Era o vorbă „dacă aș avea câte o sută de lei pentru fiecare dată când am auzit asta…”, atunci aș huzuri. Se potrivește de minune și pentru dățile în care am auzit (într-o formă sau alta) despre „dezinteresul elevilor față de lectură”.
Chiar dacă nu e în avantajul meu, mă văd silit să recunosc că nu sunt chiar surprins că elevii nu mai vor să citească. E ușor să constatăm că sunt dezinteresați (nu toți!), dar hai să răsturnăm puțin enunțul și să vedem ce motive ar avea să fie interesați.
Primul gând care îmi vine în minte este următorul: oare i-o fi educat cineva să citească? Nu știu cine: școala, părinții, bunicii – nici nu mă interesează să culpabilizez pe cineva. Și nu mă refer doar la educație din aia cu bâta și cu nota, ci prin exemplul personal, prin ademenire spre lectură, prin situarea lecturii într-o perspectivă mai amplă a vieții. Mi se pare un prim prag necesar al chestiunii, căci măcar așa știm cum stăm fiecare pentru discuția care urmează.
Iată câteva întrebări ajutătoare pe care m-am gândit să le ridic (și voi încerca și niște răspunsuri): de ce ar merita să citească?; ce să citească?; cum să citească?; când să citească?
De ce merită să citești? Hmmm. Nu cred că pot da un răspuns convingător la această întrebare (atâta vreme cât criteriile cele mai de preț sunt eficiența imediată și profitul maximalizat). Dar cine a ajuns să-și pună întrebarea la modul serios înseamnă că deja are o anumită atracție spre citit, dar nu știe la ce îi folosește și dacă să se lase furat de această preocupare. Mă agăț de acest firav cârlig și spun că merită să citești ca să nu rămâi prost (și să nu ți se atrofieze creierul). Este o condiție doar necesară, nu și suficientă.
E drept că societatea (prin modelele stupide pe care le cultivă) pare să spună altceva, dar cocalarii și pițipoancele sunt în ediție extrem de limitată, iar cei mai mulți oameni din țara asta își câștigă existența din niște profesii ce au presupus documentare (deci și citit). Chiar și la „coada vacii” de-ai vrea să stai, nu mai poți fi analfabet, dacă vrei să trăiești cât de cât decent. Încă nu s-a inventat altă metodă pentru însușirea anumitor cunoștințe decât cititul.
Ce să citești? Ei bine, aici îi înțeleg pe sărmanii elevi. Să le recomanzi Calistrat Hogaș!?!? Geo Bogza – reportaje?! Zău, așa! Mori până termini o descriere d-aia… Să le recomanzi în clasa a III-a să citească Singur pe lume (care e o carte frumoasă, dar cât o cărămidă de groasă) sau Aventurile lui Tom Sawyer? Vă divulg un secret rușinos al unor profesori și învățători: sunt destui care n-au citit cărțile pe care le recomandă la lecturile de vacanță. Dar sunt intransigenți ca niște cătane. Faceți-vă curaj și întrebați-i, așa, mai pe ocolite.
Listele bibliografice obligatorii și facultative aproape că nu s-au schimbat deloc de pe vremea când eram eu elev și alții confirmă că tot cam așa era și pe vremea lor (cu vreo 30 de ani în urmă). Înțeleg că literatura e perenă, că dăinuie peste timp (sper că simțiți izul ironic plutind peste aceste cuvinte…), dar chiar atât de imobilă să fi devenit? Scriitorii au fost adesea niște vizionari, însă când îi pui așa cu forța dinaintea unui elev dezorientat, cum ar putea să perceapă el nonconformismul unui roman „obligatoriu”.
Concluzia mea, după ce am văzut zeci de liste bibliografice, de la nenumărate școli, este că sunt frecvent prost concepute, anacronice, extrem de sofisticate și adesea constituie o piedică serioasă în calea pasiunii pentru lectură, nu un stimulent real. De multe ori mi s-a întâmplat să trebuiască să caut o povestire/nuvelă a nu știu cărui autor, însă habar n-aveam în ce volum (din cele peste 50, de pildă, ale lui Sadoveanu). Dascălii n-au catadicsit să indice un volum, dar au pretenția ca elevii să găsească fix povestea aia obscură și, bănuiesc, cu totul nesemnificativă sub toate aspectele (literar, moral, didactic, motivațional etc.).
Uneori am impresia că e concurs: care profesor găsește cele mai obscure texte și cele mai imposibile scrieri pe care să le recomande elevilor. Nu-i de ajuns că le recomandă Călin Gruia (ca să dau un exemplu care-mi vine acum în minte), ci musai o anumită poezie – pentru mine cam toate sunt la fel de bune sau de proaste – a acestui autor. Și caut-o până crăpi, că, cel mai probabil, nu s-a reeditat tocmai cea de care ai tu nevoie.
Așadar, la întrebarea „ce să citești” e greu de răspuns. Dar eu aș răspunde – cu toate riscurile educaționale – că ar fi bine să citească ce le place, dacă le place ceva. Și, după ce au început de acolo, să încerce să-și cultive și să-și rafineze gusturile. Să mai întrebe în dreapta și în stânga, dar nu la profesori anchilozați în programă (mai sunt încă și dintre cei care nu s-au osificat!), ci la oameni vii, care le răspund dezinteresat, care nu le dau neapărat notă pentru ce au citit sau la care nu nota primează.
Cum să citești? Din punctul meu de vedere (și aici iar îmi subminez singur interesele economice), nu prea contează dacă omul citește pe foaie sau pe suport electronic. Așa că trec repede peste acest aspect.
Mult mai importantă mi se pare atitudinea. Știu că e foarte greu să citești de plăcere când ai kilograme de lecturi obligatorii. Dar sugerez măcar un exercițiu minimal, pe care îl văd posibil: oricând citește ceva, elevul să fie îndemnat să se analizeze pe sine ca să observe ce citește cu plăcere și ce citește cu scârbă.
Aș mai nuanța puțin aici: chiar dacă o lectură este impusă și stârnește repulsia prin obligativitatea ei, tot merită văzut dacă nu cumva există ceva plăcut, valoros, hazos, interesant, surprinzător în acel text. Mai bine să meargă lehamitea asupra materiei sau asupra profesorului decât să se reverse peste cărțile ca atare. Nu de alta, dar ele chiar n-au nicio vină și unele (nu puține) sunt realmente bune.
Tot de acest „cum” ține și necesitatea unui filtru. E indicat ca lecturile să fie discutate cu cineva, dacă nu se poate la clasă (și de multe ori nu se poate decât în jargonul școlăresc ce începe invariabil cu „ce a vrut autorul să ne spună?” – Sugerez următorul răspuns onest: nu știu, întrebați-l pe el!), atunci oriunde altundeva, unde e posibil, dar neapărat și cu oameni mai în vârstă, nu doar cu colegi. În felul acesta se dezvoltă gândirea critică și discernământul, absolut necesare pentru citit și utile în viață, în general.
Când să citești? E o întrebare la care se poate răspunde din două perspective (cel puțin). Într-o primă fază, voi privi în direcția profesorilor. Unii par să fi pierdut orice reper temporal și umplu toate vacanțele elevilor cu teancuri întregi de lecturi. Pe degeaba! Treaba asta cred că li se trage de la niște programe prost structurate și de la o oarecare orbire (in)voluntară. Oricum ar fi, tot mai mulți părinți deplâng faptul, absolut trist, că, dacă e să citească tot ce-i de citit, copiii lor nu mai au vacanță. Think about it!…
Am asistat pe viu la declarații autiste, ce pot fi traduse astfel: „materia mea este cea mai importantă, așa că n-ai decât să faci ce-ți cer”. Și iaca așa ne trezim cu vreo 5-6 materii esențiale, la care elevii trebuie să-și facă temele de vacanță, fie vară, fie iarnă.
Mai este încă un lucru pe care nu-l înțeleg. Profesorii cam știu, după ani de experiență, aproximativ câți elevi își fac temele și cam ce procent din temele de vacanță sunt (corect!) rezolvate. Prin urmare, nu pricep de ce se încăpățânează să nu-și ajusteze cerințele, deși realitatea le dovedește de fiecare dată că au supraevaluat posibilitățile elevilor.
Din cealaltă parte, dinspre elev privită situația, e greu de găsit un moment pentru citit, în condițiile în care există o plajă practic nelimitată de distracții posibile. Filme, jocuri, gadget-uri, senzații tari, toate își dispută același interval invariabil de 24 de ceasuri.
Ar mai fi o direcție de explorat pornind de la aceeași întrebare, dar mergând într-un alt sens: la ce vârstă să citim o carte. Dacă până aici m-am descurcat cumva – fără să fi epuizat subiectul –, aici mă cam împotmolesc. Mărturisesc că n-am experiența, nici calificarea să recomand cărți pentru anumite vârste. Eu merg pe încercate, mai degrabă.
Câteva criterii tot ar fi. E clar că nu poți da Portretul lui Dorian Gray la gimnaziu (de aceea nici nu se întâmplă), după cum la fel de clar mi se pare că e absolut deplasat să crezi că Jurnalul fericirii e o lectură potrivită pentru clasa a IX-a (dar asta se întâmplă, așa prevăd manualele!).
Un alt criteriu important ar fi cel al limbajului. Dacă se înjură mult și spurcat într-o carte, nu o da unor elevi pe care încerci să-i înveți manierele și bunacuviință. Dar pentru asta trebuie să citești toate cărțile pe care le recomanzi.
Nu m-aș feri să aduc în discuție și argumentul cantitativ. Cât de lungă e o carte pe care o recomanzi unui elev de nivel mediu din școala primară sau gimnazială? Nu riști să-l îndepărtezi pentru multă vreme de citit când îi dai o carte de 300 de pagini în două săptămâni? Nu-i de ajuns o poveste, un capitol reprezentativ, care să-i deschidă apetitul?
Nu cred că există soluții miraculoase. E clar că interesul pentru lectură e în declin. Dar poate că niște răspunsuri cinstite și temeinice la aceste întrebări (și la altele) ar mai diminua din distanța care se întinde între lumea elevilor și cea a dascălilor.
Cu drezina 
Nu-i nevoie sa-i educe nimeni ca sa citeasca, ci este suficient ca acel copil sa aiba curiozitatea de a afla lucruri noi. Si cred ca aceasta curiozitate este direct proportionala cu nivelul de inteligenta cu care e dotat copilul.
Metodele cu cititul de frica notei sau ca l-a ademenit parintele, functioneaza partial, undeva inspre zero. Pe moment. Daca pe el nu il intereseaza sa invete lucruri noi, atunci totul e in zadar.
Nu e deloc suficient. Chiar ați văzut copil lipsit de curiozitate? Mă refer la copiii care sunt sănătoși. Eu încă n-am văzut așa ceva. Dar, de la vârste fragede, cultivăm acel mugure de curiozitate și îl orientăm într-o direcție sau alta. Orice adolescent plictisit și dezinteresat a fost, pe la 3-4 ani, un copil care întreba mereu „de ce”. Cred că părinții au o răspundere pentru felul în care se dezvoltă acel interes față de tot ce-i înconjoară pe copii.
Firește că e important și mai târziu interesul. Însă acest articol este despre cum să nu ucidem un eventual interes pentru lectură și despre cum să-l îngrijim, pe cât posibil, ca să crească.
Asta incercam si eu sa spun : cat sunt foarte mici, toti sunt foarte curiosi sa descopere lumea. Dupa ce se maresc, si au descoperit deja asta … le trece.
De ce ? Pentru ca nu toti copiii sunt suficient de curiosi incat sa aiba nevoia de a descoperi lucruri noi, in mod continuu. Asta e momentul in care se face diferenta intre copiii curiosi si copiii dezinteresati ( si adultii sunt exact la fel de dezinteresati ).
O sa povestesc o istorie personala. Cand eram copil, mama imi citea o poveste in fiecare seara, daca insistam suficient, chiar doua. Fratele meu e cu 8 ani mai mic ca mine, este curios, inteligent, muncitor si castiga mult mai mult ca mine. Mama nu i-a citit nimic, pentru ca zicea ca sa misca prea mult si asta inseamna ca nu il intereseaza, era un copil energic. Pentru el beletristica nu a insemnat mare lucru pentru ca nu a fost initiat in asta. Da astazi copii citesc mai putina beletristica, adultii aproape ca nu mai citesc si copiilor le dam carti colorate pentru ca asa putam sa scapam de iei mai repede. Nu e vina copiilor ca nu citesc si faptul ca nu citesc nu ii face mai putin informati.
Ce a vrut sa spuna autorul? :))) Nici autorul nu stie.
Ar avea ocazia să-i întrebe pe cei care sunt în viață. Dar ăia canonici, care se studiază în mannuale, răspund cum trebuie, nu mă aștept să fie în primul rând „sinceri”, ci în primul rând dăscăloși.
notez pozitiva initiativa si ingrijorarea autorului, dar in aceeasi masura arida, impractica si redundanta. nu stiu daca voi fi crezut, dar primul gand mi-a venit identic cu cel al primului comentator: curiozitatea, este singurul mecanism, care poate sa declanseze si sa intretina informarea personala. ca acest mecanism sa se ralieze la normele civice, impuse de societate prin insasi evolutia ei, este nevoie de un mic imbold, e drept, dat de persoane apropiate, puternice si demne de incredere, iar apoi totul este un reflex. discutia este foarte ampla, cauzele degenerarii speciei sunt complexe si multiple, solutia imediata, cred, inexistenta. dar speranta ramane, asa incat nu ma opreste nimeni sa sper timpul regleaza mereu carentele, gasind cele mai potrivite metode.
Nu îmi dau seama ce-i impractic și redundant, fiindcă n-am dat soluții, ci doar am sugerat niște răspunsuri și niște întrebări care să permită profesorilor accesul la ceva din realitate. Arid normal că e, doar discutăm într-un context extrem de arid. Firește că timpul poate furniza o soluție surpriză, dar mă gândeam că, până atunci, putem face și noi ceva acolo.
Cititul sa cultiva ! Un parinte care nu citeste nici macar o eticheta de tricou, cam greu sa cultive acest ,,microb” propriului copil pentru ca in primul rand pentru a citi trebuie sa-i citesti, sa-l faci sa-si doreasca sa ajunga la un moment dat sa-si citeasca singur! Il cresti cu povesti citite si cu imagini colorate din carti! E greu, uneori dau rateuri la acest capitol dar stiu ca este o necesitate! Un parinte care nu citeste doar din greseala va creste un copil care va citi! Cati parinti citesc? Citirea titrarii de la telenovele nu se cheama ca citesti, in niciun caz !
Eu am crescut cu povesti, mi le spuneau taica-meu si bunica-mea, atatea cate stiau ei, copilul meu creste cu povesti, i le citim regulat seara sau ii inventez eu cate una( aici e o problema , nu mai stiu sa i-o repet cand imi cere si o recompunem dupa detaliile retinute de el – si acest aspect este bun), si in mod sigur va indragi cititul pentru ca deja isi doreste sa invete sa scrie si sa citeasca! Numai ca aceasta dorinta i-a fost indusa, de catre parinti care citesc, copilul isi vede parintii cu cateo carte in mana, cu imaginea aceasta a crescut .
Și eu cam tot așa cred. Nu-i o garanție, zic eu, dar măcar există niște premise. Totuși, iau în calcul și posibilitatea ca biblioteca mea să fie trimisă la maculatură, pentru că nu va exista deloc interes pentru ea în familie. Dar, asta e, măcar o să fie ce să se arunce 🙂
Florin : parintii mei n-au citit in viata lor nici macar eticheta de la tricou. Sunt vai mama lor, doi verisori de la Cucuietii din deal, pe care i-au prin parintii calare si i-au fortat sa se casatoreasca intre ei. N-am avut parte de povesti si nici alte rasfaturi.
La 2 ani, ma intreba mama ce aleg sa-mi cumpere : carte ( cu poze ) sau ciocolata. Intotdeauna voiam cartea. La 3 ani am urlat prin casa sa ma invete sa citesc, ca raman proasta. Si m-a invatat, ca n-a avut scapare cu mine. De atunci citesc continuu, pentru ca AM NEVOIE sa aflu lucruri noi si sa invat continuu ( am 40 ani ).
Da-mi voie sa nu cred iota, treaba cu copiii care trebuie ademeniti sa citeasca si sa afle. Totul tine de curiozitate si inteligenta ( un copil – om inteligent nu ar accepta in veci sa vegeteze ca o leguma ).
Fiecare dintre noi purtam o zestre genetica….de la parinti, bunici, generatii trecute…Aceasta zestre poate fi sa nu valorificata prin intermediul „celor sapte ani de acasa” iar mai apoi prin institutiile de invatamant si anturajul unde plodul isi petrece viata…Omul, prin esenta sa, are tendinta catre cunoastere, homo sapiens….e mult mai simplu sa-mi las educat copilul de televizor, comp sau alte briz brizuri ultra moderne…si mult mai greu si imi cere mai mult timp sa’l fac curios si sa’i insuflu un spirit creativ si cunoastere…cere mult mai mult timp…., timp, care nu-l am…sunt mult prea preocupat sa „ne fie bine”, dar nu mai am timp pt…EL.
PS: Am lucrat cam 8 ani cu copii…si mi-au trecut prin mana sute….toti aveau o sete de cunoastere…dar, unii (cei educati de TV) erau „legati de maini” si nu stiau cum….sa gaseasca…si nu am lucrat in mediul invatamantului…..
Cosmin, asa gandim noi astia care puteam sa fim niste derbedei si niste ratati dar am intalnit , de fapt Dumnezeu ne-a scos in cale oameni care ne-au spus ca noi nu suntem asa, i-am crezut si am luat-o pe calea pe care ne-au aratat-o ei! O aveam in suflet dar trebuia sa ne-o arate cineva! Tu stii care a fost momentul de cotitura a intoarcerii mele dar si acel moment a fost declansat de o remarca trecatoare( o discutie intr-o pauza de lucru) a unui mester batran de la uzina, un om intelept:
– Florin, daca vrei ca viata sa fie sincera cu tine trebuie ca si tu sa fii sincer cu ea ! Au trecut 18 ani de-atunci ….., aceste cuvinte mi-au ramas in inima pentru a ma acuza sau intari , depinde de faza caderii in care ma aflu! Pana la sfarsitul vietii voi ramane cu aceste cuvinte pentru ca le-am inteles impotriva vointei mele …
Curios, trebuie sa iei in considerare si iota altfel nu poate sa fie alfabetul complet, inteleg ca filtrezi tema discutiei prin exemplul personal dar nu putem sa ne raportam la o exceptie cum nici eu nu sunt sigur ca va avea copilul meu inclinatie spre a citi. Dar asa cum incerc sa-i cultiv dragostea pentru Dumnezeu prin exemplul personal tot asa o fac si cu dragostea pentru carti , pentru frumos, pentru orice consider eu ca merita . Nu prin presiune ci prin exemplul personal ca si la biserica doar eu merg pe ora 9 ei vin pe la 11 , 11 si ceva iar daca nu vor sa vina, nu vin si gata! In ceea ce priveste lipsa de interes pentru citit , eu consider pur si simplu ca s-a ajuns la o saturatie de informatie , pot sa afle atatea doar tastand o notiune pe Net, multe poti sa faci cu un ENTER! Pentru ce sa mai se straduiasca sa-si fixeze o informatie, o maxima, o poveste cand e plin virtualul de ele! Problema este, si ei nu-si dau seama, ca informatia nu le apartine lor ci este a lui, a zeului INTERNET!
Cel mai bun exemplu de subcultura cibernetica, aveam nevoie de-un C.V., m-am dus la un absolvent de liceu , l-am rugat sa-mi incropeasca unul, mi-a cautat pe Net toate tipurile , pentru orice fel de situatie, eu incercam sa-i explic ca nu-mi trebuie un C.V. complicat , ceea ce voiam eu era doar o amarata de anamneza pentru un sofer de tir, mi-a trebuit putin timp sa ma prind ca asul specialist in navigat pe Internet nu stia sa faca un amarat de curriculum vitae! Sa-l mai intreb ce inseamna vitae, curriculum , clar ca-i da batai de cap…
Eu nu pot sa cred si sa accept ca sunt o exceptie. Sunt sigura ca sunt multi ca mine : pe multi i-am intalnit personal.
Daca e nevoie sa vina cineva ca sa il faca curios pe plod, apoi e grav. e dejao leguma intelectuala ( probabil datorita genelor… habar n-am )
Poate m-ai mai citit pe bloguri , daca nu, ti-o spun acum , eu niciodata nu arunc cu cuvinte fara sa am argument la ceea ce spun! Esti e exceptie, si-nca una fericita pentru ca ai avut parte de intelegere si sustinere, cu parintii pe care i-ai avut si m-as bucura sa-i ai inca, eu la varsta de 17 ani am fost scuipat in fata de catre unul dintre parinti pentru ca m-a surprins cu o carte in mana! Mi-a zis ca in loc sa-mi umplu timpul cu tot felul de prostii mai bine m-as apuca de ceva util! Cunosc mult mai bin decat tine aceste aspecte, mi-am dezvoltat acest simt autodidact camuflandu-l dupa perdeaua bascaliei, cand am intrat la facultate, la 24 ani, am vazut pe fetele lor neincrederea, da si prostu la facultate, au ramas socati cand am intrat printre primii, au ramas socati ca toata facultatea am fost bursier, au ramas socati ca am terminat intre primii 5! Aceasta a fost cartea pentru care am rabdat un scuipat!
Sunt multi ca tine , pot sa spun ca si noi dar ceilalti sunt si mai multi iar daca nu cultivi intr-un copil dragostea pentru orice, am eu o intrebare, cum va invata sa iubeasca? Ma gandesc ca pe propria-i piele, eu nu voi putere sa las sa se intample aceasta! Se va lovi de viata dar asta cand ii va veni randul nu cand il voi pune la rand !
Referitor la ultimul alineat, aveti 40 de ani dar ceea ce ati scris imi da vaga impresie, aici s-ar putea sa ma insel si as vrea sa ma insel, imi da impresia ca nu aveti copii sau ca aveti doar unul, nu poti sa fii categoric in expunere cand ai in vedere dezvoltarea psiho-somatica al unui copil! Nu voi face comentariu asupra textului pentru ca nu are rost, este o parere a dumneavoastra, asta e, nu gandim toti la fel!
P.S.
Intamplator sau nu, mi-a dat Dumnezeu un pusti cu mult peste media de dezvoltare a varstei lui! N-o spun eu, o spun toti cei care ne cunosc, o spun cei doi psihologi pe care i-am consultat pentru ca dragul de el are probleme de adaptare si de integrare intre copiii de varsta lui. Dar asta nu-mi da niciun drept de-al lasa sa creasca cum creste buruiana pe sub garduri! Imi pare rau ca am atat de putin timp pentru a ma ocupa cum trebuie de el!
Traim in societate, totul se invata , totul se cultiva! Pana si mersul, daca l-am invata singuri , ma tem ca trei sferturi dintre noi am fi la adolescenta cu probleme locomotorii de la multitudinea de fracturi din prima parte a copilariei …
Evident ca nu am copii : n-as mai avea timp sa citesc, iar asa ceva e inacceptabil. Daca te ajuta cu ceva, am fost profesor.
Nici pe aia cu ” invatat sa iubeasca ” nu o cred. Iubesti – respecti sau nu, ceea ce te inconjoara. Sau poti mima iubirea si respectul, pentru ca asa ai fost dresat ( trebuie sa avem grija de mediu, plante, animale, bla-bla ).
O ai ( sau nu ) in gene : la fel ca si curiozitatea, nevoia de a afla lucruri noi. Evident, dresajul ( educatia ) mai indreapta lucrurile pe ici pe colo, prin partile nesemnificative …
Hopa , disputa !!? Putin mi-e teama sa ma angajez in asa ceva, avand in vedere ca e blogul prietenului meu, imi asum acest risc, daca o iau pe ulei ma trage el inapoi inainte de-a ma izbi de pamant!
Faptul ca nu ai copii, evidenta care-o lasi sa se inteleaga ca fiind inacceptabila , acest mod categoric de-a fi te face sa spui ceea ce spui si sa intelegi ceea ce intelegi , de fapt ceea ce vrei sa intelegi …
Nu ne intrebam unul pe altul ce religie practica , daca crede sau nu in ceva, aducem ca exemplu experiente sau trairi proprii pentru ca pana la urma doar prin ceea ce traim ne raportam la obiectivitatea vietii si doar in functie de un zambet sau o lacrima putem sa ne dam cu parerea referitor la ceea ce-u trait altii si au lasat ca si marturie pentru a fi cu luare aminte:
Sotia mea, cand a ramas gravida , s-a indragostit , in prima faza de ideea de-a fi mamica, apoi , crescand fiinta aceea mica in ea , o vedeam pe zi ce trece cum se transforma si ea cum radiaza bucurie, cum vorbeste cu burtica si alte intimitati prin care orice familie care asteapta un copil trece ! Eu , nimic, eu eram numai spaima, imi doream dar ma speria realitatea unei responsabilitati viitoare, ma speria momentul pentru ca se putea intampla orice, ma prefaceam ca sunt bucuros , nu cumva s-o necajesc, o femeie gravida e foarte sensibila, trebuie incurajata, trebuie sustinuta , si pe langa toate acestea imi faceam si procese de constiinta ca nu simt ceea ce ar trebui sa simt: bucurie. In luna a opta, intr-o seara , discutam noi de-ale noastre, stateam cu mana pe abdomenul ei, am simtit cum din interior ma preeseaza manuta copilului, de trei ori am simtit!
Atunci am simtit ceea ce nu am mai simtit in viata mea, ceva ce nici nu stiam ca exista in mine, o duiosie pe care nu pot s-o descriu in cuvinte! Atunci am invatat sa simt, de fapt am fost ajutat sa invat iar acum ma uit la el , e deja copil mare, asa sustine el, si in fiecare zi il iubesc si mai mult, la fel si pe mama lui!
Dorinta de dragoste toti o avem in noi, toti , fara nicio exceptie si toti invatam sa iubim in aceasta viata, pana la urma aceasta ne este si menirea, sa nu plecam dincolo fara a invata sa iubim… Numai ca exista aici o mare piatra de poticnire: confundam dragostea pentru celalalt cu dragostea pentru noi insine iar aici voi lasa ca marturie doar cuvintele tale : ,,Evident ca nu am copii : n-as mai avea timp sa citesc, iar asa ceva e inacceptabil. ” Cand le-am citit am simtit doar tristete ! Esti un om nefericit dar inca nu sti…
Referitor la mostenirea genetica: daca am pune un copil cu un potential genetic beton intr-o familie fara niciun principiu…sau daca am pune un copil cu un bagaj genetic precar intr-o familie de intelectuali…oare cum s-ar dezvolta acesti copii….Si acum extrema: copilul crescut de lupi, MOWGLI contemporan…cum s-ar dezvolta, om sau lup sau…..??
Nepoatei mele, care trece abia in clasa a treia, i s-a dat drept premiu la sfarsitul anului scolar romanul Ion de Liviu Rebreanu. Nu mi-a venit sa cred cand am vazut. Desi îi place să citească, mi-a spus că nu s-ar apuca de ea întrucât are prea multe pagini și că i-ar lua vreme bună să o termine. Uneori, lipsa de înțelepciune a dascălilor înăbușă orice firavă dorință a copiilor de a citi.
Marturisesc ca nici eu nu as citi literatura, nici legata cu lantu’ . Am citit o gramada de beletristica, pe vremea cand nu aveam acces la informatie, iar literatura era ceva mai mult decat nimic.
In rest, niciodata nu m-au deranjat numarul de pagini ale unei carti. Primul roman l-am citit in clasa a 4a.
@kristallherz
Din păcate, cred că aceste cazuri se vor înmulți. Vremurile se împut și îi contaminează și pe oameni 😀
[…] O prostie, o minciună ca multe altele, care se perpetuează din generaţie în generaţie. Nici măcar Rebreanu cu Ion a lui, carte mare, de altfel, nici Marin Preda, cu Moromeţii I, ca să mă refer doar la vîrfuri, n-au avut prea mare succes la casele mari. Ce să mai vorbim de spanachiştii pe care îi învaţă şi acum la şcoală elevii noştri, aşa cum observa, pe bună dreptate, acum cîteva zile, Teofil Stanciu pe blogul său. […]
La fel consider si eu, ca literatura romana e un deseu cultural. Pe plan universal, e ca si inexistenta. Bataie de joc, sa-i fortezi pe elevi sa citeasca asa ceva. Pai normal ca li se ia !
No, chiar sunt curioasă ce va spune Teo de această calificare a literaturii române…
Eu, spre deosebire de Curios, n-am zis că e deşeu. În schimb, ei or nu ne prea gustă, or nu se hrănesc prea des cu noi. 🙂
Într-un fel, deşi greşeşte, ca orice om care face exces de generalizare, e în drept să ceară rejudecarea valorilor. (Elegnat spus, cam asta ar fi ideea. :)) O punere la punct în acest sens ar putea găsi în Istoria lui Manolescu, dar cine mai citeşte azi aproape două mii de pagini? Nici ăla care le-a scris, îţi spun eu! Să vezi acolo cum cad capete! Pe unele chiar le-am iubit (vezi Ionel Teodoreanu… :))
erata: elegant…
Eu încă aștept să înțeleg de unde ni se trage această postură de eterni „excluși din lot” (ca să folosesc o sintagmă din fotbal). Dar nu cred că ungurii, bulgarii, sârbii, croații și alți vecini să stea mai bine. Au luat ungurii un Nobel pentru literatură, dar premiatul e evreu născut în Ungaria. Putea fi la fel de bine (și unii zic că tocmai de aia n-o să mai fie, că prea are un traseu prea asemănător) Norman Manea.
Stimată „curios”,
Comiteți mai multe erori și, dacă tot vă place cartea, rigurozitatea logică ar trebui să vă intereseze. În primul rând, experiența dumneavoastră, oricât de convingătoare, nu este neapărat paradigma prin care se judecă toate realitățile. Nu contest importanța moștenirii genetice, dar, dacă nu are acces la carte, orice geniu are mari șanse să sfârșească birjar. Doar dacă nu cumva se apucă să inventeze un alfabet propriu.
Fundamental sunt de acord că ai atâta inteligență cu câtă te naști, iar educația nu contribuie foarte mult la creșterea sau descreșterea ei, ci, eventual, la formele de exprimare pe care le capătă. Însă nici nu cred că determinismul genetic e atât de puternic încât ne putem lăsa numai în seama lui. Exact cum dumneavoastră și cei 20, 100 sau 1000 pe care îi cunoașteți n-ați avut parte de „ademenire” spre lectură, putem aduce încă pe atâția care au fost convinși să citească de un cuvânt al unui părinte, al unui dascăl, iar azi sunt mulțumitori pentru acel fericit incident biografic. Iar dacă e să aleg între ce spuneți dumneavoastră și ce propun eu, tot mi se pare mai de preferat un dascăl care prezintă lectura într-o lumină plăcută decât unul care mizează exclusiv pe interesul elevului. Asta ca să nu mai zic nimic despre cel care ucide orice interes cu obsesiile sale didactice. Uitați să îi luați în calcul și pe copiii extrem de sensibili și influențabili pe care îi poți dărâma moral cu stilul pedagogic.
Potrivit teoriei pe care o suspectez în spatele cuvintelor dumneavoastră, e de ajuns că ne-am născut, iar restul vine de la sine. Asta face inutilă orice încercare de educație. Am auzit că există și printre psihologi asemenea convingeri, dar cred că toată realitatea lumii și toate reflexele pedagogice prezente în firea părintelui dovedesc contrariul. Educația culturală este doar un aspect destul de mărginit al educației generale de care beneficiază orice om.
Aș crede în astfel de teorii dacă un individ ar fi izolat de la naștere, iar când ar ajunge în contact cu alții semeni, la o vârstă anume, ar ști să iubească, să interacționeze, să cânte, să vorbească, să urască etc. Dar citeam pe undeva că, în câțiva ani, un astfel de individ se presupune că ar muri. Orice mediu, oricât de ostil, are o funcție socială și un rol (de)formator. Iar dacă așa stau lucrurile, atunci prefer un mediu mai „user friendly” în anumite privințe. Nu vreau să spun, cum s-ar putea înțelege, că trebuie să dăm totul mură în gură copiilor, ci doar că, dacă tot există niște predispoziții bune în ei, atunci mai degrabă să fie încurajate alea, prin intermediul dascălilor, nu retezate și trase la rindeaua programei aride și abstracte.
Cât privește părerea pe care o aveți despre literatura română, mie îmi e foarte suspectă, când vine de la un om ce disprețuiește beletristica. Totuși, dacă ați citit integral literatura română, atunci sunt dispus să accept o astfel de sentință. Mi-e foarte clar că literatura română e marginală, dar de ce o fi deșeu… nu înțeleg. Consider că studiul extensiv al literaturii române în școală e chestie de naționalism și că s-ar putea diminua din volumul de texte românești. Nu sunt în stare să fac comparații între literaturi naționale sau între culturi. Însă nici nu pot înghiți niște afirmații atât de categorice și lipsite de argumente. Chiar aș vrea să am și eu niște argumente vizavi de valoarea sau nonvaloarea creației literare românești. Mă mulțumesc însă și cu mai puțin: cu câteva exemple de literaturi care nu sunt deșeuri. Vă suspectez (și o mărturisesc asta) că, dacă nu aveți niciun pic de simpatie față de beletristică, nu aveți căderea s-o judecați, fiindcă acel gen de verdict îl poate da și cel care n-a citit nicio carte în viața lui. Așa că, abia aștept să aflu de ce e literatura română atât de proastă.
Îți dai seama dacă stimata Curios ar fi profesoară cum ar fi..?
Parcă spunea că a fost.
E greu cu ademenitul. E greu şi cu calea genetică.
Dar nu vi se pare că e o asemănare de paradigmă între citit şi Credinţă?
🙂
Teologico-duhovniceşte, Hristos este Cuvântul întrupat. El, Cuvântul este scris în Evanghelie. Iar Evanghelia trebuie „doar” citită.
Şi atunci ce face vrăjmaşul?
– pune neghină în holdă – literatură nepotrivită
– trimite păsări să culeagă grăunţii – net, PC etc
– înăbuşă cu buruieni – grija că pierzi timpul (rata la bancă cere eficienţă, apropo de ce aţi evidenţiat de curând)
– împiedică rodirea smochinului deşi securea e jos la rădăcină – petrecerea continuă alături de cocalari şi piţi.
lista poate continua.
Există, într-adevăr, o asemănare. La urma urmei, „riscul” lecturii este tocmai acela că poate conduce de la cuvinte la Cuvânt. Și atunci probabil că din această cauză i se aplică toate aceste ispite.
[…] Copiii din ziua de azi nu mai citesc… […]
Ţin minte că eram în clasa a treia(acum am 22 de ani,sunt anul 3 la facultate) şi studiam „Sarea în bucate”,pe care eu o citisem şi acasă,înţelesesem ce şi cum şi stăteam acolo la oră cuminte în bancă.Cu o plictiseală îngrozitoare pe capul meu de copil,cand domnul învăţător m-a pus să citesc iar eu,surprinsă am greşit randul.Şi dansul mi-a scris mare cu roşu pe carte „Insuficient.Neatentă în timpul lecţiei”.Şi iată că am crescut cu o dragoste imensă pentru lectură,din păcate însă,nu datorită dansului,ci lecturilor pe care le citeam individual.Părerea mea este că dascălii au grijă să distrugă prin metodele lor „eficiente”bucuria pentru lectură şi din păcate asta îi contaminează pe foarte mulţi tineri.
[…] Copiii din ziua de azi nu mai citesc… […]
[…] Copiii din ziua de azi nu mai citesc… […]
[…] Copiii din ziua de azi nu mai citesc… […]
[…] Copiii din ziua de azi nu mai citesc… […]
[…] Copiii din ziua de azi nu mai citesc… […]
[…] Copiii din ziua de azi nu mai citesc… […]
[…] Copiii din ziua de azi nu mai citesc… […]
[…] Copiii din ziua de azi nu mai citesc… […]
[…] Copiii din ziua de azi nu mai citesc… […]
[…] Copiii din ziua de azi nu mai citesc… […]