The Good, the Bad and the Necessary

shutterstock.com

Se spune adesea că personajele negative dintr-o scriere sau dintr-un film sunt întotdeauna mai interesante, mai reușite decât personajele pozitive. Iar cele pozitive sunt mai condimentate atunci când au și o latură întunecată. Prin urmare, concluzia e că binele e mult mai plictisitor decât răul.

Aș amenda această concluzie simplistă și convenabilă cu spusele lui C.S. Lewis: „Nu ştim cu-adevărat cum este să fii în pielea unui om mult mai bun decât noi înşine”, iar ca să obții un personaj negativ „nu este nevoie decât să-ţi dai frâu liber în imaginaţie unora dintre patimile rele care, în viaţa reală, încearcă întotdeauna să-şi rupă funiile cu care sunt legate”.

Altfel spus, nu putem concepe personaje bune interesante pentru că pur și simplu nu avem abilitatea să percepem profunzimea și frumusețea binelui. Nu știm să vorbim fascinant despre bine. Deci nu binele și răul se înfruntă aici, ci noi – ca autori, cititori, spectatori – dăm un perpetuu examen de receptivitate fie la bine, fie la rău. Cum răul țâșnește mult mai ușor și mai abitir din toți, e limpede că ne captează mai tare atenția.

Un alt amendament pe care-l propun concluziei de mai sus e acela că răul e mult mai simplu de obținut decât binele. Adică, pentru a experimenta zonele întunecate ale exitenței nu trebuie decât să-ți dai drumul, să dezlegi chingile și să plonjezi în marea de fărădelegi. În timp ce, orice faptă bună este rodul unui efort susținut, iar satisfacțiile sunt adesea mult prea mici.

Așadar, nu numai că empatizăm mult mai ușor și mai profund cu răul, dar ne e și mult mai la îndemână să-l săvârșim. Familiaritatea cu the dark side e mult mai mare.

Încerc însă un pas mai departe. Succesul personajelor negative, al răilor, al brutelor, al odioșilor e posibil doar pentru că există, în contrapondere, personajele pozitive, victimele, năpăstuiții, plictisitorii care se îndeletnicesc cu fapte bune și decente.

Publicitate

Să trăiască cei… rentabili

Imagine preluată via ensynch.com

Guvernul urmează să reducă, prin grija ministrului sănătății, pachetul și cuantumul serviciilor medicale decontate de stat. Probabil că, în sine, nu-i nimic amenințător în asta. Dar, la cum arată lucrurile făcute de guvernele românești de după 1990, orice decizie trebuie privită cu prudență.

Problematic însă, chiar dacă aș încerca să fiu binevoitor, e faptul că acest pachet de servicii minimale va fi decis de către niște experți ai Băncii Mondiale. Ca să nu fiu cârcotaș, voi presupune că acești indivizi – experții – dețin… expertiza medicală necesară pentru a discerne ceea ce e neesențial de ceea ce e vital pentru sănătatea noastră.

Dar un gând nu-mi dă pace. Mai întâi, o seamă întreagă de miniștri s-au ferit să implementeze această măsură, deoarece – mă gândesc – nu va fi deosebit de populară. Deduc de aici că s-ar putea ca cei afectați să fie destul de numeroși.

Deci dacă nu au vrut ai noștri să se ocupe de asta, ca să nu-și diminueze cota de piață electorală, atunci au venit „experții” să se ocupe de chestiune. Și iată de unde își trage neliniștea mea obârșia: cum se face că reprezentanții unei instituții financiare hotărăsc care sunt serviciile medicale necesare unei țări întregi?

Reformulez: împuterniciții unei instituții care urmărește profitul mai presus de orice au fost puși să decidă pentru sistemul public de sănătate al unei țări – care ar trebui, după capul meu, fundamentat pe grija pentru semen, ca principiu ultim. Ce algoritm vor aplica „experții”? După ce model vor lucra? Cumva după cel american? Ăla în care bolnavul e un fel de vinovat, iar spitatul trebuie să fie profitabil la sfârșit de an ca orice alt butic?

Hawking a aflat că nu există Dumnezeu

Stephen Hawking este protagonistul unui documentar prezentat de Canalul Discovery și care are ca punct culminant declarația reputatului fizician că Dumnezeu nu e necesar pentru a explica apariția Universului. Consecutiv, Dumnezeu nu există, iar viața de după moarte – cu raiul și iadul ei – sunt fantezie pură. Vedeți aici o consemnare foarte amănunțită a desfășurătorului emisiunii.

Nu mă încumet să contest concluziile lui Hawking, fiindcă nu am pretenții atât de mari de la mine însumi, căci degeaba le-aș avea. Am de făcut doar câteva remarci de privitor interesat. Formal, filmul alternează intervenții ale lui Hawking cu vocea unui narator, care se exprimă însă la persoana I, continuând practic discursul fizicianului.

Surprinzător e faptul că, atunci când vorbește Hawking, afirmațiile sunt precise și totodată prudente. Termeni precum „probabil”, „posibil”, „poate” apar destul de frecvent acolo unde știința încă n-a tranșat irevocabil subiectul. Statura savantului îl obligă la onestitate.

Când naratorul îi ia vorba din gură, lucrurile se schimbă. De pildă, este pomenit Galilei și lângă el este adus și Aristarh (care reprezintă, de fapt, o paradigmă rațională în opoziție cu paradigma „vikingă” mitologică), în contextul în care se vorbește despre „obscurantismul” bisericii catolice și atitudinea ei refractară față de știință. Ca și când brațul lung și obstructiv al Bisericii ar fi ajuns chiar și la teoria grecului (care a trăit cu 3 secole înainte de nașterea bisericii).

Nimic despre preferința grecilor raționali pentru teoria lui Ptolemeu, niciun cuvânt despre Copernic, cel care l-a precedat pe Galilei. Mai rămânea s-o adauge și pe Hypathia…

Andrei Ciurea nu (mai) e singur

În urmă cu aproape 4 ani, scriam un text pornind de la știrea că un copil s-a sinucis pentru că nu mai suporta gândul că va fi iarăși părăsit de mama ce urma să se întoarcă la muncă, în Italia.

Zilele trecute, am aflat că o fetiță, pe nume Monica Cizmaș, din Timiș s-a stins de inimă rea, fiindcă mama ei era plecată în Spania la muncă. De câteva luni, fata nu mai voia să mănânce și, în cele din urmă, medicii nu au mai putut s-o țină în viață. Ea reprezintă însă, spun fundațiile și asociațile care cunosc situația din țară, numai vârful unui aisberg îngrijorător de mare. Pentru cine e îngrijorător? Greu de spus.

În textul ăla de acum 4 ani, încercam să dibuiesc de unde ar putea veni soluțiile pentru a ameliora situația copiilor cu părinți plecați la muncă. E clar că prima instituție în cauză, familia, e tocmai cea care generează criza. Prin urmare, mai rămân școala și biserica.

După cum știți, școala n-are timp și bani pentru asemenea probleme. Acolo altele sunt prioritățile. Bisericile însă ar trebui să-și facă timp și să se preocupe. Nu doar local și sporadic, ci programatic. Cel puțin așa credeam când am pus în discuție această chestiune.

Se pare însă că nici bisericile n-au avut timp de amănunte. Ci s-au ocupat cu chestiuni importante, cum ar fi cazul Iosif Țon – baptiștii și străjerii –, cazul Peniel și scandalul legat lansarea cărții Răscumpărarea memoriei – penticostalii –, hotelul de la Ierusalim (pricină de excomunicare între patriarhii) sau Catedrala Mântuirii Neamului – frații ortodocși.

Singura inițiativă în această direcție e cea a Mitropoliei Clujului, despre care puteți citi aici. Iar acum câteva zile, Patriarhul Daniel a menționat această problemă într-un mesaj adresat cu prilejul unui congres organizat în colaborare cu World Vision. S-ar putea să fi existat inițiative locale, dar nimic de anvergură, în afara campaniilor inițiate de televiziuni.

Acum nu mai cred că bisericile trebuie să se ocupe de copiii respectivi,

Cine are dreptate? – despre competiția interpretărilor

Am văzut recent că Dionis Bodiu a abordat o chestiune foarte interesantă. În context evanghelic, unde aproape fiecare individ își poate croi propria hermeneutică, e deosebit de important să ai niște certitudini care să valideze o interpretare. Nu știu exact în ce direcție vor merge postările următoare ale lui Dyo, aștept cu interes.

Aș vrea, în cele ce urmează, să evidențiez câteva potențiale (dar adesea sunt cât se poate de concrete)… vicii de procedură destul de răspândite. Și să discut despre necesitatea unor incertitudini.

Din punct de vedere logic, orice absolutizare a unei paradigme teologice ar trebui să se soldeze cu anihilarea tuturor celorlalte. Detaliez. Dacă baptiștii au dreptate în absolut, dacă ei sunt depozitarii unici ai adevărului integral și transcendent, atunci și penticostalii, și ortodocșii, și catolicii se află în eroare.

Toleranța teologică față de confesiunile concurente este, în acest caz, cel mult un gest condescendent deși, luat la bani mărunți, ar putea fi catalogat și drept indiferent, inconștient sau chiar eretic. Cum să ai legături „frățești” cu niște inși despre care știi că se află în deplină rătăcire teologică?

Faptul că există însă legături între diverse confesiuni sau că o parte dintre membrii lor se consideră reciproc creștini dovedește că, dincolo de declarațiile ultimative și chiar belicoase, se întinde un spațiu al bunăvoinței. Care bunăvoință nu poate veni, dogmatic vorbind, decât dintr-o anumită ezitare, dintr-o nesiguranță de sine.

Mai mult decât atât, probabil că o majoritate a enoriașilor ce frecventează biserici de diferite culori confesionale sunt de acord să se numească creștini, cu toate că știu că acest titlu este aplicat, cu îndreptățire, și altora.

O drezină celebră

Dacă tot se cheamă blogul meu „drezina”, mi-am zis să nu trec cu vederea această drezină celebră. E vorba de o mașinărie care a aparținut Anei Pauker.

http://volganeagra.blogspot.com/

 Dacă doriți detalii despre mașină, puteți pe blogul de unde am preluat imaginea (aici).

Chiar dacă istoria se face la rece și fără patimă,

Suport de vânzare

Vând suport emoțional, puțin folosit, aproape nou. Produsul a fost realizat de cea mai importantă firmă de profil din SUA, face parte din ultima generație de accesorii emoționaleși e încă în garanție. Eventual, dau la schimb pentru modul integrat de personal development (neapărat compatibil cu orice tip de body-building).

George Coșbuc puțin altfel

Azi se împlinesc 145 de ani de la nașterea lui George Coșbuc. De obicei, numele poetului se asociază în mintea celor mai mulți cu niște poezele din copilărie. Sau – pentru generațiile ceva mai în vârstă – cu celebra Noi vrem pământ, poezie confiscată de comuniști pentru uzul propagandei în lupta de clasă.

Există însă și alte poezii care favorizează această interpretare sociologizantă, căci, într-adevăr, „poetul țărănimii” (clișeu folosit adesea în relație cu Coșbuc) a manifestat o aplecare spre nefericirile de orice sorginte ale omului. Problemele acute ale perioadei în care el scria erau cea a românilor din Transilvania, războaiele și sărăcia țăranilor. Mi se pare cât se poate de firesc ca aceste teme să se regăsească în scrierile sale.

Înșir câteva dintre poemele care relevă o sensibilitatea aparte la suferința umană: Nebuna, El Zorab, Trei, Doamne, și toți trei (vedeți că nu-i vorba de 3 doamne :D), Moartea lui Fulger (din asta s-ar putea să fi auzit citate fără să știți de unde erau luate) sau Murind. Vă recomand să vă faceți timp să le citiți pe toate, căci aduc aminte de Esenin, deși nu au vigoarea, nici verva „ultimului poet cu satu-n glas”.

Dar, în cuvintele lui Coșbuc:

Copilă, tu crede poeţii ce scriu,
Căci lor li s-a dat o putere
S-audă mai bine, să simtă mai viu
Întreagă a lumii durere.

Aș vrea să remarc însă și umorul deosebit al lui George Coșbuc, chestie despre care nu se vorbește în școală. Pe versurile de la Lordul John s-a făcut și un cântec pe care aproape sigur îl știți (chiar dacă nu știați cine e textierul). Iată-l:

Să râdem cu traducătorii (2)

toonpool.com

Promiteam data trecută să vin cu niște formulări năstrușnice – culese din traduceri – care se referă la sentimente. Cu destulă întârziere, mă țin azi de cuvânt.

Conversaţia deveni destul de dificilă după aceea. K… se şi întreba deja dacă nu cumva acea tentativă de conexiune dintre ea şi J… se şi frânsese deja în două.

[Formularea mă face să mă gândesc cu ciudă la mesajul „eroare în conexiune” pe care îl capăt destul de frecvent pe telefon graţie serviciilor furnizate de compania la care sunt abonat. Şi pe cuvântul meu că înţeleg cum e să eşueze tentativa, însă frângerea în două – fix! – e dincolo de capacităţile mele de percepţie.]

Se uită la bărbatul pe care-l iubea printr-un strat de lacrimi şi se gândi cu groază la ideea de a-l pierde din nou.

[E bine că nu se uita după el prin stratul de ceapă sau prin două straturi de lacrimi. Cât despre ideea la care s-a gândit…. tare aș vrea să știu dacă se gândea din punct de vedere negativ sau din punct de vedere pozitiv.]

Da. Cred că suntem diferite una de cealaltă ca ziua de noapte. Dar am fost în acelaşi loc, şi ne-a făcut aceleaşi în interior, în inima noastră.

[Mărturisesc – spăşit – că nu mă duce capul să înţeleg ce se ascunde în spatele misteriosului pronume „aceleaşi”. Dar, după cum ştim, tainice sunt căile inimei.]

Doamna Hoffman trebui să se aşeze pentru a absorbi vestea.

[Se prea poate ca doamna în cauză să fi fost niţel supraponderală. Dar de aici şi până la comparaţia – jignitoare – cu un burete care trebuie să absoarbă… e o cale pe care traducătorul n-a ezitat însă s-o parcurgă. Cred că doamna din carte e îndrituită să ceară despăgubiri. Adică ce-i sufletul ei, o sugativă emoţională, o foiţă de turnesol care se colorează în funcţie de veşti? Ei, na!]

Dilema scoțianului

Imagine preluată via signsfunny.com

Copacul

s-a uscat copacul la umbra căruia am crescut
nu mai e unde-l știam
s-a dat de pământ și dus a fost
acum bubuie în sobă
în toate sobele din lume
sau așa credeam eu până să mai cresc

stăteam vara la umbra lui și creșteam
iarna îi ascultam șuieratul
și așa știam dacă e viscol
sau nu

s-a uscat copacul și nu mai e umbră pe pământ
soarele ne bate direct în creștet pe toți
dovadă toate faptele noastre
făcute pe căldură mare

unde să mai cauți un petec de umbră
de răcoare
de adăpost din calea alergăturilor

s-a uscat copacul și tot pământul stă
cu pieptul dezgolit către
restul universului
gata să încaseze razele gama
și ultravioletele

Aici puteți citi continuarea și finalul.

Noi cât mai rămânem?

Unul dintre fizicienii români de top, care lucrează în străinătate, declara că „este un act patriotic să nu te întorci [în ţară], până când lucrurile nu sunt cum trebuie. Concepţia mea despre România s-a schimbat mult. La început mă gândeam duios la România, ca fiind ţărişoara mea aflată la un colţ al Europei. Acum sunt mult mai exigent”. (Puteți citi aici întregul interviu).

Nu doar cei care au plecat de mai multă vreme au început să fie exigenți, ci și cei care sunt în țară s-au cam săturat de corupție, de mizerie, de lipsa perspectivelor. Am cules câteva paragrafe dintr-un text scris de o doamnă care s-a mutat cu familia în Germania. Motivele sunt, firește, amestecate, dar cred că autoarea punctează câteva probleme care afectează toți românii și care, în cazul dumneaei, și-au găsit o soluție.

Noi am plecat din Romania cand ne-am dat seama ca nu mai avem optiuni. Amandoi lucram in corporatii, munca era pe locurile 1,2,3,4 si 5. La inceput a fost frumos, a fost palpitant, insa cu timpul asta a inceput sa ne afecteze viata personala. Adica s-o anihileze. Nu mai ajungeam acasa decat pentru a dormi. In perioada de boom economic am incercat de mai multe ori sa-mi schimb job-ul. Principala virtute a celor care se prezentau era munca. Ce veseli erau cand imi povesteau cum stau ei noaptea la birouri si fac proiecte. Ce mult se munceste la ei si ce fericiti sunt oamenii, ca au cariere de succes. Oriunde as fi intors capul nu dadeam decat peste aceeasi reteta. Nu puteam decat sa traiesc cu asta, ca trebuie sa aleg intre mine si companie, iar job-ul imi ajunsese ca un drog, de care eram constienta dar pe care nu-l puteam opri.

[…]

Si-am mai plecat din cauza sistemului de invatamant si a celui sanitar. Ca trebuie sa-ti iei aspirina si paracetamol cand mergi in spital e ok, pentru ca o poti face. Este o problema insa cand esti prost tratat, cand spitalele de provincie nu au minimum de dotari, cand medicii sunt aroganti si nepregatiti, cand mor oameni si copii cu zile. Doctorii cei mai priceputi sunt Dumnezei, este o normalitate sa stai cu zilele pe la usile lor ca sa-ti acorde si tie 5 min.

Si am dat piept si cu sistemul juridic, desi n-as fi vrut sa aflu ca in Romania legile ii protejeaza mai mult pe cei care fura si mai putin pe pagubiti. Plus ca pana se termina procesul, cel cu care te judeci ori da faliment, ori moare.

Legea dreptului… în stângul (Avortul: uite-l-nu-i)

Via: addictinginfo.org

Conducătorii Europei, care cugetă adânc și ciclic la problemele fundamentale ale existenței planetare, au venit cu o propunere de lege prin care să li se „recomande” medicilor ginecologi să nu divulge informațiilor privind genul copilului încă nenăscut. (Știrea inițială o puteți citi aici).

De ce? Păi, fiindcă pe la nordici, prin Armenia, Georgia și alte foste state sovietice, femeile manifestă o nedreaptă preferință pentru bebelușii-băieți în detrimentul bebelușilor-fete. Cel mai simplu ar fi fost să rezolve problema cu un pătrățel roșu plasat pe zona problematică a ecranului de ecograf. Dar ei s-au gândit să dea o lege care oricum nu va afecta statele respective, ci Uniunea Europeană. Logica acestui raționament îmi scapă.

Hai să trecem și peste „chichița” că la vremea când se știe cu precizie sexul copilului, avortul devine prea riscant sau chiar imposibil. De ce să trecem? Pentru ca să ne putem înscrie în… logica europeană.

Nu sunt singurul nedumerit, așa că fac un rezumat al nedumerilor culese din mai multe surse.

Toți suntem puțin teroriști

După evenimentele din 11.09.01, statele au luat măsuri mult mai aspre împotriva potențialelor pericole care ar putea periclita siguranța cetățenilor. Deși strategiile defensive vizează paza granițelor și asigurarea unei vieți tihnite fiecărui locuitor, înăsprirea controalelor și consolidarea sistemelor de securitate se răsfrânge asupra tuturor, fără deosebire.

Altfel spus, toată lumea este suspectată că ar putea, la un moment dat, iniția un atac terorist. Crimele islamiștilor din Al-Qaeda sunt revoltătoare. Aș fi vrut să adaug „inumane”, însă au fost înfăptuite de oameni împotriva oamenilor. Mai poți numi așa ceva inuman în condițiile în care nu diferă decât prin amploare și la nivel simbolic de alte acțiuni similare de anvergură mai redusă?…

Se pare însă că pentru contracararea altor amenințări virtuale, e necesar ca toți cetățenii lumii să fie considerați teroriști prezumtivi. Așadar, pentru a veghea la siguranța oamenilor, statul trebuie să devină mai circumspect tocmai cu cei pe care vrea să-i păzească.

La urma urmei, fiecare dintre noi este un potențial terorist, care își rumegă în barbă – printre rugăciuni pioase, desigur, așa cum le place multora să creadă – planurile de exterminare a unui număr cât mai mare de concetățeni.

Cu toate că democrațiile occidentale își consideră în continuare cetățenii demni de încredere când vine vorba de vot sau de alte activități pașnice, în chestiuni de viață și de moarte însă le retrag orice credit. Când se ajunge la lucruri esențiale, relațiile dintre stat și cetățeni sunt guvernate de suspiciune maximă din partea instiituților guvernamentale.

Gustul dulce-amărui al vinovăției colective

Mă gândeam eu că bacalaureatul de toamnă n-o să mă dezamăgească, ci o să-mi stârnească muzele. Iată că presimțirea mi s-a adeverit. Aceste rânduri îmi sunt prilejuite însă nu de rezultatele – previzibile, de altfel – de la a doua sesiune, ci de explicația pe care doamna Gună, șefa națională a asociațiilor de părinți a furnizat-o.

Pe scurt, din câte am înțeles eu din declarația preluată de presă, de vină sunt (după regula „cei patru evangheliști au fost trei: Luca și Matei): sistemul gestionat de minister, părinții și… gata. Iar dacă ne uităm mai bine, atunci părinții sunt de vină pentru că nu li se dă voie să se implice. Adică vina lor e că nu au nicio vină concretă. Cât despre elevi… dar să nu anticipăm.

Mai întâi, pentru a putea intra în subiect, trebuie făcută o departajare profund discriminatorie: există elevi deștepți și există elevi proști. Puteți să le ziceți altfel, dacă vi se pare jignitor. Fapt e că există elevi pe care-i duce capul mai mult și elevi pe care-i duce capul mai puțin.