Cristamela și Dihania

http://www.abc-color.com/

O cheamă Cristamela. Și asta din două motive. Unul mai întemeiat decât altul. Primul e că, dacă îi spuneam altfel, v-ați fi apucat să investigați printre rudele mele, ale dumneavoastră și ale cunoscuților să vedeți dacă nu cumva găsiți o fetiță despre care să suspectați că aș fi luat-o ca model.

Al doilea motiv – și n-are rost să vă puneți împotriva lui, căci ficțiunea are drepturile ei inalienabile – e acela că părinții Cristamelei au vrut neapărat să iasă în evidență și atunci i-au dat un nume pompos. Nu ei spun asta, ci noi, cei care am auzit cum o cheamă.

Ar mai fi și un al treilea motiv, dar e puțin stânjenitor. Totuși, ca un povestaș onest, vi-l destănui – desigur, cu inima foarte strânsă între coaste – și dumneavoastră: când a mers să-și înregistreze fiica în documentele oficiale, tata era oleacă beat (nu de fericire, ci de alcoolul dat pe gât de fericire), așa că i s-a cam împleticit limba și mâna. Iar doamna de la ghișeu a scris ce a înțeles.

Astfel și-a făcut intrarea în birocrație și în viața civilă Cristamela. O zvărlugă de fată toată numai zâmbete și bună dispoziție.

Dar are ea câteva lucruri care-i întunecă din când în când chipul alminteri luminos ca o zi cu soare. De pildă… însă mai bine să vă spun ce s-a întâmplat într-o bună zi.Citește mai mult »

Anunțuri

Ecumenism congenital

www.urdustar.com
http://www.urdustar.com

O colegă făcea deunăzi o remarcă interesantă: de câte ori suntem în situația de a schimba mai mult decât un salut cu cineva, ne surprindem adesea încercând să găsim un teren comun, ceva de la care să pornim o discuție.

Orice frântură de informație care ar putea conduce către un subiect familiar ambilor interlocutori este exploatată imediat și de la acel mugure comun se naște un dialog. Nu știu dacă e vorba de un instinct înnăscut sau de o nevoie socială, dar se pare că există în fibra ființei umane un cârlig ce îi atrage pe oamenii unii către alții și îi leagă unii de alții.

Am numit această nevoie de apropiere „ecumenism congenital” pentru că se manifestă încă din cea mai fragedă pruncie (iar termenul „ecumenism” e ales cun un scop pe care-l veți vedea numaidecât).

„Tu știi, tu ai văzut, tu ai fost, tu îl cunoști, tu te-ai jucat, tu ai mâncat?” întreabă copiii. Iar dacă răspunsul e „da”, un întreg univers de explorat se deschide dinaintea tovarășilor de joacă. Dacă răspunsul e „nu”, adesea urmează un „hai că-ți spun/arăt/povestesc eu”. Și tot în vederea unei baze comune. Căci, chiar dacă unul dintre copii ar vrea doar să se laude, tot trebuie să aibă un sistem de referință cât de cât comun, ca să priceapă celălalt magnitudinea faptelor sale și să se mire.

Ciudat e însă că, atunci când vine vorba de chestiuni religioase, dintr-odată ne sar în ochi deosebirile, distanțele, incompatibilitățile. Cu alte cuvinte, în chestiuni ce țin de experiența vieții de zi cu zi căutăm să ne apropiem unii de alți, dar în experiențele spirituale ne interesează mai degrabă ceea ce ne desparte.Citește mai mult »

Biserica „trează”

Am urmărit acest filmuleț care ar vrea să „trezească” biserica (sau Biserica?). Mă confesez că nu prea m-am cutremurat pentru că nu am aflat nimic nou. Acest colaj video ar vrea să sancționeze, din câte am înțeles, „evanghelia dragostei”, predicile motivaționale, „evanghelia distracției”, lipsa de preocupare pentru pocăință și alte metehne ce se manifestă în biserica actuală.

O primă observație ar fi aceea că, din puținul pe care l-am citit, în toate epocile au existat voci care au evidențiat lucrurile esențiale pentru Biserică și credincioși și au avertizat împotriva pericolelor. Începând cu Pavel, și continuând cu Herma, Tertulian, Ioan Gură de Aur, Augustin, Benedict, Francisc de Assisi, Thomas a Kempis, Luther, Calvin, Filippo Neri, Ioan al Crucii, Pascal, Alfons de Liguori, Kierkegaard, Dostoievski etc. etc., fiecare ne-au avertizat, dar cine să asculte?

Mai încoace, îi avem pe Chesterton, Bernanos, Mauriac, Evdokimov, Tozer, Foster, Schaeffer, Graham Greene, C.S. Lewis, Ortega y Gasset, Miguel de Unamuno, Claudel, Schmemann, Bonhoeffer, Steinhardt, Wurmbrand și pe mulți alții.

Dacă e să faci un inventar, ai ce citi o viață. Și descoperi, pe deasupra, că mereu a existat în Biserică o câtime de oameni care n-au crezut vreun moment că a fi creștin e o distracție colosală, că din asta decurg beneficii personale, sociale și economice. Martirii, de exemplu, nu cred că ar fi putut gândi atât de egoist și dacă ar fi vrut.

Așa că nu-mi rămâne decât să conchid că una dintre principalele probleme e ignoranța. Iar ignoranța, nu știu cum să vă spun, dar a fost adesea ridicată la rang de virtute neoficială și cultivată cu asiduitate prin biserici. Cu cât citești mai puțin, cu atât mai bine (cu excepția Bibliei!). Iar dacă tot citești, atunci să fie autori „de-ai noștri”, din balta noastră stătută. Se vede treabă că nu e o soluție să vârâm capul în nisip, fiindcă tot vin peste noi problemele alea complicate din cărțile „nepocăiților”, cu care n-am vrut să ne batem capul și să ne smintim credința „simplă”.

Poate că tocmai de aceea i-a dat Dumnezeu Bisericii pe acești oameni cu voci profetice ca să fie un avertisment pentru toate generațiile – căci ei au existat mereu. Dar noi nu ne îndeletnicim cu cititul cărților complicate, ci cel mult îi preferăm pe ăștia pe gustul nostru, pe celebrii anonimi ai zilelor noastre. Nu pot să nu mă întreb dacă nu cumva plătim acum pentru ignoranța culturală specifică subculturii evanghelice.

O altă observație e aceea că dragostea își pierde orice sens în aceste dispute. Cum adică să critici „evanghelia dragostei”? Ai căpiat (pardon de expresie)?Citește mai mult »

Un foarte succint și util ghid pentru cine vrea să scrie un eseu ce să respecte niște standarde academice consacrate.

Persona

Nota (30 ian 2013): Cautind intimplator niste texte pe situl Scrbd, am observat ca un binevoitor (de fapt mai multi) au facut upload (desigur, in mod ilegal, si fara sa ma anunte, dar asta nu este de mirare la noi) la un ghid al meu pentru scrierea eseurilor academice, scris pentru studentii cu care am lucrat la Oradea in perioada 1994-1998. De fapt am avut surpriza sa gasesc acolo mai multe texte ale mele, dar asta este o alta discutie.

Dat fiind ca nu am de gind sa-mi bat capul cu moralitatea actului (sunt sigur ca au intentionat sa fie de ajutor altora, caci nu au avut nimic de cistigat din asta) va pun la dispozitie linkurile la care puteti descarca acest text de 13 pagini, care sper sa va fie de folos. Il gasiti AICI si AICI.

* * *

Scrierea unui eseu sau a unei lucrări…

Vezi articol original 1.304 cuvinte mai mult

Rutina binefăcătoare

letsbewild.com
letsbewild.com

„Să ieșim din rutină”. Bine, bre, dar cum? În esență, răspunsul este: oricum. Desigur că, în funcție de principiile pe care le are, fiecare adversar al rutinei face alte recomandări. Dacă n-are niciun principiu (moral), atunci n-are nicio limitare pentru ieșirea din rutină.

Constatarea care se impune e că rutina ar fi ceva rău. Nu știu exact de unde vine această sugestie. Probabil că din căsătoriile cu probleme sau de la locurile de muncă insuportabile. Dar nu rutina le face pe acestea să fie cum sunt, ci atmosfera lor, starea lor intrinsecă. Rutina cel mult dezvăluie ce există deja.

Din contră, fără rutină n-ar exista nimic din marile realizări ale omenirii. Orice performanță notabilă (chiar și la cei care câștigă la loto auzi foarte frecvent: „joc de X ani în fiecare săptămână”) presupune o doză consistentă de rutină asumată. Inginerul, sculptorul, scriitorul, profesorul, fierarul, managerul, șoferul, antreprenorul au fiecare rutina necesară.

Am putea spune fără să greșim prea mult că rutina e o formă de disciplină. Că numai cine știe cum să stabilească și să urmeze o rutină reușește să atingă vreun țel. Firește că există și o parte negativă a rutinei, ce se concretizează într-un fel de adormire a imaginației sau creativității, dar toată lumea vorbește suficient despre cât de rea-i rutina.

De ce n-am remarca, de pildă, că, pe lângă calitatea de a fi o formă de disciplină, rutina creează niște reflexe care sunt necesare în absolut orice profesie. Numai prin rutină se stabilește un nivel de automatisme ce garantează progresul și performanța. Astfel că de la rutină în sus începe creativitatea și excelența.

Obsesia evadării din rutină seamănă mai degrabă cu o patologie. Citește mai mult »

6 mituri ridicole despre Evul Mediu

Peter Bruegel cel Bătrân
Peter Bruegel cel Bătrân

Din articolul (descoperit via Cristian Voiculescu) pe care-l puteți citi în limba engleză integral aici, am ales să traduc și să adaptez doar miturile, rămânând ca, dacă vă interesează, să citiți și explicația care spulberă mitul.

Așadar, tot ceea ce urmează să citiți sunt idei care circulă pe seama Evului Mediu, sunt acceptate pe scară largă și exploatate de media, de indivizi cu influență, dar și de oameni de rând, însă sunt în esență false.

1. Viața era cumplită și oamenii mureau tineri

De vreme ce mâncare era mizerabilă, locuințele erau mizerabile, muncile erau mizerabile și totul era mizerabil, oamenii aveau mare noroc că nu trebuiau să îndure prea mult această mizerie generalizată, pentru că trăiau cel mult vreo 35 de ani.

2. Femeile erau tratate ca vitele

Femeile trăiau sub o cumplită opresiune și tratate ca cetățeni de mâna a doua – singurele îndatoriri care le reveneau fiind să gătească, să spele și să producă prunci (la comandă) – cam ca în zonele din Afganistan controlate de talibani.

3. Toată lumea era ușă de bisericăCitește mai mult »

Omul „necalificat” al Regelui

cinemagia.ro
cinemagia.ro

Filmul Discursul Regelui (King’s Speech) poate fi povestit într-o frază. E sărac în evenimente și în personaje. Ducele Albert de York – viitorul rege al Marii Britanii – are o problemă foarte nasoală pentru un monarh: e bâlbâit. El încearcă să-și rezolve problema recurgând la ajutorul lui Lionel Logue, un logoped de ocazie.

După moartea Regelui George al V-lea și după ce fratele său mai mare abdică, „Bertie” se vede în ipostaza de a deveni monarh. Or un monarh care se bâlbâie…

Omul providențial se dovedește a fi Lionel Logue. Și despre el aș vrea să vorbesc. Cel mai interesant lucru mi se pare acela că omul nu avea deloc pregătire de specialitate. Cu toate acestea, a ajuns să-l trateze pe unul dintre cei mai importanți oameni din lume, la acea dată.

Lionel a învățat pe cont propriu și, silit de împrejurări, a început să-i ajute pe soldații reîntorși din Primul Război Mondial cu probleme de vorbire. Nu era ceea ce s-ar chema astăzi un „specialist” cu acte în regulă.

Dimpotrivă, întruchipa tot ceea ce nu mai putem încadra actualmente niciunde: un ins priceput, autodidact, pe care „școala vieții” l-a împins către o „calificare” pentru care nu prea avea de unde să obțină o diplomă.Citește mai mult »

Profesorul între „dascăl” și „cadru didactic”

http://www.quora.com/
http://www.quora.com/

Până nu demult, cel puțin la noi, profesorul avea un fel de legitimitate transcendentă. Era privit aproape asemeni regelui, drept rânduit de Dumnezeu. Nu era asta o credință explicită, ci mai degrabă una implicită, ce se vedea mai ales în atitudinea oamenilor față de deciziile dascălilor.

Cu unele inevitabile excepții, profesorii erau priviți ca o autoritate demnă de toată crezarea. Social, dascălul beneficia de respectul (și chiar admirația) comunității. Se detașa ca o personalitate, ca un reper. Repet, existau și excepții, dar liniile generale cam acestea erau.

Dacă mergem mai adânc în istorie, constatăm că nu exista deloc pregătire de „specialitate” pentru dascăli, ci doar vocația și necesitățile îi transformau pe cei ce știau un lucru în învățători pentru cei care aspirau să dobândească ceea ce știau cei dintâi.

Științele educației au apărut, inițial, ca un fel de ghid al relației dascăl-învățăcel. Pedagogia furniza niște principii desprinse din interacțiunea efectivă dintre elev și profesorul său. Reprezenta mai degrabă o modalitate de generalizare a unor bune practici.Citește mai mult »

De ce merită să mergeți la Hobbitul?

Am văzut filmul în varianta simplă, nu 3D. Ca de fiecare dată când vorbesc despre filme, mă interesează mai puțin performațele tehnice și mult mai mult ideile și felul în care sunt transpuse pe peliculă.

A trecut suficient timp de când am citit cartea lui Tolkien încât să nu-mi mai amintesc dacă avem de-a face cu o versiune fidelă romanului sau una fantezistă. Am fost destul de reticent când am aflat că și din Hobbitul, o cărțulie cât o jumătate dintr-un volum al trilogiei Stăpânul inelelor, urmează să se facă tot o trilogie cinematografică. Îndrăzneață întreprindere.

Cât despre prima parte a trilogiei, nu poți spune că e un film deosebit de profund sau de sofisticat. Linia narativă e simplă, destul de liniară. Nu există replici greu de înțeles, vorbe adânci sau dialoguri pentru IQ foarte înalt.

Există însă câteva lucruri elementare foarte bine punctate, fără echivoc afirmate și susținute de-a lungul filmului. Ele sunt cunoscute, dar toată literatura bună a umanității le reia sub diverse forme, le recontextualizează și le nuanțează permanent, le actualizează pe înțelesul fiecărei generații.

Le înșir într-o ordine nepremeditată: curaj, încredere, prietenie, noblețe, înțelepciune, discreție, bunăvoință, onoare, iscusință, istețime, prudență, risc, smerenie, bine, adevăr, dreptate etc.

Firește că filmul trebuia să fie și spectaculos, căci așteptările fanilor filmului Stăpânul inelelor sunt destul de mari. Însă nu cred că asta e ceea ce contează mai mult.

Mi se pare că una dintre ideile esențiale ale filmului ce se regăsește însă foarte bine și în viață e sintetizată de personajul Gandalf:Citește mai mult »

Vorbiți odată, bătrânilor!

Van Gogh
Van Gogh

Aștept cu nerăbdare să-i aud pe bătrâni vorbind. Dar pe bătrânii care n-au îmbătrânit degeaba. Pe bătrânii care n-au îmbătrânit doar pentru ei înșiși. Pe bătrânii care nu se apucă, ori de câte ori trebuie să spună ceva, să ne povestească ce mari și tari erau dumnealor în tinerețe.

Nu-i aștept pe bătrânii încremeniți în clișee. Nici pe cei înăcriți, care abia așteaptă să se plângă cuiva câți i-au stat împotrivă și câți i-au făcut viața amară.

Îi aștept pe cei înțelepți. Pe cei care, dincolo de reflexele inerente ale vârstei, dincolo de tonul dăscălos și de anumite automatisme verbale sau mentale, au acumulat ceva, au convertit experiența de viață într-un grăunte de înțelepciune.

Mi-i imaginez ca un fel de lăstăriș, aproape respingător prin tot felul de metehne ale vârstei și ale persoanei, dar care, în mijloc, adăpostește acel tezaur mult râvnit pentru care merită să îmbătrânești.

Am auzit câțiva, nu prea mulți. L-am auzit pe un unchi în vârstă care mai mult tăcea. Tăcea de nu-ți venea să crezi. Iar când vorbea, avea glas domol și spunea lucruri elementare, utile, banale chiar.

Avea însă un fel de aură de bunătate, o seninătate nefirească. Puțin surd către capătul vieții, își vedea de ale lui. Însă „ale lui” era mereu în folosul și în slujba altora. Umbla pe la unii și pe la alții să le sape grădinile, să-i ajute în gospodărie. Când era vorba de plată, cerea așa de puțin că oameni se și jenau să-i dea doar atât.

Fusese pe front și, rănit la cap, a supraviețuit. Ia rămas doar un cucui lung ce semăna cu un nas orientat spre ceafă. Viață grea, ca mai toți din generația lui. Auzeam că în tinerețe fusese destul de iute la mânie. Acum nu mai era. Tocmai asta face farmecul poveștii lui. Că alții, de aceeași vârstă, rămăseseră în bună măsură la fel, numai că nu-i ajutau puterile să se manifeste ca odinioară.Citește mai mult »

Toți suntem istorici (mai mult sau mai puțin onești)

via: eatingisart.com
via: eatingisart.com

Istoricii nu sunt acei oameni care povestesc tot ceea ce s-a întâmplat în trecut, pentru că este absolut imposibil să povestești tot trecutul. De pildă, dacă vrei să povestești un război, spui ce s-a petrecut în mare, cine a câștigat și cine a învins, ce arme s-au folosit, ce alianțe existau, ce strategii s-au adoptat, care au fost formele de relief ale câmpului de bătălie etc. Dar nu vei putea niciodată consemna deplasarea în front a fiecărui participant. Care are propria istorie, propriul viitor.

Așadar, istoricii sunt cei care selectează din istorie ceea ce li se pare lor semnificativ, iar pe urmă interpretează aceste fapte într-o anumită lumină. De cele mai multe ori, perspectiva asupra istoriei este una destul de puternic ancorată în prezent, în cultura și concepțiile istoricului care relatează.

Când privim spre propria viață, fiecare suntem asemeni istoricilor, căci selectăm anumite evenimente din trecut și le interpretăm într-un anume fel. Cel mai bine se vede asta atunci când intervine o schimbare majoră în viață (o convertire, un eveniment crucial) și când constatăm că o seamă de lucruri ce păreau esențiale sunt înlocuite cu altele, pe care nu le luam altă dată în seamă. Însă e limpede că și unele și altele erau prezente în memoria noastră, dar am făcut o selecție.

La sfârșit de an, se practică așa-zisele bilanțuri sau autoevaluări. Citește mai mult »