Postat de: Teofil Stanciu | 02/01/2013

Toți suntem istorici (mai mult sau mai puțin onești)

via: eatingisart.com

via: eatingisart.com

Istoricii nu sunt acei oameni care povestesc tot ceea ce s-a întâmplat în trecut, pentru că este absolut imposibil să povestești tot trecutul. De pildă, dacă vrei să povestești un război, spui ce s-a petrecut în mare, cine a câștigat și cine a învins, ce arme s-au folosit, ce alianțe existau, ce strategii s-au adoptat, care au fost formele de relief ale câmpului de bătălie etc. Dar nu vei putea niciodată consemna deplasarea în front a fiecărui participant. Care are propria istorie, propriul viitor.

Așadar, istoricii sunt cei care selectează din istorie ceea ce li se pare lor semnificativ, iar pe urmă interpretează aceste fapte într-o anumită lumină. De cele mai multe ori, perspectiva asupra istoriei este una destul de puternic ancorată în prezent, în cultura și concepțiile istoricului care relatează.

Când privim spre propria viață, fiecare suntem asemeni istoricilor, căci selectăm anumite evenimente din trecut și le interpretăm într-un anume fel. Cel mai bine se vede asta atunci când intervine o schimbare majoră în viață (o convertire, un eveniment crucial) și când constatăm că o seamă de lucruri ce păreau esențiale sunt înlocuite cu altele, pe care nu le luam altă dată în seamă. Însă e limpede că și unele și altele erau prezente în memoria noastră, dar am făcut o selecție.

La sfârșit de an, se practică așa-zisele bilanțuri sau autoevaluări. Acestea depind însă în mod fundamental de convingerile și onestitatea fiecăruia. Fiindcă, după cum am văzut, e imposibil să rememorăm tot ce am trăit și inevitabil alegem ce dorim să ne amintim și să păstrăm în memorie.

Tendința noastră firească e aceea de a ne considera buni, frumoși, deștepți – chiar și cei cu imagine proastă de sine au aceeași tedință, fiindcă în raport cu ea se subevaluează. În consecință, vom fi mereu ispitiți să selectăm dintr-un an lucrurile care ne pun într-o lumină favorabilă în ochii noștri sau ai altora. Plus că avem o capacitate excepțională de autoamăgire și emoțional e mereu mai ispititor să accepți o amăgire consolatoare decât un adevăr dureros.

Prin urmare, bătălia principală să dă, mereu, între acest reflex firesc de a ne contura un portret istoric simpatic, plăcut, și exigențele conștiinței care ne impun să rememorăm și eșecurile, momentele în care am fost penibili, situațiile în care am fost răi.

Nu degeaba Biblia îi îndeamnă pe credincioși să se judece singuri, ca să nu mai fie judecați. Miza e foarte mare. A fi istoricul propriei vieți se dovedește o îndeletnicire extrem de dificilă și costisitoare, însă inevitabilă. Dacă ești un istoric cinstit, nu mai poți fi indulgent, dacă ești drăguț cu tine, riști să nu mai fii sincer.

Implicațiile sunt, de asemenea, numeroase și atârnă greu. Pe de o parte, se vădește cât de importante sunt convingerile fundamentale ale fiecăruia în momentul în care se analizează pe sine, fiindcă în funcție de acest convingeri își formulează concluziile. E crucial să ai o conștiință cât mai sensibilă și exersată dacă vrei să devii mai bun.

Pe de altă parte, istoria pe care ne-o construim ne determină viitorul. Căci omul se duce instictiv către acele lucruri care îi procură satisfacție. Așa că riscul e atât să-ți falsifici trecutul, cât și să-ți compromiți viitorul.


Responses

  1. In primul rand as dori sa va urez La multi ani !

    In al doilea rand mi se pare interesant paralelismul dintre felul cum judecam istoria extra-personala si felul cum judecam istoria noastra proprie ca indivizi, mai apropiata sau mai indepartata. In genere fiecare individ sau comunitate isi supraevalueaza trecutul. Eu cred ca e o slabiciune in asta dar explicabila psihologic daca vreti, pana la un punct. Cel putin in anumite cazuri.

    Uneori in existenta noastra ne-am confruntat cu totii cu momente in care aveam nevoie de cat mai multa incredere in noi insine. Aveam un obstacol de trecut sau ceva maret de construit. Pentru astfel de intreprinderi un element esential in drumul spre reusita este increderea in fortele proprii care merge mana in mana cu increderea in trecutul tau, sau in anumite aspecte ale acestuia. Daca te vei judeca aspru iti vei diminua in mod considerabil capitalul de incredere si astfel te vei lipsi de un ajutor important, esential in reusita.

    As continua cu doua exemple care mi se par sugestive in acest sens, unul la scara macro si unul la scara micro.

    In primul caz avem istoria nationalismului. Sa nu uitam ca fondarea propriu-zisa a statelor nationale din secolul al XIX-lea s-a bazat in primul rand pe construirea in prealabil a unei constiinte nationale. Constiinta care avea la baza exaltarea unor virtuti dovedite de o natiune sau alta in trecutul acesteia. S-a discutat enorm pe chestiunea aceasta, din toate unghiurile posibile, si in cazul natiunii romane. E bine sa ne exaltam trecutul si sa inlaturam abil sau de-a dreptul sa ,,extirpam” ceea ce ne deranjeaza increderea in fortele proprii ? Sau cand nu mai avem ce face sa ne consolam cu gandul ca si altii au facut la fel si chiar mai rau ? Sau sa abordam problema lucid cu orice risc crezand ca astfel vom crea premizele unui viitor mai bun ? Un lucru este cert: natiunile s-au format, si pe baza lor, statele nationale, prin supraevaluarea trecutulu din care a provenit o incredere adeseori nejustificata dar se pare destul de eficace in atingerea unui deziderat politic. Asa vorbim astazi de Romania, de Bulgaria, de Ungaria s.a.

    In al doilea caz as dori sa ma refer la exemplul sportivilor. Nu poti intra, daca esti boxer spre exemplu, in ring cu gandul ca adversarul e cu mult mai bun ca tine. Pierzi sigur. E adevarat si supraevaluarea fortelor proprii te poate duce la acelasi rezultat dar in genere sportivul isi costruieste psihologia nu pe abordarea lucida a fortei proprii ci pe supraevaluarea acesteia.

    Ca o intrecere sportiva ne trezim ca este adeseori si viata noastra. Ne trezim vrand nevrand aruncati in tot felul de competitii, din copilarie si pana la batranete. Astfel ca ni se formeaza din timp o repulsie fata de analiza lucida o tentatie spre autodepasire care merge mana in mana cu o impresie cat mai buna fata de trecutul propriu. Aceasta autoamagire face parte din structura noastra umana se pare dar in mod cert ne este si incurajata de mediul in care traim.

    Poate ca este si acesta un motiv pentru care anahoretii ,,ieseau” din lume alegand calea pustiei. Poate ca acolo, in pustie, nu mai aveau nevoie de a-si ,,umfla” trecutul propriu. Era singurul loc unde puteau in sfarsit sa fie lucizi in voie. Acolo nu puteau fi in competitie decat cu ei insisi.

    • nu sacapau, aceasta era lupta lor, cu inchipuirile si amintirile .

      • Erau mai putin ispititi sa-si ,,exalte” propriul trecut. Le lipesa stimulul competitiei din lume. Dar ce-i drept, aveau de infruntat alte ispite, mai dure.

    • Aș adăuga aici doar o nuanță logică (nu știu dacă se și verifică în realitate, neapărat). Analiza lucidă poate ajuta un om să-și vadă mai limpede atuurile reale și să le deosebească de cele false. Autopropulsarea în temeiul unor false virtuți și trăsături cred că oricum se termină prost la un moment dat.

      În privința popoarelor, nu știu exact cum a funcționat crearea conștiinței naționale. Dar ideea de a avea eroi nu mi se pare că se exclude cu necesitatea unei istorii lucide. Poate greșesc eu, dar mi se pare că, dacă facem o radiografie onestă, ne ajută și să ne puricăm istoria de falsele valori, de falșii eroi. Nu sunt adeptul unei demitizări care cotrobăie prin toate ungherele vieții personale a fiecărui personaj istoric. Mult mai important mi se pare felul în care anumiți oameni au acționat în momente cheie. Faptul că ei au avut sau nu o conștiință națională avant la lettre mi se pare neesențial, atâta vreme cât știm că există o continuitate de sânge, de spațiu geografic, de limbă între noi și ei.

      • Analiza lucida trebuie sa fie un scop in viata fiecarui individ. Ea te ajuta sa te ridici, numai ca ispita de a actiona invers si incurajarea pe care ti-o da existenta ta sociala in cea de a doua privinta, ingreuneaza mult atingerea acestui scop. E o chestiune de curaj pana la urma si de cea mai inalta intelepciune, as putea spune.

        Cu privire la constiinta nationala, aici intram pe teritoriul politicii si problema se pune putin diferit decat in plan personal. Dar faptul ca stim ca exista o continuitate de sange, de spatiu geografic, de limba intre noi si anumite figuri din trecutul nostru este pentru ca unii ne-au aratat asta. Dar si aici apar probleme care tin de interpretabil. Dupa cum spuneati intr-un comentariu pe marginea acestui articol, istoria nu este o stiinta obiectiva. Apoi natiunile nu intotdeauna exista de la sine si dintr-un inceput. Ele se formeaza intr-un timp mai lung sau mai scurt si factorul politic este deseori responsabil nu numai de constatarea unor realitati in acest sens sau de propaganda ci chiar de formarea natiunii insasi. A se lua exemplul Revolutiei franceze in care artizanii acesteia se revendicau de la Natiunea franceza. Dar care era aceasta in momentul respectiv ? Cu siguranta nu aceea pe care si-au dorit ei s-o creeze si au si creat-o in buna masura.

      • Si as mai adauga ceva legat de autopropulsarea pe temeiul unor false virtuti de care ati pomenit: e adevarat ca de multe ori se termina prost dar nu intotdeauna. Acest ,,nu intotdeauna” e problema.

        • Mai ales în zilele noastre când pare că lucrurile stau tocmai pe dos: cu cât minți mai mult și mai bine, cu atât ai mai mult succes.

  2. Istoria personală poate fi comparată pe scurt cu imaginea părinţilor noştri. Mai ales dacă să zicem nu au fost basma curată din punct de vedere politic sau moral sau social.

    Aşa ca glumiţă adevărată, vă recomand să aflaţi părerea turcilor despre imperiul otoman. Veţi fi surprinşi să aflaţi că pentru foştii vasali şi ei au fost un popor asuprit de otomani. Şi naţiunea turcă a avut de suferit ca şi naţiunile din Balcani de sub asuprirea otomană!!! Şi din amănunte veţi afla de ce Ataturk este privit ca un părinte pentru turci şi nu imperiul. (Pentru francezi, austrieci, englezi etc ei se trag însă din otomani!!!).,

    • Da stiu si eu ca otomanii nu trebuiesc neaparat confundati cu turcii de astazi. Era un imperiu si avea o componenta multinationala. Ca sa nu mai vorbim de armata unde avangarda era adeseori alcatuita din luptatori sarbi cei mai viteji si mai devotati sultanului. E o eroare sa-i privim pe producatorii de kebab din Bucuresti drept urmasii celor care s-au batut cu Stefan cel Mare. Dar si in cazul nationalismului turc terenul a fost initial pregatit … filozofic. Mai intai creezi drumul la nivelul constintelor si apoi actionezi efectiv. Si dupa ce ai actionat si ai castigat continui cu propaganda pentru a consolida ce ai castigat.

      Cat despre parinti ei au fost cum au fost intr-o vreme diferita de a noastra. Nici noi nu suntem basma curata astazi (nu ma refer la dvs. ci in general) si cine stie cum ne vor judeca urmasii nostri. Dar trecutul nostru depinde intr-adevar mult si de atitudinea parintilor nostri. Asta este.

      • Moda asta cu judecarea predecesorilor mi se pare extrem de periculoasă. E drept că a devenit o normă, dar are multe hibe și, creștinește vorbind, e contraindicată. Cum însă a intrat în felul nostru de a fi, e un adevărat reflex, nu știu dacă mai putem scăpa de ea. Măcar de am avea capacitatea să facem niște judecăți prudente și cât de cât cinstite.

    • @krabul
      Țin minte că mă gândeam uneori, în copilărie, de ce or fi existând și turci și otomani ca denumiri? Și cum s-or fi combinat ăștia sau de ce poartă două nume? Nu m-a interesat suficient de tare încât să-mi și lămuresc chestiunea, dar acum, dacă tot ați zis, mi-am amintit că am în anticariat Istoria turcilor. Poate îmi fac timp să mă documentez oleacă.

      • Daca ati putea sa-mi furnizati numele autorului, poate gasesc si eu cartea la mine la biblioteca.

        Pe de alta parte, in legatura cu acest subiect, v-as recomanda (in caz ca nu ati parcurs-o deja) Caderea Constantinopolului a lui Steven Runciman. O lucrare foarte bine documentata si foarte placuta in privinta lecturii. Autorul nu se refera numai la pierderea de catre crestini a orasului de pe Bosfor Multe pagini sunt dedicate patrunderii turcilor in Anatolia si ridicarii dinastiei otomane. Desigur bibliografia este mult mai lunga si avem si noi istorici care au abordat subiectul. Dar Runciman este unul dintre acei eruditi care scriu foarte agreabil si pentru neistorici, ca sa spun asa.

        • Am văzut-o pe undeva la un moment dat, dar n-am citit-o. Cartea despre care ziceam eu e Istoria turcilor de Mustafi Ali Mehmed. O am încă la anticariat.

        • Ei, eu v-as cumpara-o dar stiu ca sunteti din Oradea si-i cam greu. O sa incerc s-o caut la mine.

          • Dacă vreți cartea, v-o trimit prin poștă. Practic acest gen de comerț. Vă spun asta în ideea că vă interesează cartea, nu ca să-mi fac eu vânzări😀

        • Aveti adresa mea de mail.

  3. Reblogged this on Vanitas Vanitatum and commented:
    …întru onestitate personală

  4. […] 38. Corală (rasvancristian) 67. VieŢi Transformate – Cu Ligia Seman (ligiaseman) 69. Toți suntem istorici (mai mult sau mai puțin onești) (drezina) 92. Un răspuns al Pr. Doru Costache vis a vis de deconstructia unui mit … […]

  5. pararea de sine si iubirea de sine despartiirea divinului de uman sunt esentiale in a evolua trecutul .

  6. un umanist analizeaza diferit istoria de un istoric catolic sau de un istoric luteran apoi este filozofia istoriei.

    • Fără-ndoială. Dar onestitatea trebuie să fie comună tuturor. Părerea mea. Și fiecare să spună ce sens acordă istoriei, ce finalitate sau de pe ce poziții vorbește. Asta ține de respectul cititorului.

      Faptul că istorici cu convingeri diferite văd diferit istoria e un alt argument că „știința” istoriei nu este una exactă, nu poate fi „obiectivă”. La asta nu mă gândisem….

  7. in domeniul istoriei crestinismului nu se mai vorbeste despre obiectivitate ci despre intersubiectivitate.

    • Ați putea detalia? Că am întâlnit termenul dar în alte contexte, nu aplicat la istorie.

      • in momentul cand un istoric publica o lucrare este necesa sa publice in aceasi carte o alta lucrare a altui autor care nu este de acord cu el.

        • Am văzut și acest stil abordat în unele lucrări. Și cu precizări de tipul „aici nu sunt de acord cu cutărescu”, nu cu ponegrirea preopientului. Mai sunt, chiar dacă mai rari.

  8. „Tendința noastră firească e aceea de a ne considera buni, frumoși, deștepți – chiar și cei cu imagine proastă de sine au aceeași tedință, fiindcă în raport cu ea se subevaluează. În consecință, vom fi mereu ispitiți să selectăm dintr-un an lucrurile care ne pun într-o lumină favorabilă în ochii noștri sau ai altora. Plus că avem o capacitate excepțională de autoamăgire și emoțional e mereu mai ispititor să accepți o amăgire consolatoare decât un adevăr dureros” In religia mozaica poporul se simtea vinovat si de pacatele inaintasilor si accepta pedeapsa anuntata prin proroci. in convingerile ortodoxe omul se vede mereu vinovat. numai in conceptia neoprotestanta mai ales calvinista Dumnezeu este obligat sa il ierte pe om iar omul este minunat, la fel este si in filozofia umanista. primele generatii de neoprotestanti din romania erau influentate de gandirea ortodoxa acum lucrurile stau astfel. gandirea biblica este aceea ca noi nu meritam nimic si trebue sa fim multumitori pentru toate lucrurile si ca toate lucreaza spre binele celor care il iubesc cu adevarat pe Dumnezeu. noi avem un trecut de pacatosi un prezent in care experimentam omul nascut din nou si un viitor de fii de Dumnezeu. problema este CARE NOI?

    • Da, nu mă încumet să răspund prea ușor la această întrebare. Aș avea o remarcă de făcut: până să citesc teologie ortodoxă, n-am înțeles ce înseamnă libertatea. Atmosfera ce m-a înconjurat în majoritatea timpului în bisericile pe unde am umblat (inclusiv într-una mare, foarte mare, poate cea mai mare, dintr-un oraș cu mulți neoprotestanți) a fost una de vinovăție infinită și insurmontabilă. Nu glumesc. Toate predicile veneau să adauge la bagajul vinovăției (și așa destul de consistent) comunității. Eu la ortodocși am remarcat libertatea!

      Care noi? Nu știu, poate că doar noi ăștia din sfera de influență a unui anumit tip de a predica și controla biserica. Poate că aceste poveri ne încețoșează vederea și în alte părți e mai respirabil aerul evanghelic.

  9. email ul meu este isacfilip daca poti sa imi scrii pentru ca subiectul acesta poate fi dezvoltat.

  10. […] Toți suntem istorici (mai mult sau mai puțin onești) […]


Spune-ți părerea

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Categorii

Skepsis

AUDIATUR ET ALTERA PARS

JURNAℓ SCOȚIAN

parohie virtuală

Valeriu Nicolae

This WordPress.com site is the cat’s pajamas

vatraoficial.wordpress.com/

,,Cultura e finalitatea tuturor societăților" (Eugen Lovinescu)

Horvath Liviu Blog

„DACĂ NU CITEȘTI CĂRȚI BUNE, VEI CITI CĂRȚI PROASTE.DACĂ NU CONTINUI SĂ GÂNDEȘTI RAȚIONAL, VEI GÂNDI IRAȚIONAL. DACĂ RESPINGI SATISFACȚIILE ESTETICE, VEI CĂDEA ÎN SATISFACȚII SENZUALE.” C.S.LEWIS

Prolegomene

(pre)feţe la diverse

Revista Creștină

Revistă de formare și informare - scrisă din perspectivă creștină

Daniel Bulzan

Poate nu merita sa fie citit, dar merita sa fie spus.

Gânduri despre știință și credință

Ce semnificatie are pentru mine știința secolului XXI

Pasarea Phoenix Remixed & co

© Alexandru Nădăban

Daniel Lucescu

"Nu sunt PERFECT.."

doarlitere

împrăștiind literele printre litere construim cuvinte

Persona

Personal blog of Danut Manastireanu

Alonewithothers's Blog

Smile, without a reason why. Love, as if you were a child.

Ciprian Terinte

veritas vos liberabit

The Institute of Middle East Studies

To bring about positive transformation in thinking and practice between Christians and Muslims in the Middle East and beyond

Daniel's Think Tank

Daniel Manastireanu's Blog

According to Sam

What underlines how we say things cannot itself be said

Reflecții creștine

Andrei Pătrîncă

%d blogeri au apreciat asta: