Șublerul sau despre dreptatea lui Dumnezeu

turbosquid.com

Crescând într-un mediu religios, am auzit adesea vorbindu-se despre dreptatea lui Dumnezeu. E un subiect predilect, aș putea zice, al unora dintre evanghelici, care se simt datori să „echilibreze”, spun ei, dragostea lui Dumnezeu (sau bunătatea divină) cu dreptatea.

Se vorbește în multe feluri despre dreptatea lui Dumnezeu. Las la o parte discursul teologic, fiindcă acolo lucrurile sunt foarte complicate, existând dogme fundamentale care uzează de acest atribut divin.

Vorbesc însă despre dreptate și sărmanii și oropsiții, care o așteaptă fie în forma milostivirii divine care le-ar putea da câștig de cauză, fie, de ce nu, sub forma răzbunării care le-ar putea aduce mult dorita reparație.

Cel mai ciudat însă vorbesc despre dreptatea divină cei care știu, au, pot. E vorba despre acel discurs de birou – care vă e probabil cunoscut – ce nu prea se intersectează cu viața. Argumentele se înlănțuiesc logic – prea logic! – fără ca vreun moment să poți insera experiența de viață în sistemul pe care îl vezi conturându-se admirabil înaintea ochilor tăi.

Acest fel de a vorbi despre dreptatea divină – izvorât preponderent din studii și aproape deloc din experiență și, în orice caz, lipsit de autenticitatea viului – este cel mai păgubos.

Când auzi cât de clare sunt toate lucrurile, cum se găsește șublerul universal cu care să se măsoare sufletele, îți vine să crezi că Dumnezeu e maistru sculer-matrițer. Toți vom fi judecați după… fiecare om trebuie să… etc.

Vine conferențiarul și-și prezintă pomelnicul de condiții, în care include totuși și câteva cazuri particulare sau mici derogări admisibile chiar și la Dumnezeu. Dar sunt numai niște aparente derogări, nesemnificative prin aportul lor la întreg eșafodajul teoretic.

Și când ieși în stradă, dai nas în nas cu țiganii analfabeți care își caută mâncarea în gunoaie, dai nas în nas cu bolnavii mintali care vagabondează desculți în lungul și latul orașului, dai de oameni pe care mintea nu-i ajută nici măcar să spună cum se numesc.

Întâlnești suflete de o revoltătoare nestatornicie – și n-ai de unde ști dacă asta e o vină ce poate fi asumată sau o tară a unei copilării infernale –, întâlnești oameni încremeniți într-un episod din trecutul lor, incapabili să îl depășească și să-l înțeleagă.

Ce să vă mai povestesc? Știți prea bine cât de pestriță-i lumea și ce minunății sau grozăvenii descoperi în momentul în care apuci să cunoști ceva mai bine un suflet de om.

Însă de la biserică tocmai ai căpătat un șubler cu care îți măsori înterlocutorii. Ca să vezi cum se aplică dreptatea lui Dumnezeu la ei. Ca nu cumva să ieși tu și ai tăi dezavantajat.

De fapt, dacă e să sintetizez, cred că asta-i impresia pe care o degajă cei care vorbesc despre dreptatea lui Dumnezeu cu acel aer că știu exact cum stă treaba: anume că se tem ca nu cumva ei, care au stat și și-au ros coatele pe dușumelele bisericilor, care au dus greul abstinenței pe toate planurile, care s-au spetit să se scoale duminicile cu noaptea în cap numai să apuce să ajungă la ora 9.00 la biserică (și să poată privi dojenitor spre cei care nu reușesc această performanță), că adicătelea tocmai ei ce țin în spinare Împărăția lui Dumnezeu ar putea fi dezavantajați de… dreptatea divină.

Iar ca să prevină asemenea pocinog nefericit și insuportabil, au prins drag de șublerul lui Dumnezeu și îl tot flutură pe la ochii necredinicioșilor. Acest fapt mă determină să cochetez uneori cu ideea că ar trebui să li se interzică oamenilor care trăiesc în belșug, care n-au probleme de sănătate prea mari, care știu viața mai mult din cărți să vorbească despre… șublerul lui Dumnezeu. Mai bine să tacă, ca să nu se încurce în socoteli.

Cred că există o dreptate divină. Cred că ea poate fi și contondentă pentru ființele umane. Dar, trăgând cu ochiul la pilde precum cea a fiului risipitor sau cea despre plata lucrătorilor din vie, sesizez inechități strigătoare la cer – în termenii umani ai șublerului.

Dacă există o dreptate divină (și sunt convins că există), atunci sigur ea rămâne în mare parte necunoscută celor care trăiesc bine mersi și încearcă experimente de laborator pentru ca s-o descopere. Nu de alta, dar lor li se întâmplă adesea să creadă (și trebuie să lupte serios cu această convingere parșivă) că e drept să aibă tot ceea ce au. De unde nu mai e decât un mic pas până la a spune că e drept ca fiecare să aibă exact ceea ce are (bogăție sau nenorocire, sănătate sau chinuri, fericire sau cazne fără sfârșit). Și că, deci, toate se împart pe lumea asta după merite. Iar când ajugem cu gândul aici, suntem deja în miezul scrântelii și în brațele ereziei.

 

 

 

Anunțuri

10 gânduri despre “Șublerul sau despre dreptatea lui Dumnezeu

  1. Apoi cu texte din astea mare lucru ca nu vine peste tine tare pedeapsa. Poate-ti dau e vreo doua ca sa te inveti minte!

  2. Citind articolul tau, mi-am amintit de una din descoperirile anului pentur mine: in traducerea germana a Bibliei, harul nu este „nespus de mare” ca in romaneste, ci „exagerat de mare” sau „exuberant”. Nu stiu cum imparte Dumnezeu dreptatea, dar stiu sigur ca harul lui e „exagerat”. Deja l-am trait un pic. Si mai stiu ca Dumnezeu nu e dupa chipul si asemanarea si temperamentul nostru…

    • Îmi pare că dacă se insistă prea mult pe dreptate (în sensul în care vorbeam în text), se surpă temeiul oricărei speranțe. Doar în har se poate ancora virtutea speranței creștine. Și poate că unul dintre cele mai puternice argumente e, într-adevăr, acela că Dumnezeu nu e după chipul nostru. Deși cred că adesea asta înțelegem din versetul care zice că am fost creați după chipul lui Dumnezeu. În mintea noastră, plecăm de la noi ca să vedem cum e El.

      • Buna obserivatie aici. Pe de o parte pentru ca omul se are pe sine ca referinta, pe de alta pentru ca omului ii este greu sa adimita, fie ca o recunoaste sau nu, ca nu e el Dumnezeu, si sigur crezindu-se in mod inconstient dumnezeu isi poate justifica atitudinile si actinunile.

  3. Din nou un articol bun. Sper sa il citeasca si cei vizati daca nu cumva intr-o anumita masura suntem toti vizati. Foarte bine spus ca e usor sa faci teorie si sa dai lectii de viata pe care nu le-ai trait niciodata. Cit despre reparatie si gratie imi place mult cartea lui Alister McGrath „Iustitia Dei, A Hstory of the Christian Doctrine of Justification” Une autorul face o diferenta intre justitia distributiva care era justitia polis, adica pentru cetate, si justita salutifera, cea reparativa

  4. Ieri trecind printre standurile dintr-o piata pariziana am vazut un DVD care m-a facut sa ma gindesc la articolul d-vs. Era un fim de Ingmar Bergman in care un cuplu in criza face apel la un pastor pentru consiliere, dar in loc ca lucrurile sa se refaca dupa discutia cu pastorul sotul se sinucide. Admit aspra evaluare a unui pastor dar poate e nevoie uneori.

    • Și eu am văzut un film (cred că tot de Bergman) cu un cuplu care pornește foarte furtunos, pasional. El, pastor, ea, nu mai țin minte ce, dar fată cu stare. El, băiat sărac, realizat prin forțele proprii. Și încep conflictele… Apoi să te ții… Pastorul era foarte drastic cu toată lumea (și cu sine), astfel că pe mulți îi îndepărtează din excesul lui de zel. Finalul nu-l mai țin minte, dar pare-mi-se că soții care se iubiseră pătimaș rămân despărțiți.

Spune-ți părerea

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s