Nu mă pot pune cu uşurinţă în pielea unui elev de azi, dar voi încerca măcar câteva observații pe care le-am discutat cu unii și cu alții, elevi și foști elevi, sau impresii culese, de-a lungul timpului, din presă.
Foarte puțini par a fi elevii care încă mai merg cât de cât cu plăcere la școală. Probabil că nicio generație nu a avut o mare bucurie la gândul tezelor, extemporalelor (neanunțate) sau al întâlnirii cu profesori „răi”. Dar îmi pare că acum e mai grav decât altădată, fiindcă parcă s-au înmulțit motivele pentru care să nu-ți dorești să mergi la școală.
Las la o parte toate distracțiile care, evident, ar fi preferate oricărui efort de studiu, muncă, evaluare, perseverență etc. Astea fac parte din realitate și fiecare le tratează cum găsește de cuviință. Nu doar fiecare elev, ci și fiecare familie în parte. Însă trebuie precizat dintru început că și acestea au o influență asupra relației cu școala.
Mă opresc doar la faptul că e o caznă tot mai plictisitoare și aparent inutilă pentru un elev să se deplaseze până la școală. Fiindcă, la capătul fiecărei zile, al fiecărei ore de curs, al fiecărui semestru încheiat planează o întrebare grea și fără vreun orizont de răspunsuri: la ce îmi folosește mie asta?
Elevii au înțeles mesajul fundamental transmis de societate și, adesea, de școală, ba chiar și de către familie: cele mai importante valori ale omului se reduc la ceea ce poate fi vândut și cumpărat. Așa că școala nu face decât să amâne enervant momentul la care copilul – în curs de maturizare – este lăsat liber să… facă bani. Moment în care este deja bine văzut în societate și capătă credibilitate.
E plin de exemple de analfabeți care s-au făcut vedete de televiziune și întorc banii cu lopata. De ce ar fi de preferat să-ți rozi coatele pe băncile școlii în loc să mergi în străinătate sau să te bagi în vreo „combinație” câștigătoare? Dacă ai bani, pe nimeni nu mai interesează că n-ai școală, că ai mintea îngrămădită ca o debara neaerisită. De fapt, tocmai acesta este semnul unei mari deșteptăciuni: faptul că ești capabil să scoți bani din piatră seacă. Mai presus de acest ideal nu poate exista nimic. Poate doar puterea care se poate obține prin mijloace politice.
Și, la o adică, la ce-i folosește tânărului ceea ce învață la școală? E pus să memoreze lucruri pe care acum le găsește cu un click pe google. La ce îi trebuie să știe denumirea tipurilor de soluri, dacă nu o să devină nici agronom, nici geolog? Sau denumirea componentelor celulei dacă nu se face biolog sau medic E pus să repete mecanic spusele altora, iar uneori se mai simulează și sugestia că trebuie să-și spună părerea (despre ce? despre lucruri care nu-l interesează nici cât negru sub unghie?). E pus să lucreze repetitiv și șablonard, fără să aibă cineva timp sau interes să-i dezvolte creativitatea sau să-i dea și niște chestii care să-l ajute în viață.
Ce motivație mai poți avea dacă și examenele sunt dinainte cumpărate ori, dacă nu, există facultăți care te curtează să mergi la „cu plată”, iar „bătrânii” sar cu banul că doar n-o să rămână copiii lor fără facultate? După ce iei diploma (așa cum o iei), la ce-ți mai folosește, că sunt o grămadă de colecționari de diplome care n-au cum să le valorifice în piața muncii? Plus că facultatea de multe ori n-are nicio legătură cu ceea ce trebuie să faci în meseria ta.
Sau să spunem că avem cazul fericit al unui elev sârguincios, isteț, care pur și simplu vrea să facă notă discordantă în această atmosferă apăsătoare. Așa că are materiile lui la care învață (mai rar poate cineva realmente să învețe mulțumitor la toate materiile, când programele sunt toate obeze, iar materiile sunt toate „esențiale”). După aceea cu ce se alege? Că poate foarte bine să constate că există alte criterii de promovare. Că funcționează favoritismele și nepotismele, iar el, dacă nu-i dispus să se pună bine pe lângă cadrul didactic lacom, rămâne un frier cinstit.
Olimpici sabotați de profesori fără scrupule. Îmi spunea cândva o fostă colegă din gimnaziu că, în liceu, a participat la „națională” (la biologie sau chimie), iar acolo i s-a cerut să spună că reprezintă alt liceu (unul foarte celebru în Oradea)… Și asta se întâmpla cu 20 de ani în urmă.
Există undeva în școala românească un curent de opinie puternic și influent care să insiste că munca, onestitatea, inteligența sunt cu adevărat răsplătite? Sau dacă chiar mai găsești în școala așa ceva (și încă mai găsești profesori cinstiți, din fericire!), pot ei cu conștiința ușoară să sugereze că aceasta e calea de urmat când știu ei înșiși foarte bine că societatea funcționează oricum numai după aceste principii nu?
Cei cu pile pot face orice în școală, că vor fi protejați. De ei nu se atinge direcțiunea, fiindcă părinții „sponsorizează” diverse idei ale directorilor. Însă cei fără „spate” pot fi îndrumați discret spre „alte școli” și presați să plece dacă nu se încadrează în sistem suficient de bine. Dacă primește protejatul o notă mică, vine părintele și face presiuni să îi fie modificată.
Pare că singura motivație cu adevărat eficace pentru a-i stimula pe elevii capabili este alternativa școlilor din străinătate. Ca să nu se trezească la vreo facultate unde predau ramoliți sau piloși incompetenți, speranța care îi animă pe unii e că rostul unor note bune în școală (și implicit al unui efort în acest sens) este să devină eligibili pentru facultățile din alte țări.
Însă, cum se aude că pleacă „intelighenția” în străinătate, cum sar naționaliștii cu bâzdâc să le spună că „statul a cheltuit bani cu ei”. Adică ei ar trebui să se simtă reponsabili că au rezistat la imbecilizarea finanțată de stat? Că adesea exact așa apare, ca și cum ar fi avut de luptat împotriva a ceea ce îi pregătea școala să devină și au reușit să se împotrivească. În asta constă reușita lor școlară. Fiindcă, deși declarativ școala vrea să-i facă oameni, practic îi pregătește să devină votangii manipulabili, mase de manevră, asistați social fără idei și fără speranță.
Dar am ajuns deja mult prea departe. Trebuie să ne întoarcem la clasele primare și să constatăm că ghiozdanele sunt atât de grele, încât ți-e milă să-i lași pe copii să le poarte în spinare. Lângă fiecare manual, musai și un caiet special (făcut de vreun tip cu inițiativă și cu relații în locurile potrivite încât să-și poată promova marfa lui „specială” – nu o dată, aceste caiete sunt pline de greșeli și de exerciții ce repetă inutil aceeași deprindere), și o trusă, și nu mai știu ce. Începând de la învățători, până la profesorii de facultate, fiecare are pretențiile lui, hachițele lui, pe care trebuie să i le împlinești, că altfel riști să-ți dezavantajeze copilul.
Deși, teoretic, tot procesul de educație îl are pe copil în centru, în realitate, copilul simte mai degrabă povara unei corvezi inutile, desuete, fără sfârșit și fără orizont. Orice încercare de a pune sub semnul întrebării anumite practici sau directive profesorale este taxată ca obrăznicie. El e prins între părinți și profesor, o victimă fără capacitatea de a se apăra altfel decât prin gesturi de frondă în clasă și acasă.
De fapt, în acest mare malaxor, elevii par adversarii tuturor. E drept că nici vârsta nu-i prea ajută, fiind la momentul marilor dezorientări și răzvrătiri. Dar părinții par în primul rând dornici să-i știe cazați undeva cele 6-7 ceasuri, iar profesorii încearcă să se apere de ei ca de niște vrăjmași.
Fiind însă și vârsta unei sensibilități exacerbate, ei simt poate cel mai bine ceea ce nimeni nu vrea să mărturisească: inutilitatea practică a școlii. Dacă chiar s-ar putea ca, printr-o minune, materiile studiate și achizițiile din școală să le folosească la ceva (iar acest lucru chiar este posibil, ba chiar se întâmplă, dar pare foarte improbabil atunci), orizontul de timp în care se va produce această minune este unul atât de îndepărtat încât practic nu îi mai interesează pe elevi.
Departe de a fi în pas cu dinamica tehno-informațională actuală (decât cel mult la nivel de dotări, dar care nu garantează absolut nimic!), școala pare chiar să fi regresat. Căci adesea copiii ajung acasă fără să fi înțeles ceea ce s-a predat la clasă. Sau cu noțiuni predate aiurea. Sunt situații când un profesor slab compromite definitiv generații întregi, fiindcă elevii buni nu reușesc să înțeleagă, iar ceilalți doar se târăsc prin școală, copiind teme, sperând să nu fie ascultați, încercând să copieze la extemporale cu înalta aspirație că vor scăpa de corigențe.
Nimeni însă nu-i ascultă pe elevi, fiindcă profesorii sunt fixați pe viață în scaun. Dacă au nimerit unul dintre incompetenții (tot mai numeroși) din sistem, au avut… ghinion. Să se zbată părinții eventual să-l mute în altă clasă, în altă școală, că nu-i nimic altceva de făcut. C-așa-i viața… Într-un sat, foarte aproape de un centru urban, profesorul de matematică era bețiv și a nenorocit vreo 7-8 generații până să ia cineva vreo măsură…
Hai să presupunem însă că avem de-a face cu un elev cu vocație, care și-a și descoperit-o (deși cu greu poți face așa ceva în școală). El nu va fi înțeles și îndreptat spre vocația lui decât, eventual, prin bunăvoința unor profesori cu capul pe umeri. Dar, dacă nu are noroc de așa ceva, va trebui fie să învețe cât mai mult (și inutil) la toate materiile, fie să dea șpagă, ca să treacă.
Liceele vocaționale (adevărate, nu alea după nu știu ce lege) sunt puține: cele de artă și cele de sport (poate uit vreunul acum). Alte vocații cu greu se pot cultiva. Chiar și olimpicii pot fi șicanați de profesori care, frustrați că nu-i pot pica (fiindcă îi duce capul), îi chinuiesc ca să se afle în treabă.
În toată această atmosferă sumbră, există totuși și străfulgerări de lumină. Profesori care devin modele de caracter, profesori-mentori, profesori „de gașcă”, prieteni, întâmplări memorabile și alte asemenea. Nu e totul doar negru, însă mereu problemele întunecă panorama.
Totuși, la urmă, ceea ce rămâne cel mai trist este această lipsă de orizont și de sens ce pare să însoțească întregul parcurs școlar, mai ales în preuniversitar. Demotivarea nu e specifică numai copiilor pe care nu îi ajută capul să facă școală mai serios (asta s-a întâmplat mereu), ci a început să îi contamineze pe elevii buni. Fiindcă ei înțeleg repede mersul lumii și intuiesc deșertăciunea din spatele a ceea ce fac.
Adesea, dacă îi întrebi, rostul celor studiate în școală este pus cel mult în legătură cu examenele finale și cu interesul profesorului de a-și construi un dosărel, un cv, un portofoliu. Până și voluntariatul a devenit organizat și obligatoriu. Iar din asta, profesorii câștigă, evident, gradații, prestigiu. Ei, elevii, se aleg cu… diplome de participare. Și mai bifează o binefacere la viitorul CV. Că, deh!, se cere!
Și în alte vremuri, școala a avut doza ei de absurd. Dar parcă era cumva mai ușor de ignorat, fiindcă la capăt lucrurile păreau să capete un sens. Acum la capăt se află deruta în ce privește profesia, zădărnicia efortului cinstit și îndelungat, inutilitatea practică a celor învățate în școală, absurdul unei societăți cu valorile bulversate. Cine se salvează, de obicei, o face individual, în ciuda școlii, căci școala pare să transmită mesajul că și-a schimbat rolul: ea condamnă și scapă numai cine (mai) poate.
- Pentru echilibrarea perspectivei, a se vedea Pledoaria profesorului și Pledoaria părintelui.
Cu drezina 
[…] Pentru echilibrarea perspectivei, a se vedea Pledoaria profesorului și Pledoaria elevului. […]
[…] Pentru echilibrarea perspectivei, a se vedea Pledoaria părintelui și Pledoaria elevului. […]
[…] Exasperări – pledoaria elevului […]
Sunt de acord cu cele afirmate in textul tau incepand chiar cu prima fraza ,,nu ma pot pune cu usurinta in pielea unui elev de azi” … Si eu am simtit la fel, un sentiment de inadecvare, de neracordat la realitate in cazul actualei generatii de tinere sperante 🙂 Adica simtim acut trecerea timpului 🙂
Dar cel mai important aspect al problemei puse in text e viitorul scolii ca institutie, mai precis al scolii de tip traditional care functioneaza asa, cu mici modificari, de generatii. Si nu ne putem plange ca omenirea a avut de suferit de pe urma acestei formule. Unul din motivele pentru care eu tind sa fiu traditionalist e proba timpului. Nu zic ca n-ar trebui facute schimbari, ca trebuie sa ramanem anchilozati in formule consacrate, dar parca totul se desfasoara intr-un ritm ametitor, bulversant pentru copii. In trecut iti trimiteai copilul in clasa I stiind cam ce-l astepta pana in clasa a XII-a (examene, tip de manual s.a). Astazi nu poti sa prevezi ce va fi la anul (ce se va scoate, ce se va adauga) daramite peste doisprezece ani. E bulversant pentru ca induce o stare generala de deruta, de instabilitate.
Apoi, intrebarea ,,la ce-mi foloseste mie asta ?’’ recunosc ca mi-am pus-o si eu in liceu (anii rebeli cand iti vin in minte pentru prima data intrebari … fundamentale ). Diferenta e ca atunci eu nu primeam niciun raspuns pe cand generatia actuala primeste o multime. Astfel ca intrebarea incepe sa capete noi sensuri.
Comentam pe marginea articolului tau trecut ca presa detine un rol crucial in aceasta problema pentru ca ea propune modele. Prin simpla mediatizare, ea ,,arunca’’ pe piata tot felul de ,,virusi’’ de ,,torpile’’, de ,,bombe cu efect intarziat’’ pentru mentalitatea generatiei in formare. Presa se apara sustinand ca stigmatizeaza acele personaje dar noi vedem ca multi ticalosi isi exhiba ticalosia in media chiar si numai pentru a iesi la rampa. Doresc sa fie vazuti, comentati. Eu imi amintesc ca atunci cand eram copil ma fascinau (si nu eram singurul) personajele despre care se vorbea pe la colturi nefiind deloc interesat de latura morala a problemei. Copilul e atras mai mult de senzational decat de problema binelui si a raului. Ce poate face scoala de tip traditional in fata acestui ,,tsunami’’ de senzationalism din presa care-i antreneaza si pe parintii copiilor daramite pe acestia din urma ?
eu si acum folosesc cunostintele de biologie din scoala generala si liceu. si chiar imi pare rau ca n-am retinut mai multe din liceu, ca nici nu prea ma omoram cu invatatul la materiile „de umplutura”. fiind la matematica-fizica si pentru ca „s-a luat decizia” de catre profesoara de matematica in special ca nu prea ne trebuie noua informatica (am facut fix un an) si astronomie (ni s-a spus direct ca n-o sa facem) cred ca ajunsesem sa avem 9 ore de matematica pe saptamana. sau cel putin 7, dar oricum mai mult decat era prevazut in programa de profil.
asta asa, referitor la intrebarea cu „la ce-mi foloseste”. dar tot sustin ca 2 ani de limba latina au fost tortura (clasa a opta si cred ca trebuia sa facem pana in clasa a zecea dar s-a scos) si era singura ora la care ma simteam complet pierdut.
cat despre sabotaje, nu doar presa ii saboteaza pe tineri, ci chiar si multi adulti „civili” care debiteaza prostii. uneori poate sunt bine intentionati, dar de multe ori cred ca vorbeste esecul propriu in cariera, rezultatul esecului parintilor lor si al haosului anilor 90. cel mai demoralizant lucru pe care il poti spune (si repeta ani intregi) unui elev sau student este urmatorul „scoala nu te pregateste pentru viata reala, tot ce inveti la scoala e inutil si n-o sa-ti foloseasca cand te vei angaja”. mai ales pentru un copil care are greutati cu anumite materii (uneori justificate prin complexitatea subiectelor), chestia asta e dezastruoasa. adica la ce bun sa ma mai chinui? de ce sa-mi dau silinta daca oricum e inutil? ani de zile eu am trait cu mentalitatea ca invat doar pentru diploma, adica fix o bucata de hartie, si ca nu prea are rost sa ma stresez.
de aici pot sa rezulte doua lucruri:
– in cazul bun, daca copilul e totusi indrumat (nu fortat) spre o cariera care-i place, urmand un invatamant de profil si lucrand in domeniul sau, ii va parea rau ca n-a invatat mai bine si ca a irosit atatea ocazii.
– in cazul rau copilul ajunge ori un incompetent cu 1-2-3 facultati facute pentru ca s-a putut, dar niciodata practicand meseriile invatate, lucrand in alte domenii si perpetuand mitul asta ca scoala e de fapt o pierdere de timp; ori ajunge sa se lase de scoala cu totul si sa ajunga ori muncitor necalificat ori somer pe banii parintilor.
Cu întârziere, dar am citit pledoariile voastre pentru școala „de modă veche”. Și eu cred că tradiția este un argument. Dar cred și că e important să facem o distincție între lucurile (principiile) care trebuie păstrate și chestiunile care trebuie schimbate. Mereu școala a fost între tradiție și inovație, că nu avea cum altfel.
O problemă de mare gravitate rămâne însă lipsa tot mai acută a personalului didactic realmente calificat. Viitorii profesori de științe exacte nu mai știu ce predau, fiindcă niciodată nu au înțeles materia. Nu e general valabil, dar asta pare a fi tendința. Dacă privim la rezultatele cu care se intră, la „concursurile” de dosare de la facultăți de fizică, matematică, chimie, biologie… Parcă, totuși, în anii din urmă s-a mai redresat puțin situația, căci mai multe facultăți au reintrodus adminterea.
Problema e ca acum parca nici invatamantul de profil nu mai e ce a fost. Nici macar o canalizare mai timpurie nu se face. Si hai sa observam o contradictie: se spune ca materia cutare sau cutare e inutila. Descoperim din ce in ce mai multe materii ,,inutile” in invatamantul general dar, in schimb, ,,intarim” bacalaureatul care nu e examen de specialitate ci de cultura generala. Pai ori ii canalizam pe copii mai devreme pe un anume fagas si atunci scoatem sau diminuam iimportanta unor materii nu foarte importante pentru acel fagas, ori pastram tipul de invatamant de cultura generala pana in clasa a XII -a si atunci avem justificarea sa consideram bacalaureatul ,,examen de maturitate”
Ori,ori …
eu inafara de limba latina nu as scoate nimic. desi cred ca sunt eu ramas in urma, pentru ca din ce am auzit acum la liceu se fac muzica si desen (eu am facut doar pana la sfarsitul gimnaziului astea). in rest as fi vrut sa se lase totul cum era – biologia, fizica, geografia, istoria, chimia sa fie materii separate.
acestea fiind spuse, cred ca mai degraba se impune o revizuire serioasa a fiecarei curicule si actualizarea materiilor. ce-mi place la americani este ca se pune accentul pe baze, si se construieste pe acestea. la noi mi s-a parut intotdeauna ca e un concurs de „cat de mult reusim sa bagam in capul copiilor ca sa avem cu ce ne lauda”, chiar daca totul ajungea sa se reduca la memorare mecanica pentru multi. si la ce bun sa te lauzi ca faci notiuni foarte avansate de matematica la liceu (de grupuri Abeliene si inele altii n-aud decat daca se specializeaza in matematica la facultate) daca ai elevi ce au probleme cu ecuatiile de gradul 2? ok, amestec un pic algebra cu analiza matematica, dar cred ca se intelege ce vreau sa spun.
intre timp am uitat o gramada din ce am invatat pe parcursul anilor. acum pot zice si eu ca am uitat mai multa materie (matematica, fizica) decat au stiut altii vreodata. imi pare rau pentru volumul ala de cunostinte, ca pe langa efortul depus unele lucruri chiar imi placeau. si atunci, de ce sa ajungi sa faci un efort inutil? da, ajuta la disciplinarea creierului, dar oare cat de mult? chiar nu stiu.
pentru ca nu pot sa editez: atata timp cat prea multi absolventi de liceu sunt analfabeti functionali, ce ii ajuta sa invete limba latina? mai bine inca 1-2 ore de limba romana, in special gramatica.
Te-a suparat foarte tare latina asta, constat ! 🙂 🙂 🙂
Acum lasand gluma la o parte nu putem exclude firescul decalaj calitativ intre scoli si licee precum si intre elevi luati individual. Imi amintesc cu amuzament ca prin 1990, la vreo doua-trei luni de la asa-numita revolutie, se discuta in parlament despre votarea varstei minime legale pentru intrarea in aceasta institutie fundamentala pentru politica. La un moment dat majoritatea parlamentarilor se oprisera la varsta de 30 de ani la care un june senator a contestat rezultatul pe motiv ca Napoleon in culmea gloriei sale n-ar fi avut loc in parlamentul nostru de atunci. Ei iata care-i problema. Depinde de etalonul pe care ni-l luam. Ne orientam dupa copiii model, olimpici, dupa cei cu o memorie foarte buna, dupa cei foarte indemanatici dar fara perspective largi de cunoastere sau dupa cei mediocri ? In aceste conditii solutia cea mai simpla este orientarea dupa o medie, dar nici asta nu cred ca-i o solutie buna. E de discutat …
pai de-aia nu e un invatamant universal, ci are filtre si specializari. problemele apar cand aceste mecanisme de filtrare sunt sabotate de catre profesori (desfiintarea scolilor profesionale, admiteri in facultate fara bacalaureat) sau de catre parinti (copii trimisi la specializari fara viitor sau pentru care nu au aptitudini doar pentru ca parintele insista pe o anumita cariera).
Daca abordam lucrurile diferentiat in liceu atunci si bac-ul ar trebui dat diferentiat. Sa nu mai conteze locatia liceului ci profilul acestuia. Si daca ai terminat un liceu de muzica si vrei sa faci conservatorul sa fii considerat altfel decat unul care a facut liceu de mate-fizica si apoi se duce catre acelasi conservator. Altfel, unul care obtine media generala 8 la liceul de muzica ar putea fi dezavantajat fata de unul care obtine 10 la un liceu de matematica in cazul in care ambii hotarasc sa urmeze conservatorul. Desi un 8 la liceul de muzica poate sa insemne mai mult decat un 10 la liceul de mate-fizica in cazul concurentei ambilor pe un loc la conservator.
Daca vrem bacalaureat universal atunci va trebui sa uniformizam si invatamantul si astfel dispar specialitatile in liceu. Daca pastram profilele atunci ar trebui sa adaptam si bac-ul.
bacalaureatul a fost dintotdeauna diferentiat pentru ca exista probe specifice profilului. de exemplu celor de la uman nu li se dadeau problemele de matematica ale celor de la real.
de asemenea tampenia asta cu media de liceu sau gimnaziu trebuie sa dispara. a fost o idee foarte proasta. probabil s-au gandit sa elimine ingrasarea porcului in anii terminali (de faopt cam asta a fost ideea, plus eliminarea meditatiilor – a iesit bine, nu?), dar de fapt n-au reusit decat sa produca o recolta de note mari „la hectar” fara prea mare relevanta. exact cum am spus eu de la inceput, in urma cu multi ani. problema e c-am spus-o acasa in sufragerie si nu m-a bagat aproape nimeni in seama. dar e graitor despre lipsa de conexiune dintre decidenti (Abrramburica cred c-a fost cu ideea) si cei implicati cu adevarat in invatamant.
deci, in cazul tau, un absolvent de liceu de muzica va avea aceleasi sanse teoretice de a intra la conservator ca si un absolvent de profil real. nota de la bac va fi corespunzatoare pregatirii sale la profilul respectiv. daca conservatorul e condus de oameni destepti va organiza concurs de admitere, si atunci, cine stie, poate ala de la real are o ureche muzicala si cunostinte dobandite in particular si-l surclaseaza pe cel de la liceul de muzica. sau poate nu. dar macar se vede clar de ce sunt in stare.
daca conservatorul face concurs de dosare sa nu se planga dupa aceea ca are studenti slabi, pentru ca era responsabilitatea lor sa le verifice cunostintele. valabil pentru orice facultate, de altfel.
bacalaureat universal nu poti sa ai. cum nu poti sa ai admitere „in orb” doar pe baza de dosar. daca ai notele suficiente sa intri la o facultate nu inseamna ca ai si aptitudinile minime necesare. asta ar trebui s-o spuna parintii si profesorii in primul rand.
Eu cand am sustinut bac-ul doar una din probe era adaptata specificului dar si aceea era optionala (o puteai alege dintr-un grup de materii ,,universale” adica istoria sau educatia fizica). Materia in cauza era estetica (eu terminand un liceu de arte plastice). In rest, romana am avut oral si scris, o limba straina la alegere, o stiinta exacta la alegere si una din cele trei materii deja amintite. Acum nu stiu daca subiectele pentru matematica de la noi erau adaptate la profilul liceului. Asa ar trebui sa fie logic. Asta se intampla prin ’93.
Sunt de acord ca intratul la facultate pe baza notei de la bacalaureat a fost o mare tampenie la fel ca si reducerea perioadei de studiu in invatamantul universitar. Si e adevarat ca un absolvent de matematica poate avea un viitor in muzica mai bun decat un absolvent de liceu pe acest profil. Eu insa puneam o problema de principiu: media unui foarte bun elev la matematica intr-un liceu de matematica devine in contextul actual mai importanta decat media unui elev bun la un liceu de muzica in cazul in care ambii se hotarasc sa urmeze conservatorul. Si nu-i drept pentru ca absolventul de muzica a fost supus unor exigente pe domeniul ,,portativelor” pe cand cel de matematica, nu.
Altfel, au fost mari creatori care au pornit din zona stiintelor exacte. Iar intre muzica si matematica s-au facut deja o multime de conexiuni mergandu-se pana la ideea ca una e nedespartita de cealalta.
eu am dat la bac asa:
– romana oral
– limba straina oral (la alegere intre limbile pe care le-am studiat in liceu)
– romana scris (subiecte de real, umanul le avea mai grele)
– se dadea si limba materna scris, ca si acum
– matematica scris (subiecte de real, umanul avea unele mult mai usoare)
– materie specifica profilului scris (fizica/chimie/biologie la mine in liceu, nu stiu la altii, ca de exemplu am avut un coleg de facultate de la liceul energetic din giurgiu sau asa ceva)
– materie generala la alegere (istorie sau sport, nu stiu daca erau si alte optiuni, eu am luat istoria)
daca ai terminat arte plastice in 93 fii sigur ca ai avut subiect de uman la matematica. daca ai ocazia sa gasesti pe undeva niste culegeri din anii 80-90 de matematica pentru liceu ai sa-ti dai seama cam pana unde se ajungea cu materia. ca majoritatea profesorilor nu ajungeau pana acolo e altceva. mai amuzant era cand ajungeai la facultate si constatai ca inca nu stii destula matematica pentru cursurile din primul semestru. sa vezi atunci distractie.
muzica este compusa din doua lucruri:
– vibratii ritmice ale aerului (sau ale altor materiale), deci un fenomen fizic, deci descriptibil prin formule matematice
– o serie de impulsuri ce ajung din ureche la creier, deci un fenomen electrochimic, deci fizic, deci matematic (dar nu foarte direct).
e si normal ca o persoana cu formare in stiintele reale sa aiba inclinatii spre muzica. mai ales daca inseamna ca are ocazia sa se joace cu tot felul de instrumente si echipamente, ba chiar sa si inventeze unele noi.
[…] Exasperări – pledoaria elevului […]
[…] Exasperări – pledoaria elevului […]
[…] Exasperări – pledoaria elevului […]
[…] fine, elevul este prins, la rândul său, între exigențele părintelui care l-ar vrea cât mai bun la cât mai […]
[…] Exasperări – pledoaria elevului […]
[…] Exasperări – pledoaria elevului […]