Probabil că, dacă România ar fi fost monarhie și azi, cam așa m-aș fi așteptat să arate un discurs în care regele se adresează periodic națiunii: să fixeze niște repere (istorice și morale – sic!), să dea coerență și semnificație evenimentelor, să stabilească niște ținte, să aprecieze progresele și să sancționeze neajunsurile. Dar fără să intre în polemici demagogice cu trepăduși politici și activiști ahtiați de putere și puși pe căpătuială.
Desigur că se vor găsi niște „șmecherași” pripășiți prin Parlament care să bage de vină, care să se simtă atinși de cuvintele monarhului, dar asta nu face decât să-i demaște ca intriganți sau vinovați sadea, pe care i-au întărâtat „aluziile” acestui discurs.
Sunt însă câteva lucruri – în relație cu acest eveniment – pe care nu le-am înțeles. Nu, nu cred că e „un gest de normalitate”, cum zice Geoană, ci este „un moment excepțional”, cum zice… tot Geoană. Nu mă interesează persoana lui, ci această oscilare care-l determină să clasifice același eveniment în două categorii contradictorii.
Pentru ca să intre în normalitate, discursurile regale ar trebui să aibă o frecvență oleacă mai mare decât 1 în 60 de ani. Și fug cât mă țin picioarele de alte implicații posibile ale acestei idei de „normalitate”.
Nu e normal ca regele să se adreseze națiunii dintr-o postură de exclus, de mazilit. Faptul că e cetățean român nu-l îndreptățește neapărat să ia cuvântul în Parlament. Dar regele este încă, de drept, monarhul României, însă continuă să fie deposedat de toate drepturile instituționale aferente. Așa că suveranul vine în fața aleșilor poporului într-o postură anormală.Citește mai mult »
Cu drezina 