Postat de: Teofil Stanciu | 02/06/2012

Poliția de moravuri creștine nu are o secție financiară

withoutwax.tv

Se vorbește foarte mult în spațiul evanghelic (românesc) despre „datorie”, despre „veghere asupra altora”, despre „confruntarea celui care păcătuiește”, despre dreptate, despre sfințenie (înțeleasă mai degrabă, în practică, sub aspect moral) etc. Adică e la mare trecere varianta mai „militaristă” a creștinismului. Desigur că lucrurile astea mai pregnant se văd doar când scapă de sub control și devin forțe de constrângere a individului, când degenerează și schimonosesc comunități.

(E normal să existe o conduită morală cât mai ireproșabilă, nimic de zis, însă mizele fundamentale trec dincolo de asta și nu se opresc niciodată aici. Dragostea creștină în sensul ei greu e aspră, dură chiar. N-are nimic din dulcegăria melodramatică și cvasiindiferentă la  defectele și virtuțile celuilalt. Orice om care iubește poate confirma că există adevăruri care, atunci când sunt rostite într-o relație, dor cumplit. Or, cine ne-o fi zăpăcit de cap să credem că tocmai în creștinism, acolo unde se merge până la fundamentul ființei, iubirea ar putea fi o idilă romanțioasă și senină?)

Odată cu Luther, doctrina totalei depravări a omului a căpătat o formulare de largă circulație și influență. Vor fi existând și grupuri care fac notă discordantă, dar, în fapt, cam toți cei care se revendică de la Reformă împărtășesc această convingere teologică. Atâta doar că, așa cum e în viață, teoria suferă o mică mutație când e pusă în practică.

Mai precis, există tentația aproape irepresibilă ca această dogmă să fie aplicată cu precădere la ceilalți. Adică, din pricina faptului că știm că omul este totalmente lipsit de slava lui Dumnezeu, că e complet mort în păcatul său, de aceea suntem atât de prudenți când vine vorba de păcatul altora. Ca mai totdeauna, suntem mult mai înțelegători cu noi înșine.

Restrâng acum subiectul ca să vin la problema pe care am pus-o relativ recent pe tapet. Cea cu averea pastorilor. Când vine vorba de păcate sexuale, de beție, de alte păcate vizibile, mereu găsești pe cineva stând de strajă și bătându-și capul cu tot felul de măsuri preventive. Însă în chestiunea banilor… dintr-odată constat că olatul e nepăzit, ba chiar că se bate pasul înapoi.

O fi bine, o fi rău? Om trăi și om vedea. Oare ce cutie a pandorei voi fi deschis de sar destui să găsească drept temei al acestor demersuri ura, invidia, puturoșenia? Bine, oameni buni, dar nu asta faceți toată ziua: să cercetați mereu fiecare predică, fiecare „cazier” pastoral, să puricați fiecare familie pastorală? Nu sunt pe toate gardurile evanghelice tot felul de standarde de îmbrăcăminte și de conduită exemplară? Nu știe fiecare ce trebuie să facă toți ceilalți pentru a trăi o viață exemplară creștină? De ce ne-am bloca tocmai în fața acestui subiect?

Adică, orice alt domeniu al vieții personale a pastorului este pasibil de inspecție, însă averea lui e sacră? Ridic aceste întrebări nu ca să justific în vreun fel propunerea mea – care, dacă citiți cu atenție ultimul paragraf, nu e așa cum pare din titlu –, ci pentru a sublinia că e vorba de un demers mai amplu, parcurs cu (prea) mare încredere și că ezitarea apare doar la unul dintre pașii ce s-ar înscrie fără probleme în întreg ansamblul.

După părerea mea, etica suspiciunii, despre care vorbeam și cu altă ocazie, aici conduce. La acte doveditoare. Firește că există și niște avantaje când dai actele pe față, dar nu e cea mai fericită soluție. Însă, ce să-i faci?…

Faptul că oamenii se blochează în fața subiectului și preferă să arunce cu acuze în dreapta și în stânga dovedește că s-a atins o coardă sensibilă. Nu prea se poate vorbi despre subiect, dar nici nu se poate tăcea despre el. Greu e să vorbești fără să împrăștii cu lături.

Iată care cred eu că sunt două dintre corzile sensibile care au fost atinse. Mai întâi, e vorba despre insuportabila asemănare cu lumea laică. Cum adică, am ajuns să procedăm ca politicienii? Păi, de vreme ce am transformat biserica (nu în întregime și, din fericire, nu până în străfundurile ei) într-o organizație ce uzează masiv de politici eclesiale disimulate, de ce ne mai mirăm? Suntem în punctul în care putem să spunem lucrurile pe șleau. Ce facem?

Această frică de asemănare cu „lumea” ar putea avea, sunt conștient, și o motivație nobilă. Dintr-odată iubirea creștină se vede eliminată din ecuație. Or asta e de natură să îngrijoreze pe oricine se vrea creștin, fiindcă, cel puțin în aparență, elementul fundamental al comuniunii creștine se dovedește absent! Iar cu așa ceva chiar că nu e de glumit!

Părerea mea e că nu lipsește, ci că s-a insistat prea mult și prea tare (mai ales în unele zone ale țării) pe acest stil polițienesc, pe eliminarea oricăror riscuri, pe prevenirea tuturor derapajelor posibile, pe controlul moralist al comunității. A fost astfel încurajat un sistem de relații caracterizat de suspiciune, autoprotecție maximă, neîncredere. „Naivii” care au încercat să procedeze altfel, au fost uneori aspru sancționați de sistem. Alteori sunt tolerați pentru că nu li se găsește (încă?) alt nod în papură.

Scriind, îmi vin în minte obiecții de tot felul care se ridică atât de mult încât fac aproape imposibilă discutarea în profunzime a oricărui subiect. Precizez, ca de nenumărate alte ori, că discutăm aici de oameni de bună credință, nu de cârcotași de meserie, de căutători ai golurilor din rețeaua cutumelor confesionale, de chibiții internetului, nici de libertini care-și caută pretexte pentru desfrâul necenzurat.

A doua coardă sensibilă atinsă e aceea a încrederii. Căci încrederea vine mintenaș după dragoste. Adică, socot că aceste probleme – cele ale averii pastorale – nu ar trebui, în mod normal, să fie publice, însă în interiorul comunităților, fără-ndoială ar trebui să existe transparență. Sunt o mulțime de factori ce pot fi invocați aici și care impun o atitudine deschisă. Nu intru în detalii.

Dar această deschidere ar trebui să se producă într-o atmosferă de solidaritate reciprocă, în care pastorul, știind problemele enoriașilor, să fie dispus (când și dacă e cazul) să lase de la sine, chiar dacă îl costă. Iar enoriașii, cunoscând situația pastorului, să fie dispuși la eforturi suplimentare pentru a-și susține conducătorul duhovnicesc. Atunci n-ar mai fi nevoie de declarații de avere.

Se pare însă că lipsește încrederea necesară și de o parte, și de alta pentru ca aceste lucruri să fie discutate fără ocolișuri. Se pare că sistemul de caste eclesiale menține o distanță suficientă încât să nu permită comunicarea onestă.

Din păcate, modele biblice nu prea există. Apostolii erau toți, din câte se pare, destul de săraci (vor fi fost poate și excepții); după Cincizecime, s-au vândut multe averi și s-au împărțit ca să aibă toți câte ceva. Pavel a lucrat cu mâinile sale ca să nu fie o povară pentru bisericile nou înființate. Există însă destule avertismente care vizează înavuțirea, iubirea de arginți. Noul Testament e plin de ele, însă la noi sunt repede expediate sub pretextul că nu banii ca atare sunt problema, ci iubirea de bani. Fără să se explice ce anume înseamnă această bagatelă a „iubirii de bani”.

Mergem însă și mai departe pe linia încrederii și putem constata că avem o problemă cu credibilitatea pastorului. Obișnuiți din moși-strămoși să tot protestăm și să contestăm, repede ne vine a crede că putem contesta pregătirea, competența, vocația chiar a pastorului. Din acest motiv, nu cred că rolul său e unul de invidiat. Dar nu criticăm averea, pentru că… asta se încadrează la judecată. Mai tare decât celelalte? Oare de ce, repet, tocmai asta?

De altă parte, se ridică problema criteriilor pe care a fost „selectat” pastorul respectiv și nu altul. Asta în contextul în care „fișa postului” pastoral seamănă adesea cu cea a unui manager (și din pricina acestei asemănări, iarăși!, se poate cere transparență finaciară pastorului). Și se poate merge mai departe către sistemul de selecție practicat de către școlile teologice reprezentative. Ajungem, iată, în foarte multe zone. Perspectiva se lărgește semnificativ. Și se complică serios.

Nu cred că pastorii ar trebui condamnați la sărăcie lucie. Puțini sunt cei care pot să-și asume o viață umilă în condițiile în care sunt căsătoriți, au copii și fel de fel de responsabilități. Dar insist în continuare că un pastor cu două-trei case și două mașini va avea mari dificultăți să înțeleagă în sens existențial problemele unor enoriași care lucrează 8 ore, pe salariul minin, deci nu sunt niște putori, sunt duși și la ore suplimentare, fără să fie plătiți în plus, și toate astea din cauză că ITM-ul e mituit să nu vină în control și oamenii nu prea au unde să meargă, pentru că opțiunile sunt extrem de limitate (și doar ei știu cum „au făcut rost” de acel loc de muncă amărât).

Unii se vor repezi să întrebe câți sunt din ăștia. Nu săriți. E de ajuns unul într-o biserică, din punctul meu de vedere. Fiindcă fiecare suflet are nevoie de înțelegere. E de ajuns că există câteva zeci de mii (sau poate chiar sute) în țara asta, fiindcă și ei sunt niște suflete – probabil pierdute, căci cine știe de când nu s-or mai fi dus nici pe la biserica lor oficială.

Empatia asta de sus în jos pe scara economică are limitele ei, iar de la un punct încolo – acuzați-mă de socialism și chiar de comunism – trebuie să capete o formă de ajutorare extrem de concretă. Băi, fraților, până și Becali a înțeles asta, iar el nu-i decât un afacerist, lovit de trufia țăranului ajuns „mare” la oraș.

Așadar, ca să fie limpede pentru cât mai multă lume, nu mă interesează averile pastorilor. Dar mă interesează că în zona asta, a bogăției, există o opacitate de un anume fel. Că avem de-a face cu un subiect cvasi-tabu, că se ridică un zid între enoriaș și pastor pe motive de bani. Că a început să se acrediteze ideea că neapărat cei săraci sunt și leneși. Că bogăția ar fi – exprimările sunt mai voalate – un semn al grației divine. Că averea ar fi o garanție a virtuții. Că sfaturile pentru viață cad de la o înălțime finaciară care nu știe (sau nu-și mai amintește) ce înseamnă puțin, drămuit, auster. Etc.


Responses

  1. Reblogged this on Pasarea Phoenix Remixed & co and commented:
    La fiecare 5 secunde curca emite un sunet de control la care puii ei trebuie să răspundă. Dacă nu răspund la 2 sluierături consecutive ei sunt cercetaţi de mama contrariată, iar dacă persistă, sunt omorîţi tot de ea, care consideră că au ceva bai. E un fel de pruncucidere. În cazul ăsta e o pasăre, dar în cazul bisericii ce e?

  2. Teo, cred ca abia acum incepi sa intelegi in ce te-ai bagat…😉 Ai sustinerea mea pentru ca sunt de aceeasi parere cu tine si pentru ca nu mi se pare normal ca vorbele si faptele oamenilor (mai ales ale celor care trebuie sa fie exemple personale) in general si ale formatorilor de opinie in special sa nu fie in concordanta… Era si timpul sa apara cineva care sa aiba curajul sa spuna cu voce tare ca este nevoie de o reforma…😉

    • Eu știam cam ce vreau să spun, dar nu anticipasem cum va fi înțeles.

      În ce mă privește, departe de mine spiritul reformator. Mă tem chiar de el. Nu de alta, dar istoria arată că, oricât ar fi de pur la origini, pe parcurs lucrurile degenerează în fel și chip. Nu vreau să fac asta.

      Ceea ce încerc, atunci când vorbesc despre zona mea religioasă, e să semnalez inconsecvențe care trebuiesc soluționate. Așa cumva am procedat și aici.

  3. […] sa credem ce ne spune Biblia, NICI UN OM NU ESTE FARA DE PACAT!… Dar, dupa cum afirma si Teo aici, este mai usor sa vezi paiul din ochiul altuia decat barna din propriul ochi… Din pacate, din […]

  4. Cred ca reactiile putine la numar la continuarea asta ar trebui sa-ti raspunda partial. Subiectul e prea sensibil pentru a putea fi luat fie si superficial de coarne.
    Cand pui in discutie fie si tangential modul in care cineva isi castiga Existenta, respectivul se va simti atacat direct si va concepe actiunea ca fiind prea periculoasa. Banii sunt printre altele insasi viata lui si ce e mai important a familiei lui. Ataca-i liderul si se va simti atacat prin falsa empatie el insusi. Asa pierzi din start orice sansa de a gasi parteneri interesati de subiectul in discutie. Laicul va apara confidentialitatea averilor liderului pentru ca astfel previne dezvelirea propriilor schelete de prin dulapuri.

    • Ești într-o dispoziție psihanalitică, Sam😉 Dar nu prea știu cum te-aș putea contrazice.

      E cert însă că abordările de acest tip nu prea au mare „succes de public”. Din păcate (pentru mine), n-am găsit drumul sigur către inima puțin isterică a publicului țintă, dar încep să am niște indicii🙂

  5. Diferenţele sunt mari între ceea ce ştiu şi ceea ce aflu. Dacă sunt puricaţi pastorii atât de mult chiar de enoriaşii lor, … habar n-am ce mai caută şi unii şi alţi să facă comuniune. După declaraţia de avere vor urma analizele medicale, poate şi ale familiei, poate şi ale rudelor.

    Răul există în lume şi nu poate fi eradicat. Fiecare poate şi are şansa unei lupte pentru o mântuire proprie.

    Chiar dvs spuneţi de asemănarea cu laicul. Şi ce folos că se publică averea persoanelor publice? Ce folos că sunt licitaţii electronice? Ce folos în sine că avem constituţie din moment ce nu are literă mare (C)?

    Lăsaţi-l pe Mamona să se autodevoreze. Mulţi se vor sminti!

    • Rămâne de văzut cum și când se va întâmpla asta…

      • (Criza aceasta financiară devorează deja mulţi mamonaţi. Mă refer la greii finanţelor. Şi dacă continuă va ajunge şi la un nivel accesibil nouă)

  6. Reblogged this on Trezire si Restaurare.

  7. Bogatia nu e rea in sine, sfantul Vasile cel Mare a fost un om foarte bogat, el a fost cel care a pus bazele asistentei sociale organizate, cred ca se stie asta, prea putin conteaza daca ai bani sau cati ai, principal e sa stii cum ii administrezi si pentru cine ii administrezi. Ceea ce imi da de gandit e fraza : ,,Unii se vor repezi sa intrebe cati sunt din astia”. Cand pui o asemenea intrebare, cand nu stii care sunt problemele comunitatii tale, merg mai departe, cand nu stii nici macar cum ii cheama pe membrii comunitatii tale,sa nu vorbim cum arata, e deja un lux, acolo deja nu mai e vorba de BISERICA LUI HRISTOS, e doar o simpla adunare in care fiecare se simte singur.Bisericile de oras, toate, fara exceptie, au aceasta problema! Si-atunci cum sa mai ai empatie cu cel ce n-are, cum sa-l intelegi, cum sa-l ajuti cand tu nici nu-l cunosti! Ar fi interesant sa scult o predica despre… oaia cea pierduta……. chiar ar fi interesant!

    • Nu o fi rea. Dar se pare că puțini rezistă, cum remarci și tu, la ispitele ei. Și adesea se leagă de ceea ce au ca și când ar fi meritat asta. Am auzit tot felul de explicații pentru bogăție și îmbogățire. Dar, culmea, veneau mereu de la oameni cu bani care aveau tot interesul să găsească o explicație teologică convenabilă. Sau, hai să nu fiu rău, explicațiile pe care le găseau le aduceau anumite beneficii. Poate că nu asta căutau neapărat, dar asta ieșea mereu din căciulă.🙂

  8. „un pastor cu două-trei case și două mașini va avea mari dificultăți să înțeleagă în sens existențial problemele unor enoriași care lucrează 8 ore, … deci nu sunt niște putori, sunt duși și la ore suplimentare, fără să fie plătiți în plus…”

    eventual mai zice de la amvon ceva de genul „doar cine vine la biserica duminica dimineata, dupamiaza si joi seara il iubeste pe Dumnezeu”, sau „ce inseamna sa alegi daca sa vii duminica dimineata sau seara la biserica?”

    cand ziua de munca inseamna 8 ore de lucru (cu pauza de pranz ajunge la 9 ore) minim, de luni pana vineri, si sambata nu mai stii cum sa faci ce e de facut pe langa casa, cand iti vezi familia doar dimineata si seara, sunt curios, ce ar vrea Dumnezeu sa facem? nici nu vorbim despre bani aici, ci despre felul de relationare al unor oameni care, daca au avut alta ocupatie inafara de cea de pastor, au practicat-o probabil in vremurile in care ziua de lucru de 8 ore insemna de fapt 7, ajungeai acasa pe la 3 dupamiaza, si poate aveai si vinerea zi scurta.

    • Mereu am încercat să pun în discuție și această realitate: a omului care muncește din greu pentru un minim. Și asta în contexte diverse. Dar se pare că nu prea „prinde” ideea și că mai degrabă există dispoziția de a sancționa „lăcomia” celui care aleargă din zori și până în seară.

      • este o initiativa laudabila, desi nu doar cei care au salariul minim muncesc mult. vreau sa zic: daca ai un post platit mai bine, inseamna ca esti lacom? crestinul este chemat sa lucreze mai putin, sau in posturi care cer putina calificare, dar ofera mai mult timp liber?

        am impresia ca stilul de a relationa cu enoriasii a ramas un pic in urma timpurilor. programul de lucru nu mai e cel de pe vremea comunismului, timpul liber s-a diminuat mai ales pentru cei ce lucreaza in mediul privat, si presiunile sunt mai mari. statul nu-ti mai da nimic (casa, ajutoare sociale consistente, privilegii) daca faci multi copii, si la intrebarea „unde ii voi creste” raspunsurile nu mai sunt atat de simple. da, ma incred in Dumnezeu, si El ma ajuta, insa se aplica vorba romaneasca: „Dumnezeu iti da, dar nu-ti baga in traista”. mai e si obligatia crestinului de a-si sluji stapanul (angajatorul) astfel incat sa faca cinste Domnului. adica sa muncesti ca pentru Dumnezeu. nu poti sa fii lenesul firmei pe motive religioase. adica poti, dar risti sa fii dat afara. nu cred ca sunt „lacom” daca incerc sa muncesc constiincios, si am munca de birou.

        in conditiile astea, cand deja ma simt vinovat ca nu am destul timp si pentru familie, si pentru studiu biblic (stau cu cartile necitite in casa), si pentru sport, si pentru … , si pentru …, numai sa fiu acuzat de la amvon ca nu sunt un bun crestin nu doresc.

  9. […] 2012 – Teofil Stanciu: Poliția de moravuri creștine nu are o secție financiară […]


Spune-ți părerea

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Categorii

Skepsis

Audiatur et altera pars

JURNAℓ SCOȚIAN

parohie virtuală

Valeriu Nicolae

This WordPress.com site is the cat’s pajamas

,,Cultura e finalitatea tuturor societăților" (Eugen Lovinescu)

Horvath Liviu Blog

„DACĂ NU CITEȘTI CĂRȚI BUNE, VEI CITI CĂRȚI PROASTE.DACĂ NU CONTINUI SĂ GÂNDEȘTI RAȚIONAL, VEI GÂNDI IRAȚIONAL. DACĂ RESPINGI SATISFACȚIILE ESTETICE, VEI CĂDEA ÎN SATISFACȚII SENZUALE.” C.S.LEWIS

Prolegomene

(pre)feţe la diverse

Revista Creștină

Revistă de formare și informare - scrisă din perspectivă creștină

Daniel Bulzan

Poate nu merita sa fie citit, dar merita sa fie spus.

Gânduri despre știință și credință

Ce semnificatie are pentru mine știința secolului XXI

Pasarea Phoenix Remixed & co

© Alexandru Nădăban

Daniel Lucescu

"Nu sunt PERFECT.."

doarlitere

împrăștiind literele printre litere construim cuvinte

Persona

Personal blog of Danut Manastireanu

Alonewithothers's Blog

Smile, without a reason why. Love, as if you were a child.

Ciprian Terinte

veritas vos liberabit

The Institute of Middle East Studies

To bring about positive transformation in thinking and practice between Christians and Muslims in the Middle East and beyond

Daniel's Think Tank

Daniel Manastireanu's Blog

According to Sam

What underlines how we say things cannot itself be said

Reflecții creștine

Andrei Pătrîncă

%d blogeri au apreciat asta: