Providența simpatică

Ori de câte ori lucrurile ne ies așa cum ne dorim, este mare bucurie mare. Și pe drept cuvânt. Oamenii se gândesc cu simpatie la Dumnezeu care i-a ajutat. Își fac cruci sau spun rugăciuni de mulțumire. Ba chiar mărturisesc public, cu duioșie în glas, că au izbutit în planurile lor, „cu ajutorul Celui de Sus”.

Valul de recunoștință care ne cuprinde se transformă în generozitate cu rasa umană, într-o serenitate luminată, într-o bunăvoință aproape nețărmurită. De asemenea, cuvintele capătă conotații de povață, căci traseul parcurs – și care s-a dovedit unul de succes – a lăsat niște urme în suflet. Odată încheiat cu o reușită, drumul anevoios devine exemplar. Așa că e destul de firesc să simțim nevoia să împărtășim din secretele biruinței și cu ceilalți.

Toate astea sunt cu atât mai valoroase și mai edificatoare cu cât de la bun început individul care a izbutit și-a asumat public adeziunea la providența divină. Odată ce s-a situat cu acțiunea sa în perspectiva mult mai amplă a planului divin, reușita finală capătă implicații spirituale dintre cele mai profunde. Succesul demersului său se transformă – pentru el și pentru cei care-l privesc – într-un gir dat de Dumnezeu. Căile respectivului sunt, se pare, pe placul Celui de Sus.

În caz de eșec însă, conlucrarea cu providența divină e mult mai greu de asumat. Dacă rezultatele favorabile pot fi ușor integrate într-o perspectivă doldora de simboluri spirituale pozitive, nereușitele, drumurile barate sunt greu de contextualizat și de semnificat.

Pesemne că datorită sentimentelor dureroase, în loc să se preocupe de asimilarea înfrângerii și de împăcarea cu soarta, ca să zic așa, oamenii sunt adesea tentați să se întoarcă spre cei din preajmă ca să găsească vinovați pentru rezultatul defavorabil.

De pildă, dacă votul nu iese pe placul comitetului, pot fi învinuiți enoriașii că nu sunt suficient de spirituali, că nu înțeleg voia lui Dumnezeu, că nu au discernământ suficient de ascuțit. Sau dacă alegerea pe care o face copilul nu se potrivește cu prognoza părintelui, se întâmplă uneori ca familia să recurgă la presiuni care să influențeze odrasla să-și schimbe părerile.

Ca și când, prin cine știe ce miracol, credința în providență se suspendă până ce lucrurile sunt aduse pe făgașul dorit de cel ce se simte lezat în interesele proprii. Odată criza depășită, acordul cu providența este reafirmat și reconfirmat.

Totuși elementul de inconsecvență nu poate fi trecut cu vederea. De vreme ce acțiunile umane sunt situate explicit și voluntar în perspectiva amplă în care operează providența divină, atunci chiar și rateurile trebuie digerate și asumate fără răzgândiri, fără sincope. Altminteri, avem de-a face cu o dublă măsură.

Firește că e mult mai facil de elogiat rolul providenței atunci când inima își revarsă preaplinul bucuriei peste margini. Înțeleg – și nu judec – că e cumplit de dificilă acceptarea unei înfrângeri ca fiind parte a marelui plan divin. Dar aceste chestiuni ce țin de sentimente nu au voie să împieteze asupra faptelor ca atare. Emoțiile nu sunt cel mai recomandabil sfetnic în asemenea situații de criză.

Adevărul e că oricine poate fi luat la bani mărunți și găsit vinovat de soarta întregii lumi. Pentru eșecul lui x-lescu din New Delhi e foarte posibil ca eu să am o vină decelabilă și cât se poate de concretă. Însă, atâta vreme cât credem în puterea providenței și în călăuzire divină, toate aceste erori palpabile se înscriu într-un ansamblu care le revalorifică, le dă o semnificație nouă și le transcende.

Iată câteva exemple dintre cele mai notorii: au existat oameni care au rămas blocați în trafic și n-au ajuns la World Trade Center în ziua de 11 septembrie, 2001. Alții au pierdut un avion care s-a prăbușit. Alții, dimpotrivă, au trecut printr-o experiență traumatică, însă la final au ieșit mult întăriți.

Vremurile în care trăim ne predispun să acceptăm providența atâta vreme cât ne e simpatică și cât lucrează în acord cu scopurile noastre. Atunci când nu mai funcționează așa cum ne-am aștepta, rezistăm cu mare dificultate frustrării și incertitudinii.

Probabil că sentimentul acut al propriei precarități ne împinge necontenit să căutăm să deținem controlul tuturor lucrurilor care ni se întâmplă. E, de fapt, o adevărată modă să te faci stăpânul propriul destin. Câtă vreme pare să ne fie favorabilă, pronia divină se poate înscrie fără probleme în acest demers, însă, dacă e să fim cinstiți, seamănă mai degrabă cu o unealtă de obținut certitudini convenabile. Ia să vedem… de ce am mai avea nevoie ca să ne simțim cât mai în largul nostru? Păi de garanția că Dumnezeu e de partea noastră. Bun, atunci hai s-o facem și pe asta.

Reflexul de a căuta vinovații de eșec în cei din jur are două cusururi. Mai întâi, are cusurul neasumării propriei nereușite. Dacă drumul se înfundă, prima dată vina trebuie căutată în propria persoană, cred eu. Vorbim, repet, de acțiuni semnificative, ample, care alcătuiesc un destin. Fuga de responsabilitate cadrează destul de prost cu ideea de participare la un plan măreț orchestrat de către Cel Atotputernic.

Al doilea cusur e lipsa de onestitate. În măsura în care credința e autentică și conlucrarea cu providența divină a fost realmente asumată, atunci momentul eșecului trebuie tratat ca un element necesar. De la bun început se știe că nu toate planurile omului sunt în acord cu cele divine. Frustrările n-ar trebui să se descarce spre oameni, ci, dacă e să fim riguroși, către Dumnezeu, cel care administrează acest ansamblu complex.

La nivel de grup, această inconsecvență în raportarea la providență păcătuiește iarăși în cel puțin două feluri. În primul rând, reușitele trecutului sunt elogiate și transformate în demonstrații triumfaliste, tratate simplist și preferențial. Eșecurile de pe parcurs sunt privite exclusiv din perspectiva victoriei finale, astfel încât nimeni nu mai apucă să se identifice și cu momentul insuccesului, ci doar cu triumful final. În această situație, elementele cele mai bogate în învățăminte rămân neînțelese și neasimilate.

În al doilea rând, eșecurile trăite – atunci când e vorba de o acțiune în desfășurare – pot fi folosite spre culpabilizarea participanților. Cel care deține o poziție privilegiată și are (sau pretinde că are) o viziune mai amplă poate folosi orice nereușită pentru a obține mai multă supunere. Pedala sentimentelor de vinovăție e deosebit de sensibilă și poate furniza obediența necesară.

Provindeța antipatică poate deveni așadar subiect (căci niciodată nu va deveni un obiect la îndemâna noastră) de autoamăgire și de manipulare. Ca antidot nu prea știu ce ar fi de folos afară de exemplele creștinilor care au ales să piardă, să le meargă rău, să sufere, să nu-și urmărească propriul interes sau confort, să nu aștepte nimic din partea altora, ci să se sacrifice în mod dezinteresat.

Fără-ndoială că toți ne dorim lucruri bune în viață. Dar cred că s-ar cuveni să pornim de la premisa – foarte greu de acceptat și de întreținut – că nu merităm nimic bun. Nici de la oameni, nici de la Dumnezeu. Iar atunci ne-ar fi mai ușor să ne digerăm – inclusiv afectiv – nereușitele.

Publicitate