Sacrificiul suprem (2001)

Dacă n-ar fi fost un film bazat pe fapte reale – există și un roman scris tocmai de către unul dintre protagoniști (Ernest Gordon[1]) și care constituie punctul de plecare al ecranizării –, mai că aș zice că nu ar fi meritat nicio atenție. Nu de alta, dar ar risca să fie catalogat, ca pe vremea lui Dostoievski, drept nerealist. În vremea noastră, am spune că-i lipsește verosimilitatea, că nu e credibil. Cum, chiar așa să fi fost?

Să încep însă cu începutul. E vorba despre niște soldați britanici capturați în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial și care sunt duși într-un lagăr din Thailanda. Aici li se cere să construiască o cale ferată, însă condițiile prizonieratului lor sunt foarte aspre. Mâncarea e puțină, munca e istovitoare, iar gardienii sunt oameni pentru care „o viață nu valorează nici măcar cât o pană”.

În tabăra de concentrare, se coagulează rapid două tipuri de răspuns la violența și răutatea soldaților japonezi: iertarea și răzbunarea. Firește că, în primă fază, iertarea pare din afară mult mai la îndemână și mai confortabilă. Pare infinit mai simplu să taci și să înghiți, dacă oricum nu poți riposta. Mai că seamănă a lașitate.

Desfășurarea evenimentelor va infirma însă această primă impresie. Pe parcurs, cei care iartă trebuie să-și arate consecvența prin atitudini care presupun un curaj nemaipomenit, perseverență, credință, mărinimie.Citește mai mult »