Postat de: Teofil Stanciu | 25/08/2016

Cine și ce mai pierde în creștinismul occidental?

Creștini arși pe rug în Madagascar (sursa)

Creștini arși pe rug în Madagascar (sursa)

Timp de mai bine de un mileniu și jumătate, creștinismul câștigător a făcut furori. A sedus imperii și împărați. A durat civilizații. A creat cultură. A stârnit pasiuni și repulsie. A urcat și a coborât regi și dregători. A îmbibat fibra intimă a multor națiuni. A creat Occidentul. A împânzit tot globul. A înglobat culturi și civilizații și le-a dat un nou sens. A fost un ferment extrem de activ și de fertil. A fost folosit ca armă, ca justificare, ca pretext. Are dreptate scenaristul filmului Book of Eli. Pe mulți i-a fascinat puterea Cărții Sfinte de a subjuga oameni și popoare.

Dar înainte de toate astea, era o vreme când creștinismul era cu totul nepopular. Nu era deloc la modă să fii creștin. Nu aveai nimic de câștigat. Era riscant. Era o mișcare imprudentă, din punct de vedere al existenței pământești. În primele trei secole de creștinism, era mai indicat să nu se știe că ai fi creștin. Chiar dacă nu erau persecuții atât de vaste și frecvente pe cât suntem uneori tentați să credem când privim în urmă, erau suficiente cât să poți cădea victimă dacă te aflai la locul nepotrivit în momentul nepotrivit. Și erau destule dezavantaje sociale asociate cu această religie chiar mai bizară decât iudaismul monoteist.

Acea perioadă e privită mereu cu admirație, cu nostalgie și cu mare atenție de către creștinii evanghelici, în special. Care spun că-și iau ca exemplu Biserica de atunci, evident, mai ales din prima parte a acestei perioade. Fiindcă instituționalizarea (chiar și rudimentară, cât va fi fost ea) provoacă oarecare alergii. Dar nu numai ei au trăit nostalgia acelei perioade când creștinismul era, în general, perdant, din punct de vedere al statutului și al beneficiilor. Această nostalgie s-a perpetuat și a mai apărut din loc în loc, din când în când: pe la Francisc d’Assisi, pe la Maica Tereza, pe la diverși călugări dispuși să renunțe oricând la tot, pe la misionari care au sacrificat orice ca să meargă până la capătul pământului etc.

Acum însă creștinismul e una dintre variantele pe care le au oamenii pentru o viață bună, prosperă înfloritoare. E o modalitate de petrecere a timpului liber în mod benefic și antrenant. E o opțiune încă la modă și care conferă un statut aparte. E un club select, pentru niște privilegiați care au asigurat viitorul post-mortem (și se mândresc uneori cu asta). Dar, în general, se pierde destul de puțin în Occident dacă ești creștin. Dacă se pierde ceva…

Unii se vor grăbi să arate cu degetul către cei care predică „evanghelia prosperității”. Dar adesea marii critici ai acestei învățături nu se sfiesc să folosească Sfânta Carte ca să manipuleze mulțimi în lupta lor pentru a câștiga putere ori ca să și-o păstreze. Sau se vor ridica sprâncene încruntate către cei care transformă totul într-un fel de entertainment spiritual ieftin. Că numai ei sunt cei care vor să fie relevanți. Restul se mulțumesc să fie selecți, puri, neamestecați și anacronici – la fel de autiști, dar mai contează?

E drept că la bază, la nivelul enoriașului de rând, nu întotdeauna se simte beneficiul creștinismului. Beneficiul lumesc, adică. Dar, cu cât se urcă pe scara socială sau spre ierarhii (toate confesiunile și grupusculele au ierarhii, chiar dacă informale), beneficiile deja apar mult mai clar. Oricum, sacrificii semnificative, vocații costisitoare, căutători de adevăr, imitatori ai iubirii (și statutului economic) al lui Cristos sau al apostolilor greu ai putea găsi.

Se prea poate (și bine ar fi!) ca nu chiar așa să arate, mai atent și mai meticulos analizat, creștinismul, dar aceasta pare a fi percepția exterioară. Creștinismul pare să cânte în același cor al privilegiaților cu toate celelalte instituții occidentale și creștinii par mereu interesați să aibă ceva de câștigat din ceea ce fac: niște vizibilitate, niște popularitate, niște drepturi, niște beneficii bănești, niște relații mai de soi, un statut academic, o pâine mai ușoară și orice altceva se poate câștiga.

Șicanele care vin acum din parte diverselor guverne nu au încă de-a face cu faptul de a fi creștin, ci mai ales cu faptul de a adopta o anumită conduită morală. Sau de a protesta împotriva unor fapte imorale. Dar nu se sancționează încă, decât poate accidental, credința, adeziunea, apartenența la creștinism.

E foarte greu să găsești prin bisericile evanghelice, de pildă, pe cineva care, după ce s-a încreștinat, să fi plătit scump pentru noua lui credință. Iar dacă mai găsești totuși indivizi izolați, ei par fie excepții, fie niște cazuri ciudate, inexplicabile. Conflictele cu familia nu sunt – deși uneori ar putea fi – un preț al credinței, ci de multe ori un preț al lipsei de igienă relațională sau rezultat al stângăciei în comunicare. Însă lumea în general câștigă.

Există un acord tacit că trebuie să câștigăm. Nu ne compromitem, dar scoatem un mic beneficiu din orice facem. Un dram de reclamă, un selfie grăitor, respectul celorlalți, influență politică, aprecierile comunității, sprijin în guvern, o relație bine poziționată, acces facil în sferele puterii etc. Avem o școală de promovat, o clădire de întreținut, o familie de hrănit, o pensie de pregătit… Cine-ar putea să ne condamne?

Nu spun că bisericile creștine ar trebui să renunțe la prezența lor publică sau la drepturile obținute în societăți pe care le-au infuzat cu valori creștine. Spun doar că nu prea se vede „costul uceniciei”, prețul asumării unei credințe creștine. A pretinde că, de pildă, conduita morală într-o societate coruptă e unul dintre costurile adeziunii la creștinism nu e adevărat. Orice om moral, indiferent de convingere, pățește la fel. Ăsta e prețul moralei, nu, în mod direct, al credinței.

Nu pot să nu remarc că marea expansiune organică, naturală a creștinismului din primele trei secole s-a produs exact în condițiile în care era extrem de puțin de câștigat de pe urma încreștinării și colosal de pierdut: reputație, statut, bani, relații și uneori chiar viața. De asemenea, figurile publice și liderii Bisericii de atunci erau ținte vizibile, nu personaje care făceau bani din cărți bestseller sau indivizi la care ajungi cu programare. Nu erau teleevangheliști fercheși și cu avion la scară, nici mari sforari care confundă dreapta credință cu prezența lor într-o funcție și au impresia că de ei depinde soarta creștinismului. Cel mai rău e când unii își schimbă teologia odată cu sponsorul…

Altfel spus, într-o societate în care toată lumea fuge după câștiguri de tot felul, obținându-le prin diverse mijloace, prin ce se deosebește creștinismul? Doar prin mijloacele pe care le folosește? Care, uneori, după cum o arată faptele, sunt totuși discutabile? Dacă scoatem din ecuație dimensiunea transcendentă (care, oricum, e contestată, nu se vede, nu se poate dovedi – încă n-a reușit nimeni să dovedească existența lui Dumnezeu, ci doar probabilitatea existenței lui), atunci care sunt mizele creștinismului, cum se arată ca o religie altfel, asemănătoare cu ceea ce anunța Cristos: o religie cu totul diferită de „lume”?

Importanța faptului de a avea de pierdut se arată chiar și la o privire superficială: cine alege un lucru din care pierde nu prea poate fi suspectat de interese. Iar când se vede – cum se vedea în primele secole – cu ochiul liber că creștinismul chiar costă, probabil că e mai simplu să atragă atenția prin deosebirea lui de restul lumii chitite după beneficii. Ne face creștinismul mai săraci, mai marginalizați, mai apăsați de problemele lumii, mai dispuși să renunțăm în favoarea altora, mai atenți la lucrurile care contează (care-s alea?) pe lume? Ne scoate cumva din logica profitului, din cea a interesului, din cea a influenței, a puterii, a fricii, a iubirii de sine, a lăcomiei?

Când zice cineva „creștin”, la ce se gândește în primul rând? La cine? Mă gândesc la un om obișnuit, nici prea bisericos, nici ateu militant. Sau cine sunt eroii generației actuale de creștini occidentali? Eroi în viață. Cine le sunt… fanii? Cât câștigă sau pierd financiar acești eroi din ideile creștine pe care le susțin? O întrebare mercantilă și bicisnică, la fel ca vremurile. Dar pe care de ce să n-o punem? De ce ne-am feri de ea?

Nu e vorba de stângism aici. E vorba de acel model pe care-l tot auzim invocat periodic. De acea vreme când creștinismul era minoritar, nesemnificativ demografic. De epoca în care fișa postului pentru „funcțiile” îndeplinite în comunitățile creștine nu se făceau după nomenclatorul de meserii al vremii. De creștinismul care trăia mai mult prin oameni decât prin funcții. Un creștinism în care oamenii nu erau interesați să se doteze cu arme ca să reziste, ci se pregăteau să moară ca să triumfe. Un creștinism care privea realitatea în față, nu se chinuia s-o cosmetizeze sau să fugă de ea.

Ar fi cu totul greșit, desigur, să idealizăm acea perioadă. Și pe atunci erau lași, prefăcuți, oportuniști. Fără-ndoială! Dar ar fi cel puțin la fel de greșit să ignorăm diferența care ne separă.

Notă: În alte părți ale lumii, creștinismul chiar se plătește scump. În Occidentul creștin însă, pare a fi o modă a văitatului după privilegii pierdute, dar tot nu par să iasă în față oamenii care pierd, sacrifică, riscă. Deocamdată câștigăm încă bine cu toții. Chiar și (era să zic: mai ales) pe seama tragediilor trăite de alții. Dacă nu altceva, un pic de vizibilitate pe FB și niște like-uri…


Responses

  1. Costul uceniciei se vede la fiecare individual, deși este adevărat că la marea majoritate nu se vede. Există însă creștini români ortodocși, catolici și evnaghelici – puțini, este adevărat – care sunt misionari în popoare păgâne unde sunt în primejdie de moarte, precum Siria, Irak, Libia, Egipt, India, Pakistan ș.a. Mai sunt creștini care exclusiv pe cheltuiala lor fac misiune sau donează regulat pentru școli creștine din popoare păgâne sau sărace, sau pentru alte scopuri nobile, deși au salarii modeste. Sunt unii care fac voluntariat tot pentru misiune. Cei mai mulți nu fac nimic, doar vin la club – adică la biserică – dar există și excepții.

    • Am în vedere mesajul general și miza faptului de a fi creștin în Occident. Evident că sunt excepții, dar ca impresie generală nu văd un curent de opinie/manifestare care să pună accent pe sacrificii concrete, imediate, ci doar așa mai generale, mai teoretice și (clar!) individuale (ca nu cumva să poată fi măsurate😉 ).

      • Dar de ce în Occident? Nici la noi nu văd prea mare sacrificiu personal.

        • la noi tot a fost ceva pana in 1990. si inca mai sunt unii care-i injura pe pocaiti, sau ii numesc satanisti.

  2. […] Cine și ce mai pierde în creștinismul occidental? […]


Spune-ți părerea

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Categorii

Skepsis

Audiatur et altera pars

JURNAℓ SCOȚIAN

parohie virtuală

Valeriu Nicolae

This WordPress.com site is the cat’s pajamas

,,Cultura e finalitatea tuturor societăților" (Eugen Lovinescu)

Horvath Liviu Blog

„DACĂ NU CITEȘTI CĂRȚI BUNE, VEI CITI CĂRȚI PROASTE.DACĂ NU CONTINUI SĂ GÂNDEȘTI RAȚIONAL, VEI GÂNDI IRAȚIONAL. DACĂ RESPINGI SATISFACȚIILE ESTETICE, VEI CĂDEA ÎN SATISFACȚII SENZUALE.” C.S.LEWIS

Prolegomene

(pre)feţe la diverse

Revista Creștină

Revistă de formare și informare - scrisă din perspectivă creștină

Daniel Bulzan

Poate nu merita sa fie citit, dar merita sa fie spus.

Gânduri despre știință și credință

Ce semnificatie are pentru mine știința secolului XXI

Pasarea Phoenix Remixed & co

© Alexandru Nădăban

Daniel Lucescu

"Nu sunt PERFECT.."

doarlitere

împrăștiind literele printre litere construim cuvinte

Persona

Personal blog of Danut Manastireanu

Alonewithothers's Blog

Smile, without a reason why. Love, as if you were a child.

Ciprian Terinte

veritas vos liberabit

The Institute of Middle East Studies

To bring about positive transformation in thinking and practice between Christians and Muslims in the Middle East and beyond

Daniel's Think Tank

Daniel Manastireanu's Blog

According to Sam

What underlines how we say things cannot itself be said

Reflecții creștine

Andrei Pătrîncă

%d blogeri au apreciat asta: