Creștinul consumator (I)

Via: thetinylife.com

De câțiva ani încoace, prin mediile evanghelice mai receptive la „semnele vremurilor”, a făcut o adevărată carieră preocuparea pentru influențele exercitate de către spiritul consumerist asupra bisericii. Inițiativă e lăudabilă, consider, și se subordonează necesității de a separea cele sfinte de cele ale lumii.

Concluziile au însă, cel mai adesea, caracter localist sau sectar. Creștinul consumator ar fi, potrivit acestora, un ins care se prezintă la biserică și stă în bancă fără să participe la „viața bisericii”, deci un enoriaș apatic și (eventual) cârcotaș, un soi de parazit eclesial. E drept că principala îndeletnicire a unui consumator e… consumul. Însă, dacă tot e să conturăm un portret al creștinului consumator, el ar trebui să poată fi validat (măcar parțial) și în bisericile tradiționale. Altfel demonstrația e cam subțire și șchioapă, riscând să folosească altor scopuri decât adevărul.

M-aș încumeta să sugerez, fără prea mari pretenții, câteva direcții mai puțin exploatate. Nu îmi propun să contest concluziile altora (pastori sau lucrători bisericești), ci doar să lărgesc puțin cadrul discuției.

Consumerismul presupune standardizare, pentru că producția de masă nu poate fi concepută în absența unor modele reproduse în mii sau milioane de exemplare. Există însă aici două aspecte, unul ce ține de consum, iar celălalt de producție. Producătorul lucrează după șabloane, iar cumpărătorul devine și el dependent de ele, așteptările lui nu sunt decât niște opțiuni între mai multe modele stereotipe. Orice produs personalizat e mult mai scump, iar piesele unicat sunt o raritate. Prin urmare, sunt foarte greu accesibile.

Mutatis mutandis, în domeniul bisericesc, pastorii/preoții și enoriașii sunt în egală măsură participanți activi (și culpabili, dacă țineți neapărat să avem și niște vinovați) la standardizarea eclesială. Printre evanghelici, sunt foarte la modă cărțile nu știu căror pastori de succes care știu ei mai bine decât oricine cum stă treaba cu biserica. Aceste modele – firește că sunt mai multe, iar de tradus, mereu se găsește cine să traducă încă o rețetă de succes – câștigă repede adepți care încearcă să le implementeze în bisericile lor.

În toată puzderia de biserici protestante și neoprotestante (acolo unde există oarecare efervescență religioasă) cred că se pot identifica totuși doar vreo câteva modele în fiecare generație. Rupți de Tradiția universală, urmașii Reformei adoptă cele câteva rețete de succes ale epocii sau încearcă să resusciteze vreun model din trecutul recent. La nivel declarativ însă, obiectivul ultim e, cel mai adesea, asemănarea cu Biserica Primară, acest eldorado eclesial evanghelic.

Această predispoziție spre standardizare reglează și nivelul de așteptări din biserică. Aproape fiecare enoriaș neoprotestant are un model de pastor la care îi raportează pe toți ceilalți. Lucrurile se complică atunci când și pastorul are un model de enoriaș pe care încearcă să-l impună ca normă. Însă asta nu mai e o problemă ce ține strict de consumerism.

Societatea de consum e de neimaginat fără bani. Or bisericile au devenit și ele foarte pricepute în atragerea și administrarea fondurilor. Independent de apartenența confesională, toți creștinii sunt angrenați în proiecte ce presupun resurse financiare considerabile. Adesea e greu să faci distincție – din multe punctele de vedere – între un manager și un pastor/preot „descurcăreț”. Asta și pentru că fișele posturilor pentru manageri și clerici au devenit surprinzător de asemănătoare.

Din păcate, și oamenii bisericii cad adesea în ispita de a cumpăra cu bani exact ceea ce cumpără un consumator profan: prestigiu și confort. Catedralele mântuirii sau bisericile sătești sunt uneori percepute ca mărci identitare dătătoare de prestanță. Iar confortul lor interior îl întrece binișor pe cel din casele majorității enoriașilor. Însă acest confort (în unele situații poate fi numit fără ezitări huzur) trebuie întreținut, consumând procente însemnate din bugetele anuale.

Există și o credință nemărturisită, dar vie, printre creștini că banul e cel care face posibilă buna funcționare a tuturor activităților desfășurate de către biserică. Că, fără bani, misionarismul ar fi imposibil, întrajutorarea socială ar dispărea, creștinismul însuși ar fi în primejdie… Noroc că ne salvează Mamona. N-o comentez, dar ideea cred că e mai răspândită decât poate părea la prima vedere. Și e populară nu doar printre avocații evangheliei prosperității.

Cine dă banul așteaptă să capete un serviciu de un anumit nivel. Așa e în societatea de consum, așa e și în biserică. Creștinii confesiunilor tradiționale deja au un întreg sistem de servicii religioase livrate la un standard cunoscut. Mănăstirile surclasează orice concurență în această privință. Există acatiste, există cititori în evanghelie etc.

În bisericile evanghelice, enoriașii pretind, de regulă, eficiență în schimbul banilor. Dacă sponsorizează un proiect misionar, vor convertiți, dacă plătesc un pastor, vor să vadă rezultate (creșterea numerică a comunității, o clădire nouă, niște formații instrumentale noi, niște grupuri de tineri bine organizate). Nu că astea ar fi rele în sine, însă nu e tocmai just ca „serviciile spirituale” să fie evaluate strict după criterii de performanță. Activitățile mai discrete, nespectaculoase sunt perdante, pentru că ele nu pot fi scoase în față și puse în cv ca realizări însemnate.

Vezi continuarea aici.

Anunțuri

4 gânduri despre “Creștinul consumator (I)

Spune-ți părerea

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s