30 decembrie 1947 – 65 de ani de la instaurarea anormalității

Regele Mihai I și Gheorghe Gheorghiu-Dej (via: http://www.corectnews.com)

Am tot căutat prin cărțile de istorie din bibliotecă ceva informații despre data de 30 decembrie 1947, ziua abdicării Regelui Mihai I și momentul abolirii monarhiei constituționale. Am găsit doar în Istoria stalinismului în România, scrisă de Victor Frunză și publicată inițial în 1984.

„Majestate, a sosit momentul să ne despărțim!”, se spune că ar fi zis Groza regelui Mihai, cu rânjetul său mefistofelic.

Personalitatea numărul unu în actul de la 23 august 1944, așadar autor de istorie, în fruntea coaliției care a înfăptuit cotitura, Mihai de Hohenzollern a devenit el însuși la 30 decembrie 1947, victima unei lovituri de stat, sacrificat pe altarul istoriei pe care el însuși o grăbise. […]

Obligându-l pe Antonescu să ceară armistițiul, iar la refuzul acestuia de a-i satisface cererea, arestându-l, regele a acționat în virtutea prerogativelor sale, indiferent dacă, așa cum deja am menționat mai sus, întrunește sau nu sufragiile oamenilor politici sau ale posterității. Mihai I s-a aflat în deplină legalitate.

Dimpotrivă, actul comis la 30 decembrie 1947 de partidul comunist prin cei doi delegați ai săi – Dej și Groza – sprijiniți de trupe, împotriva regelului și a monarhiei, a fost de două ori ilegal și anticonstituțional. O dată: prin statutul de cetățeni români, ei erau supuși monarhiei constituționale. Arogându-și cu de la sine putere (chiar dacă erau delegați ai unui partid politic sau și mai grav, ai unei voințe din afara țării), prin obținerea chiar și fără apelarea la forță, darămite prin aplicarea violenței, a semnăturii de abdicare, ei intrau sub incidența unor legi marțiale. În alte împrejurări istorice așa s-ar fi petrecut lucrurile. A doua oară: sub aceeași amenințare cu forța regele a fost obligat să semneze nu doar simpla sa abdicare, ci pentru un act care nu se putea hotărî nici de el, nici de ceilalți doi: abrogarea monarhiei.

Este limpede și pentru o minte neinițiată în chestiuni juridice, oricât de blindat cu fraze revoluționare este acest act, că nicio semnătură obținută prin amenințarea cu arma sau represiunea armată, nu poate fi valabilă. Indiferent dacă cei care utilizează aceste mijloace și își ating scopul propus sunt bandiții de drumul mare sau liderii de guvern și de partid.

Prin aceeași metodă ei au schimbat ordinea de stat, au obținut agrementul regelui de a renunța să lase tronul vreunui urmaș și deci au abolit cu de la sine putere monarhia. „Legalizarea” ulterioară a actului comis, în parlamentul marionetă, a avut toate aspectele unei farse. O măsură prezentată drept revoluționară a fost înfăptuită prin cele mai reacționare mijloace, conținutul ei neavând nimic în comun cu revoluționarea societăților prin înlăturarea unor monarhii, cunoscute în istorie. […]

Dacă regele ar fi depus rezistență armată, indiferent cu ce consecințe și indiferent cât de grave, el avea de partea sa Constituția, iar ca persoană ar fi fost în legitimă apărare. El ar fi avut dreptul să-i aresteze pe atacatorii nu la dreptul său la tron, ci la ordinea statală, deși ei au avut grijă să ia toate măsurile de siguranță, pentru ca o asemenea eventualitate să fie exclusă. Din păcate, nu a făcut-o, nu a opus rezistență. Nu ne putem socoti îndreptățiți să-l judecăm noi pentru această slăbiciune a sa. La acea oră monarhia ca instituție era debilitată, iar monarhul izolat cu forța, în special de principalul său susținător: poporul român. […]

Semnificația loviturii de la 30 decembrie nu se încheie aici. Abolirea definitivă a monarhiei nu a însemnat însă și instaurarea unui regim republican, ci a unei dictaturi fără precedent în istoria noastră. […]

Judecând după unele proclamații ale momentului, ai zice că nu erau apărători mai îndârjiți ai regelui decât comuniștii: „(…) La mare întrunire oștășească de săptămâna trecută, tov. Gheorghiu-Dej a declarat: «Gândul meu se îndreaptă către Acela pe care o mână de oameni pentru apărarea intereselor lor înguste, încearcă să-L defăimeze. După ce au împroșcat cu noroi intelectualitatea țării, după ce au lovit în prestigiul armatei noastre, clica manistă cutează azi să defăimeze însăși persoana M.S. Regelui. Împotriva acestui act mișelesc, clica manistă va găsi uniți într-un singur front pe toți românii. Aceștia le strigă într-un glas cuvintele ministrului de război, generalul Vasiliu-Rășcanu: ‘Jos mâna de pe tronul țării’»”.

Cât valorau cuvintele de dragoste s-a putut vedea la 30 decembrie 1947, când exact același Gheorghiu-Dej, alături de Groza, a acceptat sarcina detronării regelui Mihai I.

Aceeași „Scânteia” publica din când în când și fotografii, surprinzându-i pe diverșii lideri comuniști, ba pe Teohari, ba pe Dej și alții, alături de rege. Ce se urmărea prin această conduită? 1. Izolarea regelui de celelalte forțe care se opuneau potențial ascensiunii spre putere a partidului; 2. Împiedicarea realizării unei coeziuni între aceste forțe și monarh. Avându-l ferm alături pe rege, opoziția putea să izoleze cu succes și în termen scurt în mai multe momente prielnice partidul comunist, în pofida sprijinului militar și politic sovietic; 3. Împiedicarea obținerii de către rege a unui ajutor eficace din partea S.U.A. și Marii Britanii care putea fi fatal cuceririi puterii de către PCR; 4. Obținerea ratificării de către factorul constituțional a tuturor legiferărilor care consacrau preluarea treptată a puterii; 5. După izolarea lui de toate formațiunile politice și excluderea acestora din viața publică, urma ultima treaptă: eliminarea regelui însuși și abolirea monarhiei ca formă a orânduirii de stat. Din păcate, regele s-a pretat la acest joc, îndemnat fără îndoială de un anturaj, care nu vedea mai departe de propriile-i interese carieriste.

Obiectivele au fost integral atinse.[…]

Cei care arungă întregul oprobiu pentru statutul actual al țării noastre asupra tânărului, pe atunci, rege Mihai I și care a stat la datoria sa de șef al statului cu o maturitate depășind deseori vârsta sa, ar trebui cel puțin să realizeze faptul că nu poate fi făcut răspunzător pentru evoluții depășind capacitatea monarhiei de a controla și de a rezista.

(Victor Frunză, Istoria stalinismului în România, Humanitas, 1990, capitolul „Trei date fatidice din istoria României datorate PCR”, p. 309-315 – sublinierile în bold îmi aparțin)