Postat de: Teofil Stanciu | 07/12/2010

Să nu mai meargă tati…

 

La cei doi ani și jumătate ai săi, așa își exprima copilul unui prieten frustrarea de a nu-și vedea tatăl decât seara târziu: „să nu mai meargă tati în N…”. „Tati” are o slujbă destul de solicitantă. Niciodată nu ajunge acasă înainte de ora 18.00. Însă, preț de o săptămână, fusese nevoit să suplinească absența unui coleg din altă zonă a orașului și se întorcea acasă numai pe la 21.00. Cel mic a observat imediat schimbarea și a diagnosticat-o cu toată naivitatea și gravitatea specifice vârstei.

Punem pariu că s-ar putea obișnui cu asta? Și încă fără prea multe probleme. În câteva luni sau cel mult câțiva ani, ar fi „dresat” și pregătit să accepte orice fel de absență, oricât de îndelungată. Știu însă că tatăl lui nu-și dorește deloc să permanentizeze această stare a lucrurilor.

De altă parte, viața e grea. Ne strâng cu ușa ratele, ne trebuie mâncare, vin facturile. Prea puține dintre lucrurile pe care le avem sunt un lux la care să ne permitem să renunțăm. Cele mai multe țin de subzistența noastră de orășeni care luptă pentru supraviețuire. Schimbări mari nu putem face, n-avem timp, fiindcă o lună fără serviciu, de pildă, poate aduce falimentul financiar al familiei.

Totuși, e ceva în neregulă cu orarele noastre. E anormal să trăim numai pentru a munci, iar casa/familia să funcționeze doar ca dormitor. Nu vorbim aici de cei dependenți de muncă (asta e o alegere voluntară sau compulsivă), nici – în partea cealaltă – de niște puturoși care vor posmagi gata înmuiați, ci de oameni care ar dori să poată petrece mai mult timp cu familia, cu prietenii sau cu gândurile lor, însă nu le permite… sistemul. Unii, într-adevăr, de nevoie și-au luat încă o slujbă. Nu ca să huzurească, ci ca să răzbească oarecum.

Repet, nu discut aici cazul celor care caută cu tot dinadinsul modalități de a fugi de acasă (sau de ei înșiși), nici al celor care au de toate, dar nu se mai satură. Aceste forme deviante reprezintă domeniul de investigație al specialiștilor. Pe mine mă preocupă oamenii cât de cât normali, însă înrobiți de condiționări multiple și inevitabile.

Mărturisesc că sunt surprins să nu aud voci creștine ridicându-se sonor împotriva acestei forme de… abuz. Așa m-aș fi așteptat. Cu atât mai mult cu cât în Occident era mai vizibilă de multă vreme deviația asta. Ba din contră, am auzit mult mai frecvent îndemnuri la conștiinciozitate, la hărnicie și… cam atât. Vor fi fiind bune și aceste îndemnuri, nu contest, însă problema pe care încerc să o adulmec eu ar trebui rezolvată – cred – înainte să discutăm despre lucrul temeinic și responsabil făcut.

Și totuși, unii reprezentanți ai biserici sesizează, din când în când, problema. Iar atunci se apucă cu osârdie să… îi învinovățească pe niște oameni care, și așa, nu știu pe unde să mai scoată cămașa. Iată una din consecințele faptului că, îndeobște, mai-marii eclesiei trăiesc simțitor mai bine și mai ușor decât enoriașii lor. În loc să vină cu eventuale soluții sau măcar să contureze problema cât mai clar, de multe ori se apucă să-și bălăcărească ascultătorii că sunt prea ahtiați după bani, că nu se mai satură de muncă etc. Normal că aceștia din urmă încep să se uite pe pereți de la o vreme, știind prea bine că dacă n-ar munci cât muncesc și așa cum muncesc, pâinea de a doua zi ar fi nesigură, iar viitorul (și chiar prezentul) copiilor serios periclitat. Nu-i poți obliga pe toți să trăiască „prin credință” și să rămână la mila cui se va îndura. Unii sunt mai puțin credincioși, iar atunci trebuie să facă ce au înțeles că e datoria lor: să muncească pentru a-și întreține familia.

Absența părinților din preajma copiilor n-are cum să fie benefică pe terment lung. (Norocoși – și rari! – părinții care își pot permite să nu lucreze amândoi.) Copiii sunt încredințați tot mai mult timp și de la vârste tot mai fragede sistemelor publice sau private de așa-zis învățământ. Iar legea învățământului preconizează să înregimenteze pruncii aproape din pântecele matern. Însă aceste forme de școlarizare timpurie nu pot suplini deficitul de afecțiune și de prezență parentală efectivă. Priviți din nou spre Occident și spre generațiile MTV, X, Emo…

Mai recent se adaugă și ideea – cu totul nefericită, dar justificată pecunuiar (exclusiv!) – de a scurta concediul maternal, că doar se pierde timp prețios (1 an!) când mama ar putea să mai producă vreo câteva mii de perechi de chiloți (de bumbac 100%) sau de borcane cu castraveți acri, ori câteva zeci de credite… și ce câștigată ar ieși România din treaba asta.

Veți zice unii, poate, că mereu s-a muncit, încă de la Adam încoace. E adevărat, însă multe secole – chiar milenii întregi –copilul era martor (activ sau pasiv) la muncile părintelui. Agricultura sau vânătoarea erau activități care se desfășurau, măcar în parte, sub ochii lui. În prezent, părintele se face nevăzut în altă lume și revine în universul familial ostenit și fără chef de viață. Casa parc-ar fi un hotel unde adastă peste noapte. Unde mai pui că toată energia, creativitatea, aproape toată ființa omului contemporan este absorbită programatic de firma la care lucrează și de activități conexe acesteia.

„Societatea de consum” însă nici nu dorește altceva. Dimpotrivă, am auzit despre multe companii (de obicei multinaționale) care practică un „sport” sinistru: socializarea. Altfel spus, angajații sunt încurajați să petreacă în compania colegilor și orele de după program. Se organizează weekend-uri comune și tot felul de activități care, deși sunt facultative (la nivel declarativ), devin necesare pentru păstrarea locului de muncă. Cine le refuză este privit cu suspiciune, fiindcă nu își dovedește fidelitatea față de companie, spiritul de echipă etc…

Citeam cu câteva luni în urmă niște declarații (le găsiți aici) ale câtorva individe care lucrează în multinaționale. Desigur că eu sunt de „modă veche” – păcat capital în contemporaneitatea noastră progresistă și inteligentă foc –, dar vă rog să-mi spuneți unde apare cuvântul „familie” în aceste mărturisiri. Tare sunt curios ce vor zice domnișoarele respective când vor ajunge pe la 45 (probabil tot… domnișoare, iar asta nu fiindcă ar avea vreo vocație ascetică sau a burlăciei)… să vedem atunci dacă le mai ține optimismul și dacă se vor declara la fel de mulțumite de situația dumnealor. Deocamdată, mie nu-mi par decât… puternic îndoctrinate. E posibil să nici nu dorească să gândească altfel de teamă că ar putea fi socotite… retrograde.

Revin la problema copilașului supărat că tata nu ajunge mai repede acasă. Dacă e suficient să ai 2 ani ca să observi această anomalie, oare ce ne-o fi împiedicând pe noi, cei ce ne situăm la distanțe calculabile în progresie geometrică de această vârstă să vedem și să ne îngrijorăm?

Îi rog pe eventualii mei cititori cu simpatii (neo)marxiste să nu care cumva să confiște aceste rânduri pentru uzul dumnealor. Departe de mine gândul de a înfiera sistemul capitalist de pe poziții socialiste. Oriunde a triumfat comunismul sau socialismul a impus un regim similar, ba uneori chiar mai crunt. Iar asta în ciuda declarațiilor de fațadă și a promisiunilor fantasmagorice.

Fiind aproape de finalul acestui text, v-ați aștepta poate să sugerez vreo soluție. Ei bine, n-am. Mă mulțumesc (iar) să ridic o problemă – sau ceea ce îmi pare mie a fi o problemă. Am văzut mame putincioase care cred că știu cum să rezolve problema asta: constituind organizații de părinți care urlă foarte tare la dascăli. Uneori mă întreb dacă nu cumva e o refulare a neputinței de a-și educa ele însele copiii cum se cuvine sau a vinovăției de a nu fi fost prea mult prin preajma copiilor (datorită faptului că, femei emancipate fiind, i-au abandonat în grija bonelor sau bunicilor care au făcut… ce au știut).

Alți părinți sunt dispuși să dea „oricât”, numai să aibă odrasla ceea ce (i se pare că) i se cuvine. De această „generozitate” profită și cei ce produc jucării, cărți pentru copii și evenimente de profil, umflând în mod aberant prețurile. Mecanismul e simplu: copilul vede, vrea, urlă, iar părintele fie se rușinează, fie cedează la șantaj, fie vrea să se „revanșeze” pentru toate zilele de absență și îi cumpără obiectul râvnit. De fiecare dată. Toate acestea se ascund însă sub descrieri emoționante: iubire părintească, grijă părintească, dragoste maternă etc. După același calapod, ulterior părintele ajunge să-i cumpere examenele, iar mai târziu un loc de muncă.

Există așadar un soi de complicitate uneori între sistem și părinte. Poate că e involuntară, fiindcă mentalitatea epocii actuale este, cel mai adesea, produsul unor cauze mai vechi. Mamele care se simt amputate în personalitatea lor dacă stau lângă copil 2 ani nu sunt necesarmente vinovate de această concepție, ci pot fi tributare acestor ultime decenii de „evoluție a mentalităților”.

Sistemul, prin liderii lui de opinie, a încetățenit ideea că munca multă e necesară pentru a avea bani mulți. Care bani, în loc să fi rămas mijloc, cum au fost inițial, au devenit scop în sine. Iar dacă nu sunt scop în sine, sunt un mijloc de care nu te poți sub nicio formă dispensa, ci ești dependent de el.

Normal că sunt mulți manageri de firme care profită masiv de situația creată. Pe de o parte se străduiesc să-și burdușească buzunarele cât mai mult posibil. Pe de alta, își țin angajații la un nivel al salarizării minimal, ca să-i facă conștienți de precaritatea condiției lor și să nu ridice pretenții. Un om cu credite la bancă, cu o familie de întreținut, e dispus să lucreze chiar și peste program ca să nu-și pericliteze slujba. Clar că nu mai are timp să vadă dacă nu cumva există și contexte mai favorabile. Așa că rămâne sclav modern al acestei rețele sofisicate create parcă anume pentru a distruge personalitatea, pentru a izola individul și pentru a-l transforma într-un „consumator” docil și dependent.

Cercul e rău vicios, căci, oricât s-ar scălda un copil în apele înghețate ale indiferenței parentale, odată ajuns el însuși părinte va fi strivit de aceleași responsabilități și va fi nevoit să reia ciclul pe care îl ura atât de tare atunci când îi era victimă neputincioasă.


Responses

  1. da’ stiu ca ai ridicat sus problema. si noi cum o sa o mai sarim? acuma, poate merita amintita optiunea homeschoolingului cu paradisul promis: macar un parinte munceste, iar celalalt sta acasa si scoleaza pruncii conform unei programe rezonabile. Asta in alte tari, nu la noi in RO, desigur. Problema e ca posibil tot tata va munci, deci tot el va lipsi. Si pruncul de 2 ani tot va remarca.
    E atat de adevarat ca la tara pruncii macar nu mergeau la scoala dar lucrau pamantul cu parintii. Si eu i-as lua pe ai mici cu mine la lucru, daca as stii ca n-as fi privit chioras. Ar fi mai greu cu somnul de amiaza al piticilor🙂.
    O alta optiune pe care am auzit-o e ca tatal sa fie intr-o companie d-asta piramidala, de preferat cat mai sus, si atunci ii vine venit pasiv din ce vand aia de sub el, deci teoretic ar putea sta si el mai mult cu odrasla.
    Dar daca nu suntem intr-o companie d-asta, si nici nu vrem?
    Se pare ca va trebui sa ne batem cu guvernul, UE, si FMI (si nu neaparat pe cale legala) pentru a ne castiga dreptul de a ne implica in propriile familii.
    Cea mai funny chestie de auzit, asa din cand in cand, e la cununiile civile – cand citeste primarul din Codul familiei: „Statul roman sustine si protejeaza familia”. Si marmota…

    • Pentru România, homeschooling-ul mi se pare deocamdată fără orizont. Ce faci cu materiile serioase de liceu (mate, fizică, chimie, biologie)? Asta în cazul în care n-ai excelat la toate pe vremea când le studiai… Pe lângă asta, manualele pe care le-am văzut eu pentru homeschool sunt mai degrabă propagandă religioasă, decât știință. Înțeleg că oamenii sunt creaționiști, dar chiar și atunci trebuie să fie onești și să spună că sunt și alte concepții concurente. Oricum, chiar și intelligent design, care e ceva mai elaborat decât concepțiile morrisiste, se pare că are serioase probleme, din câte am înțeles, pentru că a fost abandonat de chiar susținătorii lui (asta la nivel instituțional, nu neapărat ca teorie).

      După cum spuneam, problema mi se pare serioasă și aproape imposibil de rezolvat. Însă, dacă e reală, va trebui măcar să ținem cont că există și să ameliorăm cum putem situația.

  2. E clasicul dans pe frânghie ce se numește viață.
    Depande de conjunctura economică (vezi criza acum sau foametea de după război), politică (vezi comunism acu 20 de ani sau evacuare acu 60-65 de ani), religioasă (vezi etica muncii protestantă sau pragmatismul ortodox), socială (vezi peer-pressure în toate timpurile).
    Soluția nu poate fi decât individuală și nu poate ignora moștenirile de tot soiul.
    Dar dacă dragoste nu e…

    • sam,

      Nu sunt de acord că e doar atâta: viața. Cred că această viață nu ne-o mai putem face după cum ne-am dori. Și mai cred că în vremurile mai de demult era mai simplu să trăiești după cum te tăia capul. Acum nu poți ignora sistemul de asigurări sociale și de sănătate, necesitatea unei școli cât mai bune pentru copii. Când vorbesc de „vremuri de demult”, nu mă refer la secolul nostru, ci mai degrabă la cele anterioare. Normal că și atunci era viața grea, dar parcă disperarea era mai mică…

  3. Solutia nu este atat de imposibila. In Olanda, de exemplu, este foarte acceptata ideea de a lucra part-time, mai ales pt parinti. e atat de des intalnit faptul ca tata sau/si mama lucreaza doar 4 zile pe saptamana in loc de 5, incat au aparut si denumirile de ziua tatei si ziua mamei, insemnand ziua in care are liber unul dintre parinti si sta cu copii. SI in Romania cu timpul cred ca va deveni mai acceptata ideea asta de catre angajatori…. de fapt solutia asta ar fi: sa promovam conceptul de munca part-time ca fiind acceptabila din punct de vedere social la orice varsta, nu doar pt studenti…

    • @adina

      Mă bucur să aflu că undeva există oleacă de normalitate. În țara noastră cum se află acum, toată lumea ar urla că vrem „un stat asistențial”. Huo!!

  4. Daca n-ar mai face nimeni copii, nu ar mai avea parintii problema absentei, s-ar stabiliza populatia, ar creste speranta de viata etc. Am avea doar de castigat🙂

    • Dacă se aplica în urmă cu o generație teoria ta, tu n-ai mai avea nimic de comentat. Nu că n-ai vrea, dar n-ai fi!😉

      Serios vorbind, dacă s-ar întâmpla ce zici tu, n-ar crește speranța de viață, fiindcă ar dispărea pensiile și oamenii ar fi nevoiți să lucreze până ce ar pica morți în fabrică, bancă etc. Ca să nu mai zic nimic de efectul psihologic imposibil de estimat pe care l-ar avea faptul de a ști că niciodată nu vei putea să ieși la pensie.

  5. Pai aia e toata ideea, o tinem asa vreo 30, 40 de ani, se curata problema de tot, apoi o ia lumea de la capat. Iar daca o tinem asa 100 de ani, murim toti si scapa toata lumea. Dupa parerea mea e o „win-win situation”.

    • The Sun,

      Dacă omul n-ar avea „mandat” divin pentru treaba cu înmulțirea și stăpânirea pământului, mai, mai că ți-aș da dreptate. Așa, mă gândesc că ar trebui găsită calea prin care această îndatorire primordială să fie exercitată cât se poate de înțelept. Eu unul nu cred că nenorocirile ne vin din faptul că suntem prea mulți, ci din faptul că suntem prea orgolioși (vezi războaie, „invenții” dezastruoase, poluare etc.).

  6. Postarea de astăzi cu corespondenţa lui Mircea Vulcănescu este foarte potrivită pentru întrebarea copilului.

    Cred că problema pleacă de la feminism. Sunt convins că bărbatul trebuie să îşi transpire bucata de pâine. Dar nu la fel de convins de această necesitate asupra femeii-mamei. Copilul face faţă cu succes absenţei la muncă a tatălui dar nu face decât de la 7 ani minim în sus pentru absenţa mamei. Să fim sinceri şi să ne răspundem după cine tânjeam când eram cu cheia de gât? După mami sau după tati?

    (Oare îmi pregătesc apărarea în faţa copiilor mei?)

  7. […] Să nu mai meargă tati… […]


Spune-ți părerea

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Categorii

Skepsis

AUDIATUR ET ALTERA PARS

JURNAℓ SCOȚIAN

parohie virtuală

Valeriu Nicolae

This WordPress.com site is the cat’s pajamas

vatraoficial.wordpress.com/

,,Cultura e finalitatea tuturor societăților" (Eugen Lovinescu)

Horvath Liviu Blog

„DACĂ NU CITEȘTI CĂRȚI BUNE, VEI CITI CĂRȚI PROASTE.DACĂ NU CONTINUI SĂ GÂNDEȘTI RAȚIONAL, VEI GÂNDI IRAȚIONAL. DACĂ RESPINGI SATISFACȚIILE ESTETICE, VEI CĂDEA ÎN SATISFACȚII SENZUALE.” C.S.LEWIS

Prolegomene

(pre)feţe la diverse

Revista Creștină

Revistă de formare și informare - scrisă din perspectivă creștină

Daniel Bulzan

Poate nu merita sa fie citit, dar merita sa fie spus.

Gânduri despre știință și credință

Ce semnificatie are pentru mine știința secolului XXI

Pasarea Phoenix Remixed & co

© Alexandru Nădăban

Daniel Lucescu

"Nu sunt PERFECT.."

doarlitere

împrăștiind literele printre litere construim cuvinte

Persona

Personal blog of Danut Manastireanu

Alonewithothers's Blog

Smile, without a reason why. Love, as if you were a child.

Ciprian Terinte

veritas vos liberabit

The Institute of Middle East Studies

To bring about positive transformation in thinking and practice between Christians and Muslims in the Middle East and beyond

Daniel's Think Tank

Daniel Manastireanu's Blog

According to Sam

What underlines how we say things cannot itself be said

Reflecții creștine

Andrei Pătrîncă

%d blogeri au apreciat asta: