Postat de: Teofil Stanciu | 03/07/2013

Cum se lua/fura BAC-ul în vremurile bune

Inspirat de o mărturie pe care o puteți citi aici, am decis să pun pe hârtie (virtuală) singura mea experiență de supraveghetor la BAC. A fost una, e drept, dar memorabilă. Ulterior, alții mi-au confirmat că și lor li s-au întâmplat lucruri similare, dar s-ar putea să fi fost de vină… doar imaginația noastră bogată. Așa ceva nu se putea întâmpla, o știe toată țara!

În anul de pe urmă al glorioasei guvernări Năstase (2004), mă aflam în calitate de cadru didactic într-o școală din urbea O – oraș al cărui nume nu-l dau, ca nu cumva să poată cineva descoperi care era singurul oraș cu sistem de învățământ corupt din țară.

Și cum mă aflam eu în exercițiul funcțiunii, un novice suplinitor (pentru cei care au impresia că „suplinitor” e un termen peiorativ, precizez că e, de fapt, un termen tehnic, ce face distincția între suplinitori și titulari, fiind un fapt obișnuit ca unii suplinitori din orașele mari să aibă medii mai mari decât cele ale titularilor din orașe mici sau din comune) din primul an de viață adevărată, mă trezesc trimis cam cu japca la supraveghere la BAC și la „Capacitate”, cum era pe atunci.

Când sosi sorocul, mă scol cu noaptea în cap, mă scliviesc după știință și putință, iau chiar și un taxiu ca să nu-mi șifonez țoalele festive, ca nu cumva să mă prezint sub așteptări, și mă înfățișez la locul dinainte rânduit. La fața locului se deplasaseră toți colegii nominalizați în acest scop, așa că stăteam la un pahar (de apă, de cafea, dar sigur fără spirtoase, ca să nu fie dubii) de vorbă.

Președinte de comisie era un prof universitar de pe Valea Jiului. De vreme ce el prezida întâlnirea și era șef de comisie, am dedus că și eu eram… comisie. O parte infimă a ei, dar nu mai puțin reală și rodnică – cel puțin astea îmi erau aspirațiile. Ne-a ținut discursurile regulamentare despre „buna desfășurare” a concursului, despre „corectitudinea” și „vigilența” de care urma să dăm dovadă. Cred că am vrut să iau și notițe, așa de frumos se vorbea p-acolo.

Toată teoria însă avea să se năruie câteva ceasuri mai târziu și încă într-un mod cum nu se poate mai palpitant și convingător.

Cum în săli se desfășura „în bună regulă” examenul de română, nu aveam voie să intru pentru că, vezi bine, aș fi putut să-i ajut pe elevi să rezolve subiectele în mod fraudulos, fiind eu însumi „de specialitate”. Așa că stăteam pe hol și îi însoțeam pe cei cu vezică mai sensibilă sau colon mai emotiv să-și descarce… sufletul „în deplină corectitudine”.

Nu mică mi-a fost mirarea însă, când, la un moment dat, apăru dintr-un birou o domniță care mă chemă într-acolo. M-am prezentat numaidecât, constatând că era tocmai directoarea care, oficial, nu se afla în școală (probabil eu aveam vedenii). M-a interpelat pe un ton persuasiv, spunându-mi că elevii ar avea nevoie de puțin… ajutor.

N-am priceput prea bine ce înseamnă. Fusesem deja chemat în câteva clase și făcusem cam ce făceau profesorii mei din facultate: le spusesem să fie atenți la unele subiecte, fără să le furnizez vreo rezolvare, ci doar să le atrag atenția la punctele mai complicate, să nu se pripească de la stres. M-am confesat doamnei din cadrul ușii, însă nu părea satisfăcută de prestația mea.

Văzând cum nu mă duce capul să-i îndeplinesc dorințele inimii, a făcut un semn discret și în ușă s-a ivit o chelie care întinse spre mine niște hârtii. Perplex, n-am înțeles ce să fac și, cum nu era timp de pierdut, domnul cu chelia a ieșit pe ușă și a început să umble dintr-o sală în alta cu… rezolvările. Părea un vis… nimic din toate acestea nu se puteau întâmpla în realitate (potrivit discursurilor de dimineață și spuselor miniștrilor de resort), dar eu le vedeam aievea.

Am aflat de la colegii care aveau voie să supravegheze în sală că li s-a cerut să citească ei rezolvările și fiecare, în funcție de conștiință și cerbicie, a refuzat sau a acceptat. Partea palpitantă e că știam cu toții că, ăstimp, în aceeași școală, la aceeași oră, o duduie ministerială făcea inspecție „de sus”, ca să vadă cum decurge examenul. Decurgea minunat!

După ce s-a isprăvit cu bine (cum altfel?) examenul, ne-am strâns în păr la masa dată în cinstea profesorilor supraveghetori (adică a noastră!). Nu-i vorbă, că eram lihniți, dar n-am dovedit tot ce ne-a fost pus dinainte. Mămici binevoitoare veniră la urmă și ne împărțiră niște ciocolate. Pesemne, fac parte din meniu, îmi zic. Dar nu orice soi de ciocolată, ci o Milka d-aia de juma de metru, să faci furori când traversezi orașul cu ea sub braț (atunci nu erau atât de frecvente ca acum și erau mai mulți umblători cu tramvaiul decât în prezent).

O colegă „cu experiență” îmi atrage atenția, zâmbind enigmatic, să nu cumva să cadorisesc pe cineva cu „scândura” aia. Doar n-o fi având vreo hibă, mă gândesc eu, n-o fi trecut vrăjitoarea cea rea s-o contamineze cu substanțe radioactive. Dar mă lămurește ea îndată că ar fi bine să caut înăuntru, înainte să decid ce fac cu ea.

Și-am căutat. Văleu, maică! 300.000 de lei, care era numai bine un 10% din salariul meu NET din acea vreme. Ce să fac cu banii? Ce trebuie să fac de banii ăștia? Cum (de) au ajuns la mine? Pot să-i returnez cuiva? Mămicile de treabă ne priveau cu subînțelesuri, dar era limpede că nu puteam refuza „atenția”. Și toate astea – mâncare, desert și „cadou” – se făcuseră din regulamentarul „protocol” adunat încă din vremuri străvechi în fiecare școală, dar care capătă noi valențe odată cu trecerea timpului.

Nu vă spun cum am rezolvat problema cu Milka cea bogată în semnificații, că nu mai știu nici eu precis. Dar aveam o altă problemă și mai complicată de rezolvat. Urmau probe la care, nefiind „de specialitate”, aveam să fiu trimis în sală. Iar dacă fusesem deja „cumpărat”, probabil că se aștepta de la mine să mă port într-un fel mai „prietenos”.

M-am dat „rănit” și n-am mai mers, pretextând că „nu mă pot prezenta la supraveghere”, fără explicații prea amănunțite. Doamna care mi-a răspuns era însăși directoarea. Mi s-a părut că a răsuflat ușurată. Atunci mi-am zis că probabil m-a recunoscut că eu eram ăla „greu de cap” care n-a priceput ce avea de făcut pe coridor. Dar poate că mi-am dat prea multă importanță. Fapt e că nu m-am mai dus.

M-am gândit să merg „la presă”, dar ce puteam să dovedesc? Eu aveam o ciocolată cu niște bani în ea, dar nimeni n-ar fi recunoscut că mi-a dat-o. Pe cine să reclami și de ce? Unde e flagrantul? Unde e dovada că așa s-au petrecut lucrurile cum spun eu? Oare nu cumva, în răutatea mea de individ meschin și invidios, am pus niște bani înăuntru pretinzând că alții i-au pus acolo? Ba n-ar fi exclus ca tocmai școala care mă trimisese cu japca să mă fi pus să sabotez examenul de la o școală concurentă, nu?

Știu pe cineva care, ajuns în sală la supravegheat (altundeva decât unde am fost eu), n-a lăsat elevii să miște la examen. A fost scos afară, cu mențiunea că „a pus presiune pe candidați”, fapt pasibil de sancțiuni. În primul an cu camere de supraveghere, rata de promovare în liceul de unde a fost alungat respectivul a ajuns pe la 10% sau mai jos, în condițiile în care în rest bătea pe la 90%.

Șocul pățaniei mele a fost atenuat puțin de experiența examenului de „capacitate” (desfășurat anterior) unde, supraveghind într-o clasă împreună cu o colegă, am decis să încălcăm una dintre indicațiile președintelui de comisie. Acesta ceruse ca lucrările să fie puse în aceeași ordine cu cea a numelor de pe lista de prezență (sau borderou, parcă-i zice). Adică, corectorii să nu trebuiască să deschidă lucrările (că legea nu permite), dar să știe exact ce lucrare corectează, de vreme ce aveau lista cu nume și cu prezenți în față.

Am amestecat lucrările, iar ziua următoare am fost apostrofați pentru păcatul de a nu fi respectat… „metodologia de concurs”. Mă gândesc cât vor fi avut de lucru pe urma noastră, să refacă ordinea și să afle exact ce lucrare aparține cui.

Tot pe atunci am aflat de la profesorii mai cu experiență că, cel puțin în unele cazuri, nici nu se pune problema ca nota vreunui copil de dascăl să fie trecută pe lucrare înainte ca părintele să vadă lucrarea și să se declare mulțumit de nota acordată. „Dacă nici noi nu ne ajutăm între noi…”, zicea doamna, într-un acces de solidaritate și conștiință.

Postări cu același subiect:


Responses

  1. Îmi amintesc şi eu un caz asemănător celor mai sus prezentate. S-a întâmplat în 2007 ori 2008, nu mai reţin cu exactitate anul. Am trecut pe la liceu să văd notele de la bac ale colegilor mei mai mari. Mă uitam pe listă când se apropie de mine un părinte, director al unui liceu, care mi se laudă astfel: „Băiatul meu a luat probele orale cu 10 fără să fi fost prezent la vreuna dintre ele.” Ştiam despre băiatul dânsului că e plecat în cantonamentul unei echipe de fotbal. Ciudată mi s-a părut însă lejeritatea cu care tatăl ne-a dezvăluit misterul notelor absentului.

  2. Cel putin, pe vremea cand dadeam eu Bac-ul , cei mai buni din clasa ii ajutau pe cei mai slabi sa ia si ei o nota de trecere tot sub supravegherea cadrelor indulgente dar, ce sa-i faci, s-au schimbat vremurile, acum e la moda facultatea , doar o nota de trecere nu mai da bine in C.V. ! Ar fi bine sa scrii un articol despre multpreafericitii studenti care dupa ce abia se tarasc prin facultati in 4 ani ajung doctori in stiinte si-nca si se mai lauda cu aceasta isprava! S-o fi intamplat vreo minune iar noi preapacatosii nu avem har s-o vedem si sa ne inchinam dand slava zeului Invatamant si-acelor care prin credinta au obtinut potop de binecuvantari…O dovada ca inca o data rugaciunea e mai puternica decat invatatul pe branci!🙂

    • da, si la bacu meu ne-am ajutat colegii mai slabi. Am avut un soc sa vad ca cineva a luat nota mai buna ca mine … Dar erau vremuri mai … linistite🙂.

  3. Si la mine a fost aceeasi problema, colegii care la un moment dat erau si corigenti luasera note de 10, iar noi (aia de invatam – tocilarii) am luat 9, 8. Dupa aia am aflat ca parintii acestora au facut niste donatii comisiei. Cat de nedrept!

    • Nu e nimic nedrept, e vechea lege a lui Darwin, varianta soft: adaptarea la mediul tehnologic, lupta pentru o existenta mai buna, selectia naturalo-financiara! Specimenele cele mai dotate, conform normelor impuse de societate, razbesc …


Spune-ți părerea

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Categorii

Skepsis

AUDIATUR ET ALTERA PARS

JURNAℓ SCOȚIAN

parohie virtuală

Valeriu Nicolae

This WordPress.com site is the cat’s pajamas

vatraoficial.wordpress.com/

,,Cultura e finalitatea tuturor societăților" (Eugen Lovinescu)

Horvath Liviu Blog

„DACĂ NU CITEȘTI CĂRȚI BUNE, VEI CITI CĂRȚI PROASTE.DACĂ NU CONTINUI SĂ GÂNDEȘTI RAȚIONAL, VEI GÂNDI IRAȚIONAL. DACĂ RESPINGI SATISFACȚIILE ESTETICE, VEI CĂDEA ÎN SATISFACȚII SENZUALE.” C.S.LEWIS

Prolegomene

(pre)feţe la diverse

Revista Creștină

Revistă de formare și informare - scrisă din perspectivă creștină

Daniel Bulzan

Poate nu merita sa fie citit, dar merita sa fie spus.

Gânduri despre știință și credință

Ce semnificatie are pentru mine știința secolului XXI

Pasarea Phoenix Remixed & co

© Alexandru Nădăban

Daniel Lucescu

"Nu sunt PERFECT.."

doarlitere

împrăștiind literele printre litere construim cuvinte

Persona

Personal blog of Danut Manastireanu

Alonewithothers's Blog

Smile, without a reason why. Love, as if you were a child.

Ciprian Terinte

veritas vos liberabit

The Institute of Middle East Studies

To bring about positive transformation in thinking and practice between Christians and Muslims in the Middle East and beyond

Daniel's Think Tank

Daniel Manastireanu's Blog

According to Sam

What underlines how we say things cannot itself be said

Reflecții creștine

Andrei Pătrîncă

%d blogeri au apreciat asta: