Izvoare de spiritualitate creștină – gata, a apărut!

Coperta cărții

Începând de astăzi, cartea Izvoare de spiritualitate creștină este disponibilă pe site-ul editurii, la 35 lei.

Cum nu mi-am permis să aglomerez scrierea altuia cu chestiuni personale, îmi achit pe blog datoria față de cei care m-au ajutat în diferite stadii și moduri la traducerea cărții. Așadar, mulțumirile mele se îndreaptă către Loredana Jordan, Come Betea, Florin Betea, d-l Dănuț Mănăstireanu, d-l Gheorghe Fedorovici, Lucian Petrișor. Fără ei, cu siguranță aș fi făcut o treabă mai proastă. Dar, desigur, dacă veți constata că textul e cu probleme, vina îmi aparține mie, ca traducător, și, eventual, lui Daniel Fărcaș, care a făcut editarea.

Am pus această informație într-un context negativ, dar sper că ați prins poanta. Ideea era că voiam să atrag atenția că Dani s-a ocupat de îndreptarea textului tradus, iar pe alocuri am avut dispute destul de aprinse care s-au terminat, de obicei, cum a vrut el. În orice caz, m-am bucurat că volumul a încăput pe mâna lui, cu atât mai mult cu cât notele de subsol stufoase (peste 500) ridicau destule probleme ce necesitau soluții juste.

Și dacă tot veni vorba despre note, menționez laudativ că autorul uzează de o bibliografie impresionantă, furnizând suficient material pentru cei doritori să aprofundeze diverse aspecte. Nu există subiect sau personaj cât de cât mai însemnat – dintre cele asupra cărora zăbovește Sittser – care să nu beneficieze și de niște trimiteri la o bibliografie de referință. La final, există și o listă adnotată de lecturi recomandate.

Peste tot unde a fost posibil am dat și edițiile românești ale cărților citate sau recomandate, în speranța că vor fi de folos cititorilor preocupați să continue cercetarea sau să-și îmbogățească bagajul de informații.Citește mai mult »

Cu adicția la diagnoză

pushofhope.com

Probabil că e tot opera unui „grup de cercetători”, însă mi se pare interesant că niște indivizi (neafiliați religios) care au studiat fenomenul pornografiei au ajuns la concluzia că dependența de pornografia virtuală este o boală. Pentru detalii despre mecanismele psihologice și simptomele acestei boli, citiți aici.

Desigur că nu avem voie să devenim judgemental, dar de comentat, tot se poate comenta puțin chestiunea. Faza asta cu boala are două tăișuri. Mai întâi, dacă se recunoaște – chestiunea e încă netranșată – că avem de-a face cu un tip de patologie înseamnă că va fi necesar și un tratament. Se pare că acesta chiar există și poate fi instituit la cererea pacientului. Deci există șansa reală a reducerii numărului de dependenți și, pe cale de consecință, diminuarea interesului pentru industria de profil.

Dar procesul ca atare nu poate fi declanșat fără ca subiectul morbid (ca să zicem așa) să recunoască mai întâi că e suferind. Riscul lui aici e să se supună oprobriului social. Adicătelea, omul trebuie să-și ia inima în dinți și să transforme o plăcere solitară într-un diagnostic asumat. Probabil că puțini ar fi cei dispuși să se lase convinși că sunt bolnavi, în condițiile în care multe din comportamentele conexe sunt considerate, de o bună bucată de vreme, ca fiind firești (mă refer aici la masturbare, fantazare erotomană etc.). Dovadă stau comentariile la textul indicat mai sus.Citește mai mult »

Ce i-am pregătit lui Dyo (Dionis Bodiu)

De când a anunțat Alin Cristea că eu și Dionis Bodiu concurăm pentru titlul de blogul anului, mă tot frământă un gând: ce să-i fac lui Dyo ca să câștig? Deși, la un moment dat, eram la egalitate în ce privește numărul de vizitatori, dumnealui, ca un sportiv care vine din urmă și are un ascendent moral, mi-a luat-o rău înainte. Așa că n-am decât să-mi bocesc accesările, că ce s-a adunat (la dumnealui) nu se mai scade și ce lipsește (la mine) n-am cum să completez până la sfârșitul anului.

Nu-mi rămâne atunci decât să încerc să capăt cumva prestanță și să-i iau fața. Ca să impresionez juriul (Aline, cine mai e în juriu?). Dar pentru ca demersul meu să se bucure de succes, musai să folosesc și pârghii cu care să mă asigur că-l scot din cursă.

Cea mai la îndemână e să-i declar război deschis. Pe ce motiv? Ce contează? Găsesc eu unul.

Ce consecințe va avea asta? O, dintre cele mai profitabile. Când e rost de scandal, e rost de trafic și de popularitate. Să nu-mi spuneți mie că nu găsesc în cv-ul dumnealui niște chestii folositoare. Uite că știu: îi place muzica rock…

Citește mai mult »

Lui Grivei, cu dragoste

Un Grivei generic

Dragă Grivei,

M-am gândit să-ți scriu deoarece bănuiesc că ultimele evoluții nefavorabile te vor fi îngrijorat. Dar eu zic să nu te temi, fiindcă iubitorii de animale, ăia de scriu pe la ziare și se produc pe la televizor, au în sfârșit ocazia să-și dovedească imensa dragoste ce ți-o poartă ție și neamului tău. Vor năvăli, n-ai grijă, în adăposturile voastre și vor înfia câini cu nemiluita. Vor iniția campanii prin care să-i sensibilizeze și pe alții la problema voastră. Deci sunteți cu toții pe mâini bune și drăgăstoase. Don’t worry!

Trebuie să recunoşti însă că legea asta nouă care permite eutanasierea reaşază lucrurile în ordinea lor firească, dintotdeauna. Câinele, orice ai spune, a fost domesticit de om şi nu invers. Aşa că ierarhia trebuia restabilită. Nu se poate ca zeci de confraţi de-ai tăi mai hamişi să profite de vidul legislativ ca să muşte bucăţi din oameni. Nu se cade… Ăsta-i carnagiu, nu mai ţine de drepturi.

Ai grijă însă cu flecarii ăştia care te tot mângâie în creştet şi îţi cântă şăgalnica partitură a drepturilor canine. S-ar putea să te cam lase baltă la un moment dat. S-au văzut deja prea multe cazuri când iau câinele în casă, îi pun acolo o lesă, dar pe urmă îi dau drumul înapoi în stradă. Că nu-i lasă conştiinţa să vadă câini murind, însă aceeaşi conştiinţă nu-i poate determina să ia parte concret la îngrijirea voastră.

Uite, dacă tot vrei să vezi dragoste faţă de câini, ai putea încerca pe la nişte case de ţărani. N-o să-ţi dea Royal Canin sau Happy Dog, dar o să împartă cu tine din mâncarea lor. N-o să te ţină în casă, nici n-o să te cosmetizeze prea des, dar măcar aşa n-o să te simţi ca o pisică râzgâiată. O să ai şi tu oleacă de demnitate, ca orice câine care se ştie stăpân peste curtea stăpânului lui.Citește mai mult »

Izvoare de spiritualitate creștină

Coperta cărții

Poate că e un pic clișeiza(n)t și lipsit de imaginație, dar acesta e titlul sub care va apărea cartea lui Gerald L. Sittser pe care am tradus-o pentru Ed. Casa Cărții (am scris deja despre carte aici). Măcar e un titlu cuminte, care poate sta fără probleme într-o bibliografie de referință. Prea multă fantezie ar fi putut deruta publicul.

Din diverse pricini, a fost o carte cu gestație mai lungă. În sfârșit însă a intrat în tipar și, peste puțină vreme, va fi disponibilă pe site-ul editurii.

Ca structură, cartea e împărțită în 11 capitole tematice, care se înscriu cu aproximație și într-o diagramă cronologică a celor 2 milenii de creștinism. Fiecare capitol este urmat de câteva aplicații practice. Nu sunt însă nici foarte numeroase, nici foarte laborioase.

Totuși, tocmai aceste anexe dau în vileag adevărata miză a autorului. Intenția lui nu e doar să alcătuiască o istorie a spiritualității creștine, ci consideră că fiecare model dezvoltat la un moment dat poate fi recuperat și însușit de către creștinii zilelor noastre.

Pentru mulți, catedralele occidentale sunt niște vestigii istorice, icoanele – niște idoli, monasticismul – un capriciu bizar, misionarismul – o țicneală, iar sacramentele – niște superstiții medievale. Ei bine, Sittser se încăpățânează să facă muncă de arheolog al mentalităților și dogmei pentru a situa toate aceste practici într-un context cât mai limpede.Citește mai mult »

Gânduri despre libertate

via jaredaubel.com

Din când în când, se întâmplă să-mi ațintesc privirile la câte unul dintre țânțarii morți de pe tavan și să încep să cuget adânc. Uite așa, de pildă, mi-a trecut prin minte că, de fapt, oamenii săvârșesc o bună parte din înfăptuirile lor pământești din dorința de libertate.

Că, de pildă, nu tinerețea fără bătrânețe și viața fără de moarte ne ademenește în primul rând, ci libertatea pe care Făt-Frumos o avea. Tinerețea perpetuă care conferă vigoare trupului, agerime ochilor, iuțime picioarelor, pasiune inimii, exuberanță fanteziei. Tinerețea care conferă speranță, candoare, inocență, ardoare, curaj nebunesc etc. Toate acestea sunt însă frânturi de libertate care se înțepenesc între măselele timpului.

Așa se face că ne pierdem vigoarea, ne pierdem acuitatea simțurilor, ne pierdem dezinvoltura, ne pierdem idealismul. Și nu pierderile în sine ne dor, ci ceea ce se stinge odată cu ele, lumea care ni se ascunde, orizonturile pe care le abandonăm, visurile la care nu mai avem acces nici măcar în propria memorie.

Da, libertatea e cea care ne doare. Acea libertate care ne-ar îngădui să ne sustragem morții, să revocăm curgerea timpului, să abrogăm nereușitele, să reparăm deciziile proaste. Eu cred că de aceea am vrea să putem fi pururi tineri. Ca să avem posibilitatea să încercăm mereu și mereu în speranța că odată viața ne-ar reuși de-a binelea și n-am mai fi nevoiți să trăim prinși în chingile propriului trecut.Citește mai mult »

Papesa Ioana – încă un caz de feminism precoce

cinemagia.ro

Când îţi dai seama că sub mitra papală se ascunde o femeie? Simplu, când papa… intră în travaliu, evident! Cel puţin acesta este unul dintre punctele în care există deplin acord în ce priveşte biografia presupusei papese Ioana.

N-am citit cartea. Nici n-am de gând. În schimb am văzut filmul şi m-am cam lămurit. Avem de-a face cu o feministă avant la lettre, despre care nu se știe sigur dacă a existat de-adevăratelea, însă ea constituie un exemplu demn de admirat și de urmat pentru toate femeile moderne. Chiar dacă e doar o nălucă ficţională? Da! Poate mai ales atunci…

Femeia are tot cazierul necesar ca să justifice o feministă feroce: un tată abuziv, o hoardă de masculi dominanți stându-i împotrivă, o inteligență peste medie, un jemanfișism pe gustul contemporaneității (dar cu totul deplasat și neverosimil – cred eu – pentru o epocă în care asemenea gesturi e greu de crezut că vor fi existat, de vreme ce nu exista mentalitatea de rebel fără cauză…) și o religiozitate umanist-rațional-populistă.

Neapărat trebuie menționat și ibovnicul care-i provoacă (indirect, dar voluntar, nu ne îndoim) demascarea: un fel de senior care, încă de pe vremea când era însurat – iar Ioana doar o tinerică ageră la minte și dornică de învățătură – se îndrăgostește iremediabil de dânsa. Că astfel de lucruri se întâmplă pe lume e drept, dar unei papese era absolut musai să i se întâmple. Altminteri lipsea passion-ul poveștii.Citește mai mult »

Beneficiarii iliciți

wallpaper4god.com

Se face mare caz printre urmașii Reformei de abrogarea Tradiției. N-am să mă leg de faptul, mai mult decât evident, că fiecare bisericuță no name, care are mai mult de zece ani vechime (dau o limită inferioară de-a dreptul generoasă, fiindcă faptul devine evident și după 4-5 ani), are deja o tradiție locală uneori surprinzător de învârtoșată. Socot că acest aspect este unul inevitabil – fiecare avem nevoie de niște tabieturi și permanențe în iureșul existenței – și, oricum, cel mai puțin grav.

Cu adevărat grav mi se pare că acești iconoclaști perpetui profită de achizițiile Tradiției în mod ilicit. Ei spun, dacă-i ascultați și credeți, că le e de ajuns Scriptura ca temelie a învățăturii. Or nu e deloc așa. Fiindcă nicăieri în Scriptură nu pot găsi vreo afirmare explicită și incontestabilă a dogmei Sfintei Treimi. Iar doctrina trinitară este fundamentală pentru orice biserică ce se dorește creștină.

Oricât ar căuta exegeții zeloși prin Biblia de acasă, n-ar găsi nimic care să-i îndreptățească să spună că Dumnezeu e unul singur în trei persoane. Există un singur verset care, de fapt, e pus în parenteze, semn că e vorba de o adăugire editorială târzie. În rest, sunt multe dovezi indirecte, din care se poate, într-adevăr, deduce ideea de trinitate, însă și asta se face în temeiul unei exegeze anterioare care a deschis drumul orthodoxiei dogmatice. Deci practim noi știm chestia asta, nu o deducem pentru întâia dată, o confirmăm prin exegeza proprie, nu o descoperim în premieră.Citește mai mult »

Biserica de cartier sau abrograrea Rusaliilor

Imagine preluată via stmatthews.org.nz

Mi-e teribil de cunoscut sentimentul și tiparul mental care limitează Biserica – arbitrar și meschin – la construcția X de pe strada Y. Baptistă, penticostală, ortodoxă sau unitariană, respectivul edificiu reprezintă pentru mulți, cu voia și chiar cu concursul clerului, „biserica noastră”. Care biserică este la mare concurență cu toate celelalte… biserici!

Pentru unii Biserica nu e totuși clădirea ca atare, ci comunitatea care se adună acolo. Enoriașii sunt biserica, templul viu, trupul mistic despre care vorbește Cristos și pe urmă apostolul Pavel. Chiar dacă se ridică însă din imanentul unei construcții fizice către o accepțiune spirituală, biserica este în continuare percepută insular, izolaționist.

Reflexele de limbaj spun mai mult decât un chintal de tratate teologice. Orice enoriaș de rând (mai ales evanghelic) ai întreba, te va lămuri că în localitatea lui sunt mai multe biserici, grăbindu-se adesea să traseze diferențele dintre ele. Mentalitatea noastră pretins creștină ne îngăduie foarte rar să percepem Biserica în universalitatea ei. Foarte rar se întâmplă ca atunci când folosim termenul „biserică” să avem în minte Biserica din toată istoria sau măcar propria confesiune în integralitatea ei istorică și actuală.Citește mai mult »

Paranoile mele (1)

Imagine preluată via http://www.indiastand.com

Azi despre conturile de facebook și google.

Nu înțeleg de unde ideea asta cel puțin bizară pe care insistă de mai multă vreme google și facebook: cică, pentru securizarea contului le trebuie numărul meu de telefon. De ce nu-mi cer și CNP-ul, adresa și, eventual, datele despre cont/uri cu PIN cu tot? Așa vor putea să-mi trimită parola uitată într-un plic acasă și își vor deconta cheltuielile, fără să mă mai deranjeze.

Am două obiecții majore la această practică. 1. Când toată lumea știe că e mai indicat să-ți divulgi cât mai puține date, tocmai din pricina riscului crescut al unor atacuri cibernetice (care s-au și produs parcă la yahoo, la un moment dat), ei îți cer date suplimentare, ca să poți fi cât mai ușor reperat pe mai multe canale. Este știut că smartphon-urile, datorită sistemelor de operare, prezintă anumite vulerabilități de securitate în exploatare.

Așadar, dacă hackerul de serviciu reușește să obțină datele confidențiale ale contului cuiva, de ce să-i lipsească tocmai numărul de telefon? Poate că are nevoie să-și contacteze victima pentru cine știe ce lămuriri suplimentare. Ar fi păcat să se împotmolească numai pentru că unul a fost prea paranoic și nu a furnizat toate informațiile cerute.Citește mai mult »

Inginerul și managerul

Un tip zboară cu balonul admirând peisajul rural pe care-l survolează.

La un moment dat, își dă seama că s-a rătăcit și, observând un om dedesubt, coboară balonul să-l întrebe unde se află.

– Nu te supăra, am și eu nevoie de ajutorul tău. Trebuie să mă întâlnesc cu un prieten într-o jumătate de oră și nu știu unde sunt.

– Cu plăcere: te afli la bordul unui balon, la 10m deasupra solului, coordonatele fiind 41 de grade latitudine nordică și 63 de grade longitudine estică.

La care tipul din balon, nervos, zice:

– Cu singuranță ești inginer!

– Ai dreptate, cum ți-ai dat seama?

– Păi, foarte simplu: toate datele pe care mi le-ai dat sunt corecte din punct de vedere tehnic, dar nu-mi rezolvă problema, n-am nici cea mai vagă idee ce să fac cu informațiile primite și sunt în continuare la fel de rătăcit ca mai înainte.

Și inginerul:

– Tu cu siguranță ești manager!

– Ai dreptate, de unde știi?

– Pai e și mai simplu: Habar nu ai unde te afli, nici încotro te îndrepți. Ai făcut o promisiune pe care habar n-ai cum s-o respecți și, mai mult, te bazezi pe mine să-ți rezolv problema. Rezultatul e că ești tot în rahatul în care erai și înainte să mă întâlnești pe mine, numai că acum ai impresia că e vina mea!

„Femeia care a inventat armele financiare de distrugere în masă”

Se pare că se înmulțesc argumentele care susțin ipoteza că această criză este, în primul rând, una morală, abia pe urmă financiară. Îmi lipsesc noțiunile necesare să înțeleg toate detaliile articolului despre Blythe Masters, însă am priceput că ceea ce se spune că ar fi făcut ea are consecințe dintre cele mai nefaste asupra economiei mondiale. Și am mai înțeles că ai nevoie, pe lângă inteligența sclipitoare, de o conștiință destul de flexibilă ca să realizezi așa ceva.

Dacă vă gândiţi cumva că am depăşit perioada de criză, atunci să ştiţi că au rămas în continuare „4,3 milioane de gospodării care fie au o întârziere la plata ratelor mai mare de nouăzeci de zile, fie sunt în curs de executare silită” – şi asta conform LPS Applied Analytics, în raportul din noiembrie 2010, intitulat „Mortgage Performance Data”. Să înmulţim cele 4,3 milioane de gospodării cu aproximativ 200.000 de dolari (estimativ) şi vom obţine un minimum de 860.000.000.000 de dolari (adică 860 de miliarde).

Din anul 2007, transferul de risc în caz de neplată creat de Blythe Masters a funcţionat foarte bine: riscul a fost transferat de la băncile mici la cele mari, apoi de la cele mari la băncile centrale, după care, de la cele centrale, la băncile-mamut, cum ar fi Fondul Monetar Internaţional, fiindcă nu mai era de ajuns să se fure doar de la clienţii băncilor şi de la contribuabili.

Aşa cum observa atât de bine dr. Nouriel Roubini la sfârşitul anului 2010, „Nu va veni nimeni de pe Marte să-i salveze pe ultimii de pe listă” – pe”marii suverani„, anume FMI şi Banca Centrală Europeană.

Aşadar, falimentul universal este inevitabil, dar, între timp, sistemul vrea cu orice preţ să ne facă să credem că totul funcţionează normal, pentru ca nimeni să nu-şi scoată banii de la bancă.

Articolul integral poate fi citit aici.

„Oblomovul” lui Dostoievski

Imaginea e din filmul lui Mihalkov și a fost preluată de pe festivaldelcinemaeuropeo.it

Avertisment: Urmează un text lung!

Două precizări preliminare: 1. Știu că Oblomov e personajul lui Goncearov și despre el urmează să vorbesc; 2. Acest text vine în continuarea unuia postat cu multă vreme în urmă și care anunța încă din titlu o eventuală continuare. Există și o a treia parte – preconizată – care se va referi la chestiuni de stil și tehnică literară.

Ilia Ilici Oblomov ilustrează ceea ce s-a numit spleen, mal du siècle, plictis, melancolie specifice secolului XIX. Toate aceste descripții se referă însă fundamental la o realitate unică și greu definibilă care are destule în comun cu akedia. Ideea nu-mi aparține, ci am găsit-o, de pildă, la Cristian Bădiliță, care îl citează, la rându-i, pe Romano Guardini.

Oblomov e însă un caz mai complex. Pe el nu-l doboară chiar de tot această boală sufletească. Există câteva elemente care-l ajută să scoată capul din butoiul cu melancolie patologică. Mai întâi e iubirea, despre care v-am povestit deja în episodul anterior. Ar mai fi apoi idealul.

Oblomov e un ins plin de idealuri. Vrea să facă, să dreagă, să inițieze, să îmbunătățească, să exploreze, să construiască, să lase ceva în urmă. Visează la o familie, la o moșie prosperă, în care să reinstaureze vremurile copilăriei cu toată comoara lor de fericire şi seninătate.

Însă e copleșit de o neputință esențială, de o lene funciară. În sinea lui, zborul viselor formidabile este frânt de slăbiciunea congenitală care-i macină ființa. Mintea lui Oblomov e vie, alertă chiar (în răstimpurile dintre două moțăieli), multe dintre meditațiile lui fiind pertinente și pătrunzătoare.

La finalul romanului, am rămas cu o părere bună despre Ilia Ilici Oblomov. Admir capacitatea personajului de a pătrunde sub coaja lucrurilor și de a formula sentințe credibile:

Când nu știi pentru ce să trăiești, o duci așa, oricum, de la o zi la alta; te bucuri că ziua a trecut, că poți uita în somn plictisitoarea întrebare: de ce ai trăit azi și pentru ce vei trăi mâine?

Sau:

Ce mijloace drastice prescrii! spuse trist Oblomov. Crezi că sunt singurul de felul meu? Privește în jurul tău: Mihailov, Petrov, Semionov, Alexeev, Stepanov… suntem nenumărați: numele nostru e legiune. (sublinierea îmi aparține)

Aceste cuvinte le adresează celui care încearcă să-l smulgă din letargia și din visările sale fără finalitate – Andrei Stolz, prietenul său neamț. Stolz e tot ceea ce nu e Oblomov: viu, activ, fără astâmpăr, energic, pragmatic, calculat, cuceritor, romantic, voluntar. E exact cum trebuie să fie.

În ciuda diferențelor nete dintre cei doi, Stolz nu e însă decât un complement al lui Oblomov. Fapt pe care mă voi strădui să-l demonstrez. Akedia nu generează numai lâncezeala structurală care-l devorează pe Ilia Ilici, ci și agitația fără astâmpăr care-l mână pe Andrei prin toată Europa, care-l determină să iasă din sine, tocmai ca să nu se întâlnească niciodată cu adevărat. Din această perspectivă, Oblomov arată mai bine ca personaj, fiindcă măcar nu se ascunde de sine cu atâta osârdie. E mai onest, chiar dacă această onestitate îl paralizează adesea.Citește mai mult »