Scena I
Doamna: Cât face 7×8+4-6.
Catindatul: 54.
Doamna: Corect. Nota 7.
Catindatul: 7?
Doamna: Da, foarte bine!
Catindatul (întru câtva nedumerit, ca și dumneavoastră, poate): Dar dacă eu am dat răspunsul corect, de ce am luat nota 7.
Doamna: Ei bine, dragă Catindatule, nu ai descris pașii pe care i-ai parcurs.
Catindatul: Păi, am făcut repede, în minte, calculul, că e ușor.
Doamna (împăciuitoare, cum îi stă bine unui dascăl post-modern): Dragă Catindatule, cum am învățat noi să facem acest exercițiu? Explică-mi cum ai făcut.
Catindatul: Am făcut prima oară înmulțirea, pe urmă am scăzut 2 din rezultat.
Doamna: Ei vezi, vezi? Ai explicat în răspunsul tău că mai întâi trebuie făcută înmulțirea? N-ai explicat! Pe urmă, ai făcut adunarea? Nu, ci ai făcut direct scăderea! Ai parcurs etapele? Nu le-ai parcurs.
Catindatul: Stimată Doamnă, dar am socotit corect și am făcut toate astea în minte.
Doamna: Îmi pare rău, dragă Catindatule, nu stăpânești etapele. Dar felicitări pentru notă. Ai 7!
Scena II
Doamna: Cât trebuie să adunăm la 25 pentru a obține 36?
Catindatul: 11.
Doamna: Corect, nota 7.
Catindatul: 7?
Doamna: Sigur că da, felicitări!
Catindatul: Dar dacă am făcut bine, de ce nu iau 10?
Doamna: Pentru că n-ai explicat metoda de rezolvare a exercițiului.
Catindatul: L-am rezolvat repede în minte: 36-25=11.
Doamna: Ei vezi, e greșit!
Catindatul (perplex – el nu știe încă ce înseamnă termenul): Cum adică?
Doamna: Păi aveai 2 metode prin care puteau să rezolvi: (1) metoda cu segmente și (2) metodat cu 25+a=36. Prin cea dintâi metodă, desenezi un segment de 25… uite-așa… apoi unul de 36… uite-așa… și numeri cât se adaugă la 25. Prin a doua metodă, muți membrul din stânga (adică pe 25) în dreapta și ce se întâmplă? Se schimbă semnul, nu? Așa că a=36-25. Gata! Așa se face. Etapele!
Catindatul: Doamnă, dar am socotit corect! E exact același rezultat!
Doamna: Sigur, felicitările mele, ai nota 7!
Dacă aveți impresia că tocmai ați citit o fabulație cel mult simpatică, dar fără sens, ați face bine să aruncați un ochi pe manualele copiilor și nepoților dumneavoastră din clasele primare. Așa arată uneori matematica ce li se predă lor și evaluările de care au ei parte.
Astfel, dacă aveți un copil deștept, țineți cont că el ar putea să ia note mici în școală și, cu oleacă de ghinion, să fie devină o victimă nefericită a unui sistem ce trosnește rău pe la încheieturi.
Deci, dacă auziți periodic că „copilul știe, dar nu lucrează după model” sau „nu ține cont de pașii din clasă”, să știți că e primejdie. Indiferent de justificare, nu poți limita creativitatea unui copil la norma cu care îi înveți pe ceilalți. Nu poți impune un șablon unic acolo unde e loc de opțiune și de varietate.
De fapt, realitatea ne arată că se poate! Că poate deveni metoda mai importantă decât sarcina de efectuat și imitația mai valoroasă decât agerimea minții! Și vă certați degeaba cu învățătorii, că și lor așa li s-a pretins să lucreze.
Cu drezina 
Nici un dascăl normal la cap şi cu ştiinţă de pedagogie, metodică şi psihologie NU FACE AŞA CEVA! Nu neg că eventualii croitori, măcelari, frizeri care au intrat în şcoală fac aşa! Stai! N-am nimic cu aceste meserii, dar să fie practicate la locul lor, nu în şcoală!
Nu doar dascăli, ci și dascălii dascălilor procedează așa! Dacă nu credeți, luați să vedeți ce se predă la instituțiile care formează viitorii dascăli. Și să urmăriți criteriile de evaluare.
Daca elevul afla abia dupa ce da testul ca raspunsul trebuia sa includa si descrierea pasil1or vina e a dascalului, daca stia deja, copilul si-a asumat constient un risc sperand sa impresioneze deci poate sau nu sa fie penalizat in functie de cat tine dascalul la a imprima unui elev si stiinta comunicarii clare a unui rezultat nu doar stiinta obtinerii rezultatului corect.
Există un tâlc în ce zici tu, dar e prea înalt pentru băltoaca în care zăcem noi :))
Da, sunt de acord că există uneori și niște metode de lucru care trebuie însușite, dar asta nu înseamnă niciodată că un om care poate propune și alte metode trebuie depunctat. La acest nivel, despre care am discutat eu (și rămânem la el), încurajând mimetismul ăsta, încurajezi practic toceala.
Fiind eu mai catar insist: daca elevul a invata ceva in plus folositor (ca e important si procesul nu numai rezultatul pentru ca cel din fata lui nu are de unde sa stie ca nu a ghicit rezultatul sau memorat cu alta ocazie sau pur si simplu a folosit „stiinta” aproximarii) atunci nimeni nu a pierdut. Poate doar noi, timpul. La varsta scolara eu as fi injurat in gand profesorul pentru nedreptatea comisa si i -as fi dat, cu greu, dreptate la varsta la care ma aflu acum.
Nu e așa, Sam. Ideea e că DOAR metoda pe care a predat-o profesorul e considerată validă. Și chiar dacă elevul are altă metodă (așa cum am sugerat mai sus), pe care poate s-o explice, nu i se ia în considerare pentru că n-a mers pe „băbeasca” din caiet. Deci tocmai că nu contează deloc metoda în sine, ci doar memorarea stupidă a unei singure metode (sau 2) și imposibilitatea de a veni cu altă metodă în egală măsură validă.
Ca sa nu par mai catolic decat papa eu as fi dat un zece cu avertisment 🙂
Cand vedem din astea prin scoli primare si gimnazii, noi cei din afara ne amuzam; cei direct implicati – copii, parinti – poate mai putin. Trist e ca se intampla in Universitati unde ar trebui sa primeze gandirea. Marturie sunt eu insumi. In anul I de facultate am studait sarguincios Contabilitatea pe intreg parcursul anului pt. ca stiam ca e grea. La examen ni s-a atras atentia in mod explicit sa „respectam pasii”. I-am respectat si am luat un onorant 9. In anul 2 Contabilitatea s-a complicat putin, dar aveam o baza solida asa ca nu mi-a fost greu sa o invat. Dar la examen am luat 2 (nici macar 7 :)) pt. ca nu am respectat pasii rezolvarii formulelor contabile 🙂
Am patit-o si eu la ora de fizica,
Prin clasa a x-a, calculasem in minte tinand cont de toti factorii prezenti in problema cu barca pe apa impotriva curentului. Am data raspunsul cu voce tare, insa la tabla fiind scos, am cam balbai-to cerand profesoarei sa repete „step by step” problema. In cazul meu, m-am multumit cu nota 8, deoarece metoda aleasa de mine a fost pe scurtatura si nu pe portita cum prefera d-na ing. Jiga.
Un talc ce se desprinde din invatarura asta, este afirmarea metodologiei rezolvarii problemei, deoarece metodologiile pot duce la rezultate diferite.
In matematica poti demonstar ca 1+2 fac si 3 sau oricat vrei tu sa dea.
Cum spuneam și mai sus, problema nu e că ar fi sancționate metodele problematice, ci că învățătorul e suficient de obtuz încât să nu vadă că și altă metodă poate fi corectă la un moment dat, într-un caz specific.
Am mai citit articole despre educație aici pe blog cu care am fost de acord, dar cu articolul asta nu ma împac. 7 primește băiatul pentru că atât merită. Doar 2 motive pentru care „inteligenta” de acest gen merită amendată.
1. Cu pași făcuți în minte, șansa de a face greșeli e mai mare. Și lasat și încurajat așa elevul se obișnuiește să lucreze dezordonat și face mereu greșeli de „neatenție”: rezolvă problemele grele și pierde puncte unde e mai ușor. Disciplina are rostul ei.
2. Nu e de ajuns să înțeleagă el și profesorul cum a rezolvat o problemă. Trebuie ca prostul clasei când se uită peste rezolvare să înțeleagă. E una din cele mai mari probleme ale gradaților în științe exacte, incapacitatea de a comunica clar, de a documenta un proiect și procesul urmat. Un geniu care nu poate comunica ce se petrece în mintea lui în așa fel încât sa înțeleagă oricine din echipa în care lucrează, nu e un angajat de dorit. Și problema asta se tratează din școală.
Apropo ca să dai un 10 pentru răspunsul corect nu îți trebuie un profesor, trebuie un robot care să citească foaia de răspuns. Dar numai un profesor poate judeca valoarea muncii unui elev și apoi să dea punctaje parțiale.
Vorbim despre învățători, nu despre profesori de la gimnaziu în sus. Acolo au fiecare păcatele lor.
Există probleme care trebuie rezolvate într-un anume fel. Dar există și probleme care pot fi rezolvate în mai multe feluri. Un dascăl deștept și care încurajează gândirea copilului va analiza orice altă metodă și o va putea valida sau invalida. Dar în cazul semnalat de mine, dascălul limitează metoda de rezolvare strict la „mecanica” gândirii lui.
Nu cred că toată lumea poate înțelege toate lucrurile. Teoria relativității a înțeles-o Einstein și încă vreo câțiva inițiați. Există lucruri complexe, care nu pot pot fi simplificate pentru că așa e viața și lumea. Nu cred că prostul clasei trebuie să înțeleagă cum a rezolvat deșteptul clasei o problemă, fiindcă nu e treaba deșteptului să facă pedagogie. Cred că profesorul poate face această mediere și să-i explice și prostului, dar să nu-l frâneze nici pe deștept din creativitatea lui (câtă vreme a lucrat corect și poate dovedi asta).
Probabil că nu ați văzut recent cum arată manualul de matematică la ciclul primar. Sau materialele auxiliare. E cumplit uneori. Niște formulări din care nici părinții nu înțeleg nimic (dacă n-au măcar o facultate făcută mai serios). Iar metodele pe care le contest eu sunt, de fapt, niște întrebări care trebuiesc puse într-un anume fel, un soi de papagalicească în care copilul nu se concentrează la rezolvarea problemei ca atare (prin orice metodă), ci la cum să formuleze întrebarea.
Ex: 4+a=7. El trebuie să întrebe: Cât plus 4 fac 7? Etc. Asta un antrenează decât cel mult neuronul tocelii, dar nu pe cel al logicii.
să nu-i spui asta lui vlad, că mă omoară. pe mine și pe juma din profii lui! parcă ai scris despre el!
Intru și eu în grațiile cititorilor tineri. 🙂