Dezbatere… de joc

Când am aflat de nominalizarea noului ministru al învăţământului, mi s-a părut că, în sfârşit, se întâmplă ceva bun într-un domeniu absolut vital, dar cu totul neglijat. Neglijarea asta cred că este, cum spuneam şi altădată, intenţionată sau, dacă nu, atunci iresponsabilă până către criminală. Aşa că, după multă vreme, se arătau zorii peste negura adusă de Abramburica, Hărdău sau Zâmbiliciul din Iaşi.

Declaraţiile domnului Funeriu erau chiar dătătoare de oarecare speranţe (măcar pe alocuri). Dar se pare că nici el nu scapă de păcatul teoriilor frumoase care sucombă în realităţi dure. Când profesorii nu-şi primesc salariul, tot proiectul de viitor nu face doi bani şi mă şi grăbesc să argumentez de ce.

Ca să poţi realiza o restructurare a învăţământului, ai nevoie de mai mult decât o lege şi nişte „experţi” care gravitează precum muştele împrejurul… (aici mă cenzurez). Nu am nicio încredere în „specialiştii” ministerului, fiindcă ei sunt responsabili în mare măsură de situaţia existentă. Toate deciziile au trecut şi pe sub nasul lor atrofiat.

E mare nevoie în sistemul educaţional de mână de lucru calificată. Altfel „dezbaterea publică” îşi pierde raţiunea, pentru că măsurile – oricât de grozave – nu pot fi puse în practică de semi-analfabeţi. Degeaba vrei să recredibilizezi universităţile dacă nu ai elevi suficient de bine pregătiţi. Iar pentru a avea elevi pregătiţi, trebuie să ai profesori competenţi la toate nivelurile. Or aceştia ar trebui plătiţi decent, ca să poată supravieţui.

În câteva judeţe din ţară, cadrele didactice se plâng că nu şi-au primit salariile decât pe jumătate (o fi vorba de cei 50%, însă care, ca în bancul cu radio Erevan, nu se dau ci se iau?). Dar, peste aceste voci nemulţumite, se ridică una mult mai ameninţătoare, care afirmă că, de fapt, profesorii vor pierde nişte sporuri pe care le luau pe „nedrept”. O parte din aceste sporuri am înţeles că au fost introduse în salariul de bază. Însă, de vreme ce acest glas ministerial se străduieşte să pregătească terenul, mă aştept ca, în general, salariile în învăţământ să înregistreze o scădere nu chiar neglijabilă.

Indiferent de motivaţie, indiferent de explicaţii, această măsură va afecta în mod negativ şi pe termen lung sistemul. Mai întâi, industria meditaţiilor va beneficia de un impuls semnificativ. Sunt convins că unii dintre dascăli vor condiţiona nota maximă sau cinciul necesar supravieţuirii de participarea la nişte „ore suplimentare” plătite pe şest. Nu cred că e neapărat foarte moral, dar nici foarte condamnabil.

În al doilea rând, studenţii care încă mai pun osul la treabă în facultate (unii dintre universitari zic că-s tot mai puţini), vor fi descurajaţi suplimentar să intre în învăţământ. Cunosc fenomenul de multă vreme. Există oameni care au fost acceptaţi pe posturi doar ca să fie la clasă cineva care citeşte din manual, în timp ce colegii lor mai bine pregătiţi şi-au căutat un loc de muncă mai decent retribuit. Cu timpul însă, mediocrii respectivi îşi găsesc loc în sistem şi capătă „drepturi”. Vai de elevii lor!

În al treilea rând – mai subtil, dar cu urmări poate chiar mai devastatoare –, statutul profesorilor este din nou compromis. Faptul că ei sunt mereu primii sacrificaţi transmite un mesaj de perpetuu dispreţ al politicienilor faţă de dascăli, al societăţii faţă de şcoală (care este creatoare de societate, în ultimă instanţă!?). Chiar dacă acest mesaj nu este explicit, umilinţa lor este percepută ca atare atât de elevi cât şi de părinţi. Consecinţa e că profesorii dispar ca modele umane, iar demnitatea profesiei este compromisă.

Dacă situaţia economică se va redresa, sunt posibile şi migraţii din sistem. Nu mă aştept totuşi ca acestea să fie semnificative numeric, dar chiar dacă ar fi, nimeni nu le-ar da vreo importanţă.

Mi se pare de un ridicol fără margini că o societate care apără tot felul de minorităţi şi vrea să le impună în orizontul normalităţii, îşi mutilează – cu seninătate – intelectual şi axiologic (vorba ministrului) propriii copii. Mai degrabă auzi voci – năucitoare – care vor ca şcoala să fie un fel de distracţie organizată, decât oameni îngrijoraţi că a crescut numărul mediocrilor ieşiţi din şcoli.

Suntem oare chiar atât de imbecili încât să credem că viitorul va fi mai bun, deşi distrugem în mod sistematic orice cadru performant şi solid în care acest „viitor” să se forjeze? Probabil că da!

Publicitate