Avertizare: Textul de față dezvăluie deznodământul poveștii.
Nu știu cum se face, dar poveștile sancționează destul de drastic dorința pătimașă de îmbogățire, bogăția lipsită de generozitate, năpăstuirea celui sărac și disprețul față de muncile așa-numite „de jos”. Asta ca să enumăr numai câteva.
Nici Inimă de piatră, basmul lui Wilhelm Hauff, nu face excepție. Povestea – frumoasă și foarte reușit tradusă[*] – îl are drept personaj principal pe Peter Munk, băiatul orfan al unui cărbunar din munții Pădurea Neagră. Neavând de ales, Peter devine și el cărbunar, însă visează mereu să scape de această meserie și să ajungă precum cei pe care-i invidiază în taină: Ezechiel Zdrahonul, Schlurker Lunganul, Wilme cel Frumos.
Cum-necum, reușește să își îndeplinească dorința – vă las să citiți și să aflați prin ce mijloace – și devine extrem de bogat. Însă toate au un preț pe lumea asta. Iar prețul pentru bogăția și faima lui Peter Munk e propria inimă.
În momentul în care inima lui capabilă să simtă milă, dragoste, tristețe și toată gama de emoții umane este înlocuită cu una de piatră, rece și nesimțitoare, Peter devine preocupat exclusiv de bogăție, de distracții, de renume și de propria persoană. Până și căsătorie devine o chestiune de amuzament, de „hai s-o facem și pe asta, poate se schimbă ceva”.
E foarte interesantă observația lui Hauff cum că adevărata prosperitate a lui Peter vine după ce personajul se apucă de cămătărie. În noua lui postură, se remarcă tocmai prin insensibilitatea totală față de datornici (inima nu-l mai deranjează cu simțăminte precum compasiunea, îngăduința, mila), de la care stoarce și ultima centimă a datoriei și dobânzii.
În această afacere este sprijinit de portărelul regiunii – echivalentul executorului bancar sau judecătoresc. Acesta se distinge însă prin aceeași „calitate”: are inimă de piatră.
N-am putut să nu mă gândesc instantaneu la societățile bancare contemporane. Care se caracterizează tocmai prin această răceală instituțională, prin lipsa de „inimă” în raport cu clienții. Și atunci când dau bani, dar mai ales atunci când îi iau.
Am auzit bătrâni care îi îndeamnă pe cei tineri ajunși la mâna băncii să meargă și să-și explice situația disperată, că sigur se vor îndupleca cei de la bancă și vor găsi o soluție mai blândă, un compromis omenos. Acești bătrâni încă mai au impresia că oamenii sunt mai presus decât instituțiile. Mai bine să nu le spunem cât de mult se înșală.
Veți zice că e normal ca instituțiile să n-aibă inimă. Și cine ar putea susține contrariul? Dar chiar și în cadrul băncilor trebuie respectate anumite principii morale. Or criza a fost generată – și asta li s-a reproșat mereu bancherilor și guvernelor care au sărit în apărarea băncilor – tocmai de lipsa de moralitate, de omenie a celor care stabilesc regulile sitemului bancar.
Se pare că pentru a trece de un anumit prag al bogăției, musai abrogată umanitatea din sistem. Fibra morală trebuie anesteziată, până la atrofiere, dacă se poate. Numai așa profitul poate fi urmărit fără opreliști, fără scrupule.
De altfel, cam tot ceea ce Peter Munk devine capabil să facă abia după ce își vinde inima de carne și primește, în schimb, una de piatră reprezintă idealurile de viață promovate de societatea contemporană: viața de belșug, distracții fără limită, acțiuni fără urmări, egoism în stare pură.
Totuși, și acestea au un preț în poveste: Peter, beneficiarul lor, este incapabil să se bucure de ele. Diversitatea opțiunilor și divertismentul nu-l satisfac. Nimic din ce adaugă la viața lui nu îi conferă cu adevărat vreo bucurie autentică. Viața lui e o continuă plicitiseală, umplută însă cu foarte multe forme de divertisment (deși ar fi mai corect, poate, să le numim diversiuni).
În poveste, există şi o soluţie la problema asta. În realitate însă… rămâne să aflăm.
[*] Wilhelm Hauf, Inimă de piatră, traducere de Constantin Drăgan, ilustrații de V. Necitailo, București, Litera Internațional, 2009.
Cu drezina 