Brexit, ipocrizia „elitelor” și eșecul educației progresiste

(Sursa)

Știm că noi, românii, suntem cei mai barbari, medievali și ignoranți locuitori ai UE. De aceea nu reușim nicicum să ne raliem valorilor lumii occidentale. Ne batem copiii, ne pălmuim femeile, ne comportăm ca niște rude sărace și needucate de la țară venite în vizită la neamurile lor civilizate de la oraș. Așa că, atunci când se nasc la noi tot felul de naționalisme gregare și agresive, n-ai cum să te miri. Deoarece n-am beneficiat, iată, nici de exercițiu democratic cu tradiție, nici de educație civică adecvată, nici de adeziunea la valorile europene – care sunt văzute îndeobește ca un standard al umanității contemporane.

Și iată că, totuși, printre cei civilizați, instruiți după toate valorile corespunzătoare și crescuți în spiritul libertății, al toleranței și al umanismului de cea mai înaltă ținută, apar niște manifestări numite adesea „naționaliste”, „xenofobe”, „extremiste”. Se manifestă spirit de „discriminare”. Adică exact chestiile alea de care eram acuzați noi, barbarii needucați cum trebuie.

Cum se poate explica totuși, că, după decenii sau chiar secole de educație de cea mai bună calitate, de cea mai rafinată esență umanistă și de cea mai progresistă ideologie, lovește iarăși reacționarismul desuet chiar în inima Europei?

Elitele noastre mediatice și politice – mai ales cele euroentuziaste sau progresiste – tratează cu condescenență aceste fenomene „extremiste” sau „populiste”. Și totuși, cum poți să cataloghezi ca „extremiste” asemenea tendințe care reunesc jumătate din populația Austriei, aproape o treime din populația Franței (mare patrie a valorilor umaniste luminate, care le-a exportat în toate direcțiile), segmente importante de cetățenii din Belgia, Danemarca, Grecia, și, în fine (dar cel mai elocvent) peste jumătate din populația Marii Britanii? Fiindcă există o tendință de a identifica euro-scepticismul și protestul față de UE cu propensiunea către „extremism” sau, cel puțin, cu un „conservatorism” sau „naționalism” nociv.

E clar că undeva trebuie să fie o eroare. Mai întâi, se pare că educația în spirit european – aia pe care vor „elitele” UE să ne-o exporte și nouă, retrograzilor – n-a reușit să rezolve probleme fundamentale ale indivizilor și ale societăților. Dacă ar fi reușit, atunci oamenii nu s-ar fi orientat în număr atât de mare spre alte ideologii, mai promițătoare. În paranteză fie spus, pare că aceste valori progresiste au succes numai în revizuirea moralității pe Bătrânul Continent.

Apoi, deși este evident că aceste largi segmente de populație au niște probleme pe care le vor rezolvate, iată că elitele – care chiar și-au însușit valorile – se dovedesc oarbe ca noapte la realitate. Această meteahnă îmi pare că reprezintă un eșec mult mai grav și mai răsunător al educației și al valorilor care ne sunt mereu prezentate ca model de urmat. Preferă să țină ca gaia mațul de „hate speech” și alte cuvinte pe care le rostogolesc abrambura în discursuri. Însuși faptul că știau deja de cel puțin 2 ani că există o reacție anti-sistem în multe țări europene, dar n-au reușit să facă mare lucru, dovedește cât de mare e inerția și cât de incapabil este sistemul să producă soluții prompte.

Cred că e de o aroganță sinucigașă să ai tupeul ideologic să ignori sau să dai vina pe Rusia pentru neliniștile a zeci de milioane de europeni sub pretextul că ar fi vorba despre „extremisme”, „naționalisme” (etichetele din această sferă semantică sunt folosite cu extrem de multă imprecizie și prezumțiozitate). Și chiar dacă ar fi toți așa cum se spune despre ei, cea mai normală și umană atitudine ar fi ca acești „extremiști” să fie ascultați, tocmai pentru a evita ca – pe fondul acumulării unor frustrări – să-și câștige celebritate și legitimitate politică adevărații extremiști, cei care nu doar vorbesc, ci acționează în moduri la care nici nu dorim să ne gândim.

Educația elitelor se pare că le-a alimentat impresia fudulă că înțeleg totul și că nu au nevoie să asculte ceea ce au oamenii de zis. Liderii de opinie care cred în valorile toleranței, diversității și multiculturalismului se consideră singurii îndreptățiți să decidă care sunt problemele vrednice de atenție și care nu.

De mulți ani mocnesc – și uneori mai răbufnesc – peste tot în UE nemulțumiri vizavi de diverse politici și decizii luate în forurile de conducere, dar n-am văzut decât cel mult „îngrijorări” față de euroscepticism. Nimeni nu părea cu adevărat interesat să afle cauzele și posibilele soluții, ci mai degrabă să stigmatizeze partidele „populiste” și să șicaneze liderii care le conduc.

Exact acest tip de atitudine infatuată nu face decât să sporească și să acutizeze orice nemulțumire. Cu cât sunt oamenii mai ignorați și mai batjocoriți, cu atât frustrările lor au șanse să se intensifice și să se radicalizeze. Poate fi doar o chestiune de timp până când se găsește cineva suficient de abil încât să speculeze în mod brutal toate aceste tensiuni acumulate de ani și ani.

UE devine tot mai puțin credibilă din pricina unor lideri care sunt incapabili să privească o realitate în față și să admită că, dincolo de etichetele împărțite cu cinism („extremism”, „populism”, „naționalism”), există niște crize reale, niște neliniști legitime. Stupidă obtuzitate să te bucuri că în Austria, de pildă, nu a învins „extremismul” când candidatul „populist” a fost la un pas să câștige.

O elementară judecată de bun-simț ar trebui să îi pună în alertă pe cei din elitele conducătoare și mediatice că acești oameni care împărtășesc scepticismul față de UE nu dispar dacă sunt ignorați, nu se volatilizează dacă sunt așezați sub o infectă etichetă disprețuitoare (condiționată ideologic). Ei trebuie ascultați și auziți fie și numai pentru faptul că sunt foarte mulți și pentru că fac parte din această structură. Dar și pentru că au familii, alcătuiesc comunități, deci sunt reali, vii, concreți. Nu sunt niște abstracțiuni teoretice, așa cum le-ar plăcea elitelor să creadă.

Brexit demonstrează eșecul elitelor arogante de a înțelege și gestiona situația, dar și eșecul educație în spiritul unor valori care, chipurile, ar fi trebuit să anihileze tendințele gregare, izolaționiste. Iată că spaimele realității n-au putut fi liniștite de consolările ideologiei sau ale spiritului umanist – așa cum a ajuns el la europeanul obișnuit.

Dacă „extrema dreaptă” din Europa ar fi fost luată în seamă și adusă periodic la masa discuțiilor, dacă spaimele care au dat apă la moară unor lideri ce s-au pus în fruntea celor îngrijorați (pe bună dreptate), chiar cu prețul unor întârzieri de parcurs, atunci nu s-ar mai fi ajuns ca spectrele întunecate ce într-adevăr animă extremismele (cele reale, nu cele etichetate astfel din neputința de a înțelege realitatea) să se afirme și să devină periculoase.

Chiar și acum, mi se pare mult mai important faptul că aceste sciziuni ideologice în rândul populației țărilor europene nu se traduc, decât arareori, în divergențe sociale și conflicte interumane. Această realitate a umanității comune ar trebui să fie un argument suficient pentru a asculta cu atenție pe toată lumea, indiferent dacă e euro-sceptic sau euro-entuziast. Altminteri, ce sens mai pot avea așa-zisele valori „umaniste”?

Din acest punct de vedere, Brexit-ul nu e o surpriză. Iar însuși faptul că este tratat de elitele „responsabile” ca o surpriză trădează lipsa de realism și de contact cu oamenii pe care îi conduc (și pretind chiar că îi reprezintă) ale celor care ne spune și chiar ne impun ceea ce știu ei ar fi mai bine pentru noi (și politic, și economic, și ideologic).

Publicitate