pare o atrocitate mult mai mare ca sa faci asemenea lucruri in numele Dumnezeului despre care ai spus inainte de cruciade ca este dragoste si alte calitati care nu se potrivesc deloc cu imaginea in cauza (mie tot timpul cand ma gandesc la cuciade imi vin in minte niste imagini de genul acela).

    Precum ai spus, comunismul este ateist, dar asta stiam deja. Ce vroiam eu sa subliniez este ca ateismul nu este comunist. Cele doua concepte pot exista impreuna, dar si separat. Atei exista cu gramada si acum, au existat si in antichitate si nu sunt respectiv nu au fost comunisti. Mai ales cei care au o repulsie fata de politica 🙂 De multe ori, ateismul este asociat cu crimele comise de niste comunisti atei si atunci eu am dat niste exemple de fanatici crestini ca sa arat ca problema nu se poate reduce doar la categoriile care ne convin noua.

    Despre Marx nu stiu foarte multe asa ca nu am sa comentez asupra lui, insa daca a fost un satanist ce se dadea ateu nu inseamna ca asa sunt toti. Eu vorbeam de atei sinceri cu ei insisi si cu ceilalti, care isi cunosc locul si nu doar spun ca sunt atei, fiind altceva. Cat despre prozelitism, hai sa iti ilustrez ca raspuns o mica situatie: daca tu, ateu fiind, stii sigur ca nu exista Dumnezeu, asa cum un crestin stie sigur ca exista Dumnezeu, nu vrei ca atunci cand se iveste ocazia intr-o discutie sa ii deschizi ochii si celuilalt, sa vada realitatea ( ta ) ? Inca nu am vazut atei sa mearga din usa in usa, incercand sa deconverteasca oamenii. Insa la discutii, da, isi spun punctul de vedere la care au tot dreptul ca orice om. Intotdeauna m-au deranjat oamenii care incearca sa-si impuna opinia, insa nu si cei care o expun ne-intruziv. Dawkins din pacate a ajuns intruziv, de aceea cu siguranta nu sunt topit dupa el.

    Si ca sa inchei, incerc sa-ti raspund la intrebarea legata de gulagul comunist: de ce trebuie ca acei comunisti sa creada in ceva anume ? Fie acel ceva nimicul, o zeitate sau mai multe. Dorinta apriga de a asocia orice actiune cu o motivatie religioasa mi se pare absurda. Comunismul fiind un regim strict si dictatorial, nu ma mir ca au fost martirizati credinciosi fiindca nu au aderat la ateism fiindca ateismul a fost adoptat ca regula. Ca regula ! Ei stateau impotriva regimului comunist prin a nu fi atei, nu impotriva unei conspiratii atee de proportii gigantice prin a fi credinciosi. E o diferenta. Comunistii sunt responsabili pentru tot ce au facut si au fost si atei pe deasupra. Nu cred ca unui om care se naste acum si peste 30 de ani va fi ateu trebuie sa i se puna in valiza toata „mostenirea” comunistilor.

    Sper ca ai sesizat nuantele pe care am incercat sa le ilustrez. O sa caut si Fenomenul Pitesti sa vad despre ce e vorba. Apropo: postarea ta despre filmul Agora a aparut si pe cinemagia.ro, am un screenshot cu momentul in care ai devenit vedeta 🙂

    • Firește că nu e necesar ca un ateu să fie stigmatizat pentru genocidul comis de alți atei. Însă nu putem absolvi ateismul de crimele respective. Erau comuniști atei. Spun asta pentru că unii dintre comuniști (francezi) voiau să bage sub preș crimele comuniștilor ruși, chinezi, români. La fel par să dorească și unii atei care se înverșunează să atribuie bisericii tot felul de crime, dorind să scoată ateismul basma curată. Eu asta am vizat nu altceva.

      Dacă e să discutăm nuanțe, firește că nu consider că Wurmbrand e în egală măsură responsabil de crimele Inchiziției cu Torquemada. La fel stau lucrurile și cu ateii. Atata doar că tactica adoptată de Dawkins și alții e să stigmatizeze creștinătatea în întregime în numele unor rele (condamnabile) comise în alte timpuri. Nu cer decât un proces cinstit și echitabil.

      Fanaticii și criminalii nu cred că trebuie ierarhizați. Însă, dacă lucrăm cu nuanțe, cum ziceam, trebuie spuse și lucrurile care se trec sub tăcere de fiecare parte.

      PS: Am văzut și eu că m-am făcut vedetă. Și, drept să-ți spun, m-am mirat.

Spune-ți părerea

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s